TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?
Este muzeul locul „delectării pure şi al contemplării dezinteresate”[1], un topos în care intenţionalitatea se măsoară doar într-o dimensiune hedonistă, unde publicul naiv nu ştie ce urmează să i se întâmple?! Este imposibil de imaginat cineva care să păşească într-un muzeu fără dorinţa unei minime cunoaşteri. Cât despre creatorii şi administratorii muzeului, există certitudinea intenţiei lor de a transmite un Adevăr. Un adevăr ce ţine de tipul muzeului (de artă, de istorie, de folclor etc.), ţine de ordinea politică, de reperele ce stau la baza opţiunii ideologice a societăţii în care apare muzeul, dar şi de …toanele finanţatorului. Producţia de semne ascultă de aceleaşi legi ca şi producţia de bunuri. Aşadar, după modul în care sunt distribuite în spaţiul public cunoaşterea şi valorile, se cristalizează posibilitatea dezvăluirii raporturilor de forţă dintre producătorii muzeului şi marele public. Pretenţiile epistemologice şi etice pe care se caţără discursul de instituire a unui muzeu al istoriei politice recente a României sunt cât se poate de evidente – suntem nevoiţi să rămânem în câmpul ideologiei bunelor intenţii.
Muzeul – un obiect cultural
Muzeul este o enciclopedie a obiectelor şi faptelor istoriei deposedate de real în favoarea unei realităţi. Printr-o etichetare inteligentă şi egalizatoare se transformă o clădire oarecare într-un gigantic insectar antropologic. Mascarada garantată ştiinţific îşi poartă sigură stindardul ideologiei sale. Care ideologie? Tocmai cea care alungă etica în favoarea etichetei, care începe o călătorie cu „a fost” şi nu vorbeşte niciodată despre moarte sau despre acum.
Muzeul istoriei politice recente a României naşte o dilemă: fie acceptăm un muzeu politic – şi atunci ideologia prezentă este singura în stare să dea seama de cele întâmplate, fie considerăm muzeul ca obiect de artă în sine, asumând o ipostază creatoare, ideologizantă atât cât poate duce un produs artistic, însă pasibilă de a dezvălui cathartic adevăruri despre cele trecute. În prima variantă comunicarea este clară, transmiţătorul făcând tot ce-i stă în putinţă ca sistemul politic actual să fie validat prin contrast cu vechiul sistem. Sistemul politic prezentat muzeal ar fi înfierat şi înfăţisat în special prin abuzurile şi teroarea organizată sistematic. Cea de-a doua variantă de reprezentare muzeală are privilegiul de a problematiza, datorită rolului arhitecturii şi artei în construcţia ideologiei, funcţionalitatea muzeului ca instituţie a amintirii populare. Memoria colectivă are nevoie de un jurnal (discursul istoric), de un cufăr cu amintiri (muzeul istoric) şi de povestiri despre ce s-a întâmplat (arta politică în general). Clădirea ca atare devine prilej de cunoaştere prin funcţionalitatea sa socială, iar disimularea adevărului istoric are loc printr-o re-prezentare în forma unei creaţii artistice.
Există voci care pretind că arta şi-ar fi pierdut forţa critică datorită faptului că orice formă de critică este automat reperată, recuperată, reprodusă şi, deci, neutralizată de mecanismele capitalismului[2]. Paradoxal, tocmai în cazul reprezentării trecutului, arta pare singura formă prin care redarea mărturiilor poate scăpa acuzelor falsificării. Riscul de a fi supusă interpretărilor greşite, ideologizărilor şi manipulărilor planează oricând asupra operei de artă ce se joacă atât cu faptele, datele, chipurile trecutului, cât şi cu simbolistica aferentă. Însă rolul artei rămâne unul viu în balansul permanent dintre puterile care stăpânesc ideile şi îndrumă opiniile în societate; forţa sa revelatoare şi de coagulare este incontestabilă. Brian Holmes o spune de-a dreptul „…arta poate oferi societăţii şansa de a reflecta în mod colectiv asupra figurilor imaginare (sau reale) de care depinde pentru propria ei consistenţă, pentru propria ei înţelegere”[3]. Tind să cred că Arta este forma în care Adevărul despre trecutul comun poate fi expus fără riscuri politice, reuşind o asumare colectivă, fiind în acelaşi timp cea mai rapidă metodă de înţelegere a acestui Adevăr şi de omogenizare socială.
Istoria în spaţiul public
Dacă-i dăm crezare lui Habermas, sfera publică este striată şi structurată hegemonic, în nici un caz organizată în aşa fel încât să presupună un consens şi un scop raţional. Intenţionalitatea puterii de a-şi legitima şi consolida statutul prin acţiunile sale în spaţiul public este justificată. Sfera publică deţine monopolul creării şi manipulării semnelor. Este creuzetul ideologiilor şi în acelaşi timp locul lor de confruntare.
Adunate laolaltă de pe o perioadă determinată de 50 de ani, şi de pe un teritoriu anume – România, urmele trecutului nu au cum să scape de ideologizare. Numele său, de Muzeu al Comunismului, ţine de o poziţionare ideologică faţă de trecutul recent ce nu permite abandonarea focusului politic. Mai mult, nu-i de imaginat că se va încerca ieşirea din spaţiul unei atitudini politice evidente care vrea să-şi întărească propria poziţie şi să-şi legitimeze statutul actual prin condamnarea unui trecut păcătos faţă de care se distanţează. Dar nu doar simbolismul politic, suferinţa îndoctrinării partidice sau necrozarea aparatului de stat înseamnă istoria care trebuie povestită. Rezumarea istoriei la viaţa politică, care nu este nici măcar spaţiul public în înţelesul dat de Habermas, va determina clar o judecată părtinitoare. Justificarea valorilor şi idealurilor democratice, a capitalismului şi neo-liberalismului, prin contrast cu faptele regimului comunist, sunt decontextualizate şi trunchiate în raport cu realitatea politică. Pentru a scăpa de această posibilă acuză de manipulare şi pervertire a adevărului, trebuie rezolvate următoarele 5 propoziţii:
– capacitatea de a crea un public dornic de cunoaştere;
– prezentarea echitabilă a vieţii private şi a celei publice;
– acurateţea datelor disponibile şi tuturor faptelor dovedite;
– necesitatea flexibilităţii proiectului iniţial.
– asumarea unei interpretări contestabile a acestui produs cultural;
Viaţa oamenilor poartă o încărcătură suplimentară. Sfera privată intră în elaborarea unei teorii despre realitatea socială mult mai uşor de reperat şi apreciat de către public faţă de abstracţiile politice. Dar cum să o redai? De unde să începi? Ce poţi spune fără a exclude aspecte ale vieţii, realităţi trăite?
Un muzeu al comunismului românesc ar trebui să devină locul unde felul expunerii urmează regulile artei şi păstrează urmele trecutului recent. Astfel, malformările istoriei ideologizate se diluează sub aspectul interpretativ şi reinterpretativ al operei de artă. O textură mai elastică a exponatelor ar lăsa la latitudinea privitorului judecăţile de valoare. Dar problema cenzurării cenzorilor îmi pare de nerezolvat: înţelegerea va trece întotdeauna prin filtrul colecţionarului, al expozantului, al producătorului. Ei decid să pună sau să nu pună la dispoziţia publicului anumite exponate, într-o anumită dis-poziţie sau ordine. Şi cu siguranţă acest proces ce poate fi intentat instituţiei muzeului, ca instituţie indispensabilă cunoaşterii, ţine de rolul său în popularizarea „ştiinţifică”. Ori, ceea ce ar putea tempera pretenţia de ştiinţificitate este tocmai maniera artei, singura în stare să redea cu noimă ce numeam mai sus „realităţi trăite”.
Am pornit de la premiza că discuţia nu se poate purta în afara spaţiului teoriei politice, sugerând că atât sub deziderat politic, cât şi în cazul unei mize culturale, muzeul istoriei politice recente a României nu poate ocoli sfera ideologiei. Ceea ce ne cere actuala gândire politică românească (câtă există!) în contextul democratizării societăţii este reuşita cunoaşterii, înţelegerii şi asimilării de către oameni a acestor valori. Argumentele pentru care este de dorit ca muzeul să capete aspectul unui obiect cultural mai degrabă decât al unui discurs istoric ideologizat sunt cât se poate de clare: uşurinţa acceptării în spaţiul public al unui astfel de edificiu, accesibilitatea locului ţinând cont de varietatea publicului, rapiditatea transmiterii mesajului prin opera de artă informală, complexitatea abordărilor tematice în cadrul muzeului, flexibilitatea conceptuală a temelor etc. Eficienţa unei astfel de abordări ţine şi de abandonarea legitimării prezentului prin contrast cu trecutul – sistemul de acum e bun, iată cât de prost era cel vechi – şi de posibilitatea de a compara în permanenţă şi reevalua câştigurile prezentului prin prisma valorilor la care societatea contemporană aderă, şi măsura în care oamenii şi le însuşesc.
Un muzeu al trecutului recent nu trebuie şi nu poate fi o cetate a ideilor înşiruite, aliniate, încapsulate şi sterilizate de urmele de praf şi de păreri ale contemporanilor sau epigonilor, sau una care adună chipuri cu sau fără nume, date imprecise, lucruri salvate de Doamna Istorie spre bucuria şi amuzamentul ei. Dar atunci ce rămâne? Un manifest ce stă drept referinţă în spaţiul public de unde se răspândeşte patternul social dezirabil noii ideologii politice a democraţiei şi valorilor secolului XXI. De aceea de preferat e perspectiva muzeului ca obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei.
Avem, iata, omul nou şi timpul trecut. Dar lichidarea figurii emblematice (pentru tot secolul XX) a „muncitorului” încă nu s-a încheiat, aşa că: Atenţie cum manipulaţi, exponatele sunt încă în viaţă!
Bibliografie:
1. Mouffe, Chantal (2007), “Artistic Activism and Agonistic Spaces” , în ART&RESEARCH: A Journal of Ideas, Contexts and Methods. Volume 1. No. 2. Summer,http://www.artandresearch.org.uk/v1n2/mouffe.html
2. Bourdieu, Pierre, (2007), Regulile Artei, Bucureşti, Editura Art
3. Hall, Peter, (1999), Oraşele de mâine – o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, Bucureşti, Editura All Educational
4. Verdery, Katherine, (2006), Viaţa politică a trupurilor moarte – reînhumări şi schimbări postsocialiste, Bucureşti, Editura Vremea