TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?
Anchetă despre înființarea în România a unui Muzeu al Dictaturii (I-a parte aici)
Răspund: Vladimir Bulat & Ion Vianu
1) Sustineți ideea inființării unui astfel de muzeu? Da, Nu, De ce?
2) Ce credeți că ar trebui să conțină un astfel de muzeu (exponate, concept, obiecte)?
3) Care credeți că este rolul unui astfel de muzeu, în afară de dimensiunea politică și ideologică a celor care plănuiesc să îl construiască?
4) Caî de important vi se pare argumentul financiar – în mijlocul unor tăieri brutale din toate sectoarele, se găsesc totuși bani pentru încă un proiect de acest fel pe bani publici.
5) Ce NU ați vrea să vedeți în acest muzeu?
Vladimir Bulat
- Sunt lucruri pentru care regretul „prea tîrziu” – nu există. Este şi cazul subiectului în discuţie. O astfel de instituţie este foarte necesară. Doar că eu personal nu l-aş numi niciodată „Muzeul comunismului”, ci – „Muzeul socialismului românesc”. Un muzeu-ipoteză. În România nu a existat niciodată comunism! O pletoră verbală, care a infestat pe toate căile spaţiul public, încă din primii ani de după ceauşism, a făcut ca o discuţie cu adevărat matură şi calmă să nu mai aibă loc. Un „Muzeu al socialismului românesc” ar putea oferi acum o platformă pentru astfel de limpeziri şi relaţionări.
- Ce este de fapt un muzeu? Acesta poate fi o arhitectură reală sau una virtuală. E de văzut în care dintre aceste două definiri se poate înscrie mai firesc instituţia dorită. Desigur, societatea românească a optat pentru un recipient zidit, unul deja existent. E greu de spus însă, în acest moment, ce va conţine (sau trebuie să arate) un astfel de muzeu.
- Rolul suprem al acestui tip de instituţie va trebui să fie cel al dialogului. Timpurile noastre nu sunt puse (nici dispuse) să judece, să formuleze sentinţe, ci să aducă în prim-plan ceea ce definea epoca născută după 23 august 1944. De aceea, mult mai interesant ar fi să avem de-a face cu o perspectivă istorică onestă, privită a posteriori. Aici aş înclina să dau dreptate istoricului Antichităţii tărzii, Paul Veyne, care dimpreună cu Michel Foucault şi Jean-Claude Passeron, susţin că: „în istorie şi în sociologie există numai evenimente izolate (subl.mea – v.b.). Niciodată nu poţi încadra un eveniment într-un gen anume, pe care l-ai analiza spunînd: iată, din acesta derivă celălalt” etc. Vreau să spun cu asta, că nu am nevoie de un muzeu care să condamne de iure şi de facto o întreagă epocă, numai pentru că s-a numit „comunistă”, cuvînt care a devenit, prin manipulare abilă, sinonim cu „demonicul”, „răul absolut”, „barbaria”, „robia indistrială”, „GULAG-ul”… Sunt sceptic în privinţa ideilor generale, exprimate printr-o instituţie.
- În România „argumentul financiar” ţine de domeniul rizibil al cabalisticii bulevardiere, gen „catedrală sau spitale?”, „credinţă sau libertate de expresie” etc. Un stat modern ca al nostru are bani pentru toate cele necesare funcţionării lui. Este suficient să ieşiţi la finele săptămînii din oraş, sau spre periferiile marilor oraşe – pentru a vedea adevărata stare financiară a României post-contemporane…Dacă tot românul vrea autostrăzi, hipermarketuri, vile, astor martin şi jacuzzi, de ce nu şi-ar dori încă un muzeu? Cumplita gestionare a banilor publici ar putea fi un motiv de „necupunere civică”.
- O lipsă de cumpătare, şi de măsură – de care dă dovadă românul zi de zi, devenind deja o normă.
Ion Vianu
- Avem un muzeu al persecuțiilor și rezistenței anticomuniste la Sighet care este admirabil conceput muzeografic și foarte impresionant. Eu am scris în revista “22” un editorial în care susțin înființarea unui muzeu al TOTALITARISMULUI, la București. Noi am fost strict lipsiți de lbertate mai bine de cincizeci de ani (1938-1990). Comunismul nu se poate înțelege și explica fara ceeace l-a precedat.
- Aș începe cu o sala consacrată dictaturii carliste, legislației antisemite, asasinării lui Codreanu și a celorlalți (momentul când statul devine criminal, o execuție extrajudiciară este insuportabilă, chiar când privește o figură pe care o judec negativ). Aș continua cu statul național-legionar, pogromurile din 1940-41, Antonescu și razboiul, perioada 1944-1947, apariția RPR, teroarea (arestările în masă, rezistența armată, experimentul Pitești, psihiatria poitică… restul îl puteți bănui. Aș adăuga totuși că aș mai insista asupra coruperii mentalității publice, instituirea unui sistem de delațiune generalizată etc.
- Cred că un asemenea muzeu ar avea rolul să prezinte un ANTIMODEL. Ar avea deci o misiune pedagogică. Noi avem libertatea, dar nu stim să ne folosim de ea. Libertatea fără responsabilitate, libertatea ca furt și mitocănie este detestabilă. Promovarea responsabilității ar impune prin urmare o prezentare mai largă a epocii, peutru ca muzeul să nu apară ca un pur exemplu de propaganda. Deși sunt convins că sistemul comunist a incetinit modernizarea țării (care ar fi avut oricum loc) el a fost totuși o forma de modernizare, chiar pervertită.
- Incet, încet se vor găsi și banii. Nu va costa chiar așa de mult.
- Nu aș vrea să fie și o operă propagandistică ci o lecție de istorie.