Mișcarea de protest se desfășoară deja de două săptămâni. Inițiată în New York, pare acum a se extinde în toată America, sau cel puțin în orașele mai mari precum Washington, Boston, Los Angeles și New Mexico. Începută ca o mișcare spontană și informală împotriva elitei financiare și a corporațiilor considerate responsabile pentru actuala criză și principalii ei beneficiari, acum o serie de sindicate, organizații și intelectuali și-au anunțat adeziunea. Se vorbește de o grevă a studenților pe 5 octombrie. Lucrurile sunt încă în plină desfășurare și încă destul de neclare. Protestele nu au beneficiat de mare atenție până săptămâna trecută când 80 de participanți la marș au fost arestați de poliția new yorkeză, cu destulă brutalitate. La marșul din 1 octombrie au participat peste 3000 de persoane și, la ora la care scriu, se pare că mai mult de 500 de persoane au fost arestate pentru ocuparea Brooklyin Bridge. Deocamdată confuzia este principalul cuvânt de ordine, în condițiile în care mișcare nu are nici lideri și nici mesaje foarte clare. Reflectarea în media mainstream a fost succintă în cel mai bun caz, dacă nu chiar manipulatoare, chiar în cazul unor ziare de prestigiu precum New York Times. Mai mult, lucrurile sunt încă în plină mișcare și e foarte greu, dacă nu chiar inutil, de tras vreo concluzie deocamdată Mai jos, sunt câteva observații fragmentare după marșul de azi și după cele 2 săptămâni de proteste.
– cred că trebuie depășit stadiul de simplă critică la adresa manifestanților, deși această critică este întemeiată. Da, cei mai mulți sunt studenți, middle-class, nu mor de foame, par mai degrabă echipați pentru un concert decât pentru o revoluție și toată povestea are un aer mai degrabă de hippi întârziat decât ceva cu adevărat crucial. Adevărul e însă că acțiunile lor par a deschide acum posibilitatea unor manifestări mai ample și eventual a conturării unei mișcări mult mai bine articulate. În contextul dat, orice mișcare care sparge apatia și inacțiunea e mai bună decât nimic. Mi se pare în continuare o prostie imensă că cei care au inițiat această manifestare au făcut-o fără nici un plan clar și fără nici o idee concretă, dar mișcarea pare a căpăta în ultimele zile o autonomie proprie care poate genera ceva surprinzător. (Photo: Time Photos)
– Rămâne într-adevăr problema cererilor și a liderilor. Chiar și pentru mine, care am devenit un observator benevolent, mi-e greu să înțeleg ce se cere, tocmai pentru că se cere orice: de la taxarea bogaților, la abolirea pedepsei cu moartea, la oprirea încăzirii globale, la slujbe, la oprirea războaielor. E mult prea vag, nu știu cum se poate pune presiune și cum se poate coagula ceva concret din asta. Nu se poate crea momentum, așa cum a fost cazul în Primăvara Arabă. Modelată după Indignații din Spania, mișcarea pare a suferi de aceleași defecte. Știm deja că Indignados a fost un eșec, precum și încercările similare de a clona acel model.
– Dacă există deja o concluzie teoretică, aceasta este destul de clară: toate discuțiile despre multitudine, organizare orizontală și de tip rețea, multi-polaritate și flexibilate sunt povești: în practică nu funcționează, sau funcționează defectuos. E clar că e nevoie de un grup care să preia inițiativa, să fie responsabil de organizare, de conturarea unui plan concret, etc. Măcar pentru ca ulterior să se poată trimite un twitter coerent despre ora și traseul marșului. Acest lucru s-a văzut cel mai bine azi când o parte dintre organizatorii cu care am vorbit la marș nu știau ce-i cu cei 500 de oameni care s-au trezit să ocupe podul, la fel cum mulți nu știau unde mergem după ce ieșim de pe pod. Occupy Wall Street funcționează pe baza deciziilor unui General Assembly. Pe lângă acesta există o serie de grupuri de lucru pe diferite subiecte formate la 10 zile de la lansarea mișcării. Poate că moștenirea leninistă a “revoluționarilor de profesie” a fost mult prea rapid discreditată. Fără un grup de oameni dispus să lucreze în mod continuu la organizarea și funcționarea unei astfel de mișcări, lucrurile par a rămâne într-un fel de haos abia mascat și deloc creativ. Înțeleg că mișcarea ar trebui să rămână poate deschisă la nivel ideologic și de mesaj, dar la organizare e nevoie de cu totul altceva. Mulți dintre organizatori se pare că sunt veterani ai mișcărilor de Seattle și/sau parte a unor grupuri anarhiste. Nu vreau să intru în polemici, dar se vede.
– În același timp însă trebuie spus că e și greu de organizat ceva în contextul local newyorkez. Poliția nu permite absolut nimic: de la folosirea de portavoci, la aducerea de corturi. Nivelul zgomotului este atent monitorizat (aplauzele sunt interzise după ora 23) iar ieșirea de pe trotuar poate duce la arest. În condițiile astea, situația nu e departe de cea din Belarus în care oamenii care stau degeaba pe stradă pot fi arestați.
– La fel, brutalitatea poliției este absolut șocantă, iar istoria violențelor poliției americane în general, și a celei new yorkeze în particular, e substanțială chiar dacă adesea ignorată. Merită întrebat unde sunt toate acele organizații americane precum Freedom House sau Amnesty, etc, foarte promte în a da note și verdicte despre democrație peste tot în lume, dar nu suflă o vorbă despre ce se întâmplă în SUA. Desigur, violențele care au însoțit arestările operate cu ocazia acestor marșuri sunt doar partea vizibilă a unei violențe structurale de zi cu zi în care diferite categorii de populație sunt constant agresate în timp ce drepturile le sunt încălcate. Acum când scriu, la peste 10 ore de la evenimente, zvonul este că mare parte dintre cei 500 de arestați nu au fost acuzați oficial de nimic, ci doar sunt ținuți în dubele poliției cu mâinile legate la spate. Nu e de mirare că primul lucru pe care îl primești din partea organizatorilor este un mic ghid cu ce să faci în caz că ești arestat, deși nici acela nu pare a fi de mare ajutor în ultimă instanță.
– Organizatorii au sugerat ca toți oamenii fără adăpost și toți șomerii să vină în piață și să li se alăture. Până acum nu s-a întâmplat acest lucru. Ceea ce ridică evident problema apartenenței de clasă și a felului în care se pot realiza alianțe dincolo de aceste diviziuni. Clasa rămâne astfel elementul esențial pentru definirea și solidificarea unor astfel de mișcări. La fel cum, în lipsa unor greve generale (precum cele ale studenților sau transportatorilor deocamdată doar anunțate) mișcarea nu va căpăta nici o importanță veritabilă. Din nou, foarte superficial: utopia clasei de mijloc (capitalism fără excesele bancherilor și corporațiilor, mici afaceri, taxe pe măsură, etc) împiedică și cel mai probabil va împiedica transformarea acestei mișcări într-una cu adevărat radicală și progresistă, rămând într-o zonă vag centristă (precum agenda din campanie a lui Obama) sau, maxim, împingând-o într-o zonă și mai utopică social-democrată.
– Figura cea mai penibilă până acum este cea a intelectualilor consacrați. Câțiva s-au perindat prin piață și au ținut discursuri (Cornel West, Michael Moore, David Graeber), alții și-au exprimat adeziunea (Noam Chomski). Apoi au dispărut. Poate că e timpul ca și aceștia să se confrunte cu practica și să dea o mână de ajutor unei mișcări care are nevoie de o sumedenie. Măcar cu formularea unor mesaje mai clare, sau a unor slogane mai sexy și tot ar fi un câștig, dacă nu un alt fel de implicare mai substanțială. Momentul culminant însă se va petrece pe 15 octombrie. Atunci este programată o conferință despre comunism la care vor participa Zizek, Badiou&co. Nu cred că vreunul dintre aceștia ar trebui să vină în piață și să conducă mulțimea (deși n-ar fi rău) dar va fi interesant de urmărit cum și dacă va exista o joncțiune între aceștia și protestatari. Practic nu poti să vorbești despre comunism și revoluție în timp ce la câteva stații de metrou distanță unii chiar se chinuie să articuleze ceva concret și practic. Altfel, trebuie observat că Primăvara Arabă a contribuit la erodarea în continuare a figurii și puterii intelectualilor – din păcate. Cu toții par a fi fost luați prin surprindere de ce se întâmplă, iar singura formă de intervenție a fost comentariul postum, mai mult sau mai puțin informat.
– Există totuși motive de optimism? Nu prea. Indignarea per se nu ajută la nimic dacă nu e structurată în mesaj și acțiune politice. E adevărat că Occupy Wall Street articuleză o serie de cereri legitime, reale și chiar universale, dar în același timp dă seama de lipsa de imaginație și viziune atât în ceea ce privește acțiunea politică directă cât și în formularea de cereri și alternative la situația actuală. Mai mult, în contextul concret american, o mișcare similară precum cea împotriva tăierilor bugetare din Wisconsin s-a bucurat de ceva atenție mediatică și solidaritate de la distanță, înainte să dispară sub un nou val de dezamăgire și renunțare. Scenariul se poate repeta. Avantajul acum este că situația este din ce în ce mai catastrofală.
