Anchetă despre înființarea în România a unui Muzeu al Dictaturii (I)

TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?

Ancheta Protokoll despre înființarea în România a unui Muzeu al Dictaturii

Răspund: Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Iulia Popovici, Sorin Adam Matei, Tibori Szabó Zoltán, Ovidiu Țichindeleanu, Dan Ungureanu

1. Care considerați că poate fi / ar trebui să fie, în epoca noastră, funcția muzeelor destinate punerii în scenă a unor fenomene istorice? Care e diferența între un muzeu istoric în general și muzeul pe care statul român intentionează să-l dedice dictaturii comuniste?

2. În general, care credeți ca e oportunitatea creării unui asemenea muzeu acum în România?

3. Cum vă raportați la condițiile instituționale și intelectuale în care va fi realizat proiectul muzeului?

 Liviu Antonesei

1.  Nu ştiu dacă există vreo distincţie între un muzeu în general şi unul dedicat dictaturii comuniste. Cred că funcţia oricărui muzeu este aceea de a colecţiona urme ale trecutului şi de a contribui la păstrarea memoriei. Este o vorbă a lui Emerson, pe care noi o ştim mai ales pentru că e citată de Churchill: „Cine uită trecutul este obligat să îl repete”. Deci, memoria ar avea şi un fel de funcţie de prevenţie, cum are şi una terapeutică – în fond, şi cura psihanalitică procedează prin aducerea trecutului ascuns în cîmpul conştiinţei şi evacuarea traumelor prin conştientizare. În ce priveşte muzeul anunţat, aş prefera să nu fie unul dedicat dictaturii comuniste în general, ci mai ales victimelor acesteia. Mai ales că agenţii dictaturii oricum au cîştigat partida şi politic şi economic – au cîştigat şi revoluţia, au cîştigat şi tranziţia nesfîrşită, vor fi şi capii democraţiei-liberale româneşti, dacă aceasta va exista vreodată!
2.  Habar n-am dacă putem discuta chestiunea în termeni de oportunitate. Pentru că, dacă ne gîndim va funcţia terapeutică şi de avertizare a memoriei, ne vom grăbi cu toţii să spunem că e mai mult decît oportun. Dacă ne vom uita la lipsurile din jur, vom declara că îi lipseşte chelului tichia de mărgăritar. Mai ales că actualul mare luptător anticomunist adăpostit acum la Cotroceni s-a dovedit un vajnic slujitor al sistemului cu pricina! Cum noi n-am rezolvat însă nici măcar chestiunea mai veche a extremei drepte – deşi am elaborat şi acolo un „raport final”! -, mă gîndesc dacă n-ar fi interesant să preluăm modelul maghiar şi să facem o singură instituţie muzeală destinată ambelor tipuri de orori istorice.
3. Din  ce am aflat pînă acum, înţeleg că şi această instituţie va intra în posesia grupului de luptători anticomunişti înjghebat în jurul dlor Băsescu-Tismăneanu, deci vom asista la o nouă extindere a monopolului pe analiza comunismului şi, mai ales, pe combaterea acestuia. Un fel de anticomunist de partid şi de stat. E ceva ciudat aici, de parcă băieţii s-ar fi contaminat de la obiectul analizei lor aproximative şi al condamnării lor vehemente. Eu înţeleg foarte bine că regimul comunist era o formă totală de monopolism, dar nu reuşesc cum se pot desfăşura tot în condiţii de monopol analiza şi condamnarea acestuia! Bun, mai este şi problema dacă n-ar trebui să reuşim să desprindem analiza şi, deci, înţelegerea fenomenului, de condamnarea acestuia. Cred însă că aceasta ar fi operaţiune imposibilă pentru o cultură politică atît de retardată cum este a noastră.

 Mihai Dinu Gheorghiu

1. Muzeele sînt forme obiectivate, institutionalizate ale memoriei sociale. În acelasi timp, sînt structuri organizate ale cunoasterii istorice, moduri de divulgare profesionalizata a cunostintelor istoriografice, spatii intermediare între publicul larg si publicul specializat, care sînt în acelasi timp spatii de actiune publica ale unor grupuri profesionale (muzeografi, arheologi, animatori culturali, etc.). Pe de alta parte, ca instrumente de reprezentare colectiva ale unor comunitati, ele pot avea si au si o functie politica – precum în cazul reprezentarii istoriei nationale sau a istoriei unor comunitati etnice si religioase. Muzeele propriu-zis politice, conservatoare sau revolutionare, constituie în acest context un instrument prin care se forteaza, de obicei într-o conjunctura politica favorabila, intrarea în istorie fara a-i mai astepta „judecata” (judecata istorica presupunînd o durata suficient de îndelungata ca sa asigure obiectivitatea). Un anumit grup politic cauta din timpul vietii muzeificarea, care sa-i acorde o legitimitate politica pe care n-o poate obtine pe alta cale. Mausoleul poate fi o solutie, dar acesta presupune o popularitate, un cult din timpul vietii. În absenta lor, muzeul pare a fi o solutie „de tranzitie”, dar cu mici sanse de supravietuire în istorie. 
2.  „Muzeul Dictaturii”, asemenea „Catedralei Neamului”, face parte din cheltuielile somptuare ale „noii clase” aflate în cautare de legitimare politica si spirituala. Ambele edificii se ridica pe un fundal de criza, nu doar economica, si vor avea ca efect evidentierea contrastelor.
3. Problema cu „Muzeul Dictaturii”, în România poate mai mult decît aiurea, este instrumentalizarea politica a istoriei. Este vorba de o strategie de promovare a unor structuri memoriale (în sensul „caselor memoriale”, care pot exista mai ales în amintirea unor personalitati culturale) la rangul de institutii muzeale, o maniera de a forta mîna invizibila a istoriei. El va fi inevitabil confundat cu operatiunile propagandistice ale unor personalitati publice azi discreditate si o confirmare a esecului lor prezent prin refugiul într-o istorie contrafacuta.

Iulia Popovici

1. Profesional, nu sînt specialistă în muzee, însă în mod cert un muzeu al comunismului nu e unul istoric ‘normal’ – care, în opinia mea, are ca fundament un consens intepretativ asupra faptelor istorice. Exista un consens istoric asupra legitimității intrării României în Primul Război Mondial și a unirii cu Transilvania, dar un consens istoriografic asupra comunismului nu există încă și nu va fi atins curînd. Dacă inițial muzeele istorice au fost și sînt încă – în țările care și-au obținut independența tîrziu, considerabil mai mult – dedicate legitimării statale și afirmării unei identități de grup. Ca și muzeele Holocaustului, cele ale comunismului sînt memoriale, sînt muzee ale unei traume colective. Ceea ce vrea statul român e să spună povestea supraviețuirii eroice în fața represiunii într-o manieră care să evite pe cît posibil atribuirea de responsabilități, cu accent pe un gen de relaxare antropologico-istorică. 
2. Există deja un muzeu al comunismului, la Sighet, înființat într-un moment oportun. Acum, un singur alt muzeu e un simplu răsfăț pentru un grup care-și dorește monopolul asupra scrierii istoriei. Ar trebui să fie mai multe – de ce n-ar avea Muzeul Țăranului Român o secțiune dedicată satului în comunism și transferului urban al comunităților rurale? Muzeul Național de Artă Contemporană de ce n-ar organiza expoziții temporare/ permanente pornind de la arta în comunism? De ce n-ar fi Fortul 13 de la Jilava un muzeu al represiunii carcerale, iar CNSAS să ofere o instalație muzeală despre modul de funcționare a poliției politice, tehnici de urmărire și exemple de supraveghere informativă? Un mare și total Muzeu al Comunismului e un concept, acum, depășit – doar dacă nu vrei să le oferi turiștilor un surogat gata mestecat și cît mai simplificat de excentrism dramatic de Cortină de Fier. Marius Oprea și cei cu care lucrează el itinerează o expoziție cu obiecte găsite în gropi comune și morminte ale celor uciși prin decizie politică – e și asta un muzeu al comunismului.
3. Personal, m-aș raporta mai degrabă la condițiile politice de realizare a lui. Instituțiile osifică – în România, cel puțin. Cum spuneam, toate muzeele istorice pun în scenă ideologii – doar că proiectatul muzeu tratează cu ideologii partinice și de grup, care vor ajunge să fie instituționalizate. Deocamdată s-au dat prea puține detalii despre gîndirea organizațională asupra acestui muzeu – iar premizele lui intelectuale sînt cele ale Raportului Tismăneanu: un fel de represiune generică, principială, universal răspîndită, operată de ideologia de sorginte străină care a adus în România regimul ilegitim și criminal. Deși pomenita primă expoziție – despre ‘omul nou – constructor al socialismului’ – e  nesfîrșit de obscură (să fie o explorare a ideii de muncă în comunism? să ipostazieze ea teoria unui proiect social eșuat înăuntrul acestei bule istorice fără consecințe la nivel mental?), ceea ce e sigur e că evită tema represiunii directe.
    

Sorin Adam Matei

1. Eu cred ca daca Casa Poporului ar fi decretat muzeul comunismului, cu tot cu locuitorii ei actuali, ar putea foarte bine sa isi joace rolul fara sa se cheltuiasca un ban de la buget pentru infiintarea unei asemenea organizatii…

Tibori Szabó Zoltán

1. Menirea unui astfel de muzeu este multipla: de la omagiul adus celor care au rezistat ideii comuniste, devenind deseori victime, pana la cel al atentionarii si sensibilizarii generatiilor tinere si a celor viitoare asupra pericolului oricarui tip de regim totalitar. Prin diferenta, un muzeu istoric are functia de a prezenta pur si simplu faptele trecutului, avand bineinteles si acest demers valentele sale educative.
2. Oportunitatea teoretica, in viziunea mea, nu poate fi pusa in discutie. Momentul in schimb poate fi discutat, si il discut mai pe-ndelete la raspunsul de la pct.
3. Este evidenta problema paralelismului institutional, avand in vedere ca avem Centrul de la Sighet, infiintat prin stradania Anei Blandiana cu multi ani in urma. Acest centru ar trebui dezvoltat in continuare si transformat intr-o veritabila institutie de rang european, cu fonduri si programe de cercetare care sa atraga timeretul studios din toate tarile lumii.

Ovidiu Țichindeleanu

1. În general, muzeele istorice caută astăzi să evite instituirea lor ca expunere a perspectivei unor grupuri sociale dominante, ca un fel de juriu care ar decide ceea ce e “bun” într-o cultură. Sarcina de cultivare a memoriei culturale e foarte diferită de cea de promovare a unui “canon”. În mai tot fostul bloc socialist, din Berlin, Ungaria şi pînă în Lituania, există deja o serie de muzee mari şi mici dedicate dictaturii comuniste. Toate aceste proiecte au în comun prezentarea comunismului în cadrele anticomunismului postcomunist, ca epocă “trecută”, un fel de “Ev Mediu” întunecat al fostului bloc socialist, dinaintea reintegrării lor în “prezent”, pe făgaşul unic al modernităţii occidentale. Înscenînd experienţe ale “autenticităţii” de după cordonul de mătase ce desparte vizitatorul de “bucătăria comunistă”, se creează de fapt în mod activ alienarea faţă de propria experienţă istorică, iar acesta e un mod de falsificare, nu de cultivare a memoriei culturale.
2. Cred mai degrabă în oportunitatea unei discuţii de bază despre anticomunism ca ideologie culturală dominantă a tranziţiei, şi într-o reconciliere critică cu propriul trecut, dincolo de distanţarea “condamnării”, prin valorizarea experienţei istorice a “comunismului”, cu ale sale pozitive şi negative. Iar în locul unui “muzeu”, ar fi mai necesare instituţii de cercetare. Pe scurt, “Muzeul dictaturii comuniste” s-ar încadra deja foarte bine într-un sector al unui “Muzeu al tranziţiei postcomuniste”…
3.  Există o şansă mare ca muzeul să se materializeze ca încă un proiect cultural care vine să îi explice “poporului prost”, contra amintirilor şi intuiţiilor acestuia, că experienţa istorică de dinainte de 1989 ar fi esenţialmente negativă. Proiectul muzeului vine ca încununare materială a anticomunismului instituţionalizat, după cea “discursivă” a celebrului “Raport Final”, şi după istoria recentă de multiplicare şi în cele din urmă de centralizare a instituţiilor oficiale de studiu a “dictaturii”, “totalitarismului” etc, în directă coabitare cu puterea guvernamentală. Anticomunismul a funcţionat astfel, în istoria tranziţiei, şi ca vehicol de îngrădire a sferei publice, de coabitare a intelectualilor cu puterea, dar şi ca supapă de import a unor ideologii “anticomuniste” dominante pe plan global, precum neoliberalismul şi neoconservatismul. Astfel, a servit, de pildă, legitimării asaltului neoliberal împotriva sferei publice şi a drepturilor cetăţeanului obişnuit. Ca urmare, atît ca tentativă de cultivare a memoriei culturale, cît şi ca proiect de promovare a unei idei de justiţie socială, anticomunismul a eşuat lamentabil. Deconspirarea “securiştilor” s-a oprit înainte de a începe. Dezvăluirile “dosarelor” s-au oprit în clisa unor descoperiri deloc convenabile elitei anticomuniste. Sub umbrela “anticomunismului” au fost reabilitaţi sau abilitaţi luptători fascişti şi preoţi antisemiţi. Istoria bogată a rezistenţelor antiautoritare muncitoreşti a fost trecută sub tăcere sau îngropată sub zgomotul dizidenţilor intelectuali şi a poveştii “rezistenţei prin cultură”. Muzeul însuşi e dovada unui debuşeu pur “cultural” al unui proiect ce a vrut să fie social-politic, la origine. Cred că rămîne de datoria intelectualului independent să fortifice conştiinţa opoziţională faţă de astfel de proiecte oportuniste. Sau să ocupe clădirea respectivă.

Dan Ungureanu

1. Care ar fi, în epoca noastră, funcția muzeelor de istorie… ? Istoria a fost totdeauna o unealtă ideologică. În România, relația cu trecutul a fost totdeauna isterică : pașoptiștii s-au lepădat de moștenirea fanariotă, regimul comunist a contestat orînduirea burghezo-moșierească,  perioada democratică încearcă să diabolizeze cele patru decenii de comunism. De aceea, foarte probabil acest muzeu va fi, ca serialul Memorialul durerii sau Muzeul închisorii din Sighet, o butaforie hagiografică lipsită de valoare documentară, o răfuială emoțională cu trecutul.  Marshall McLuhan a arătat că the medium is the message. Comunismul e o idee abstractă. Totalitarismul e o idee abstractă. Controlul conștiințelor, opresiunea, luptele de idei sînt lucruri abstracte, absolut incompatibile cu ideea de muzeu. O bază de date pe internet ar fi o idee mult mai binevenită. Promotorii Muzeului comunismului sînt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, niște analfabeți. Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă. Cercetarea istorică a celor patru decenii comuniste e un demers istoric legitim. Statul ar trebui s-o ajute. În schimb, cercetarea arhivelor se lovește de mii de opreliști mărunte, de secretizare, de permise acordate arbitrar și selectiv. Istoricii n-au nevoie de muzeu pentru a cerceta perioada istorică, ci de acces nestingherit la arhive. Teoria muzeografică, în ultimele trei decenii, a devenit extrem de sofisticată. Curentele recente de gîndire se opun muzeificării obiectului.  Reificat, redus la statutul de exponat, obiectul își pierde sensul. Muzeele au două funcții, una de conservare și cercetare,  pentru cercetători, a doua, de educare și cultivare, pentru public.  Nici unul din promotorii ideii de Muzeu al comunismului nu e muzeograf de profesie.  Ce ar putea expune un asemenea muzeu ? Cupoane de raționalizare a uleiului, pîinii sau untului între 1989-1990 ? Ce public ar veni să le vadă, și pentru ce motiv ? Un sondaj făcut în 2010 arăta că tinerii sînt apatici politic și nu sînt interesați de istorie. Muzeul este, în funcția sa de educare, depășit. Nu mai merge nimeni la muzee, în epoca Internetului.
2. Ideea unui asemenea muzeu e absolut inoportună. Promotorii ei vor să creeze o mitologie dihotomică,  cu torționari pe de o parte (Nicolschi, Dulgheru, Pauker etc) pe de o parte și cu martyri pe de alta (deținuții politici, rezistența din munți), un Parc de Distracții Star Wars în care o gașcă de Darth Vader comuniști se bat cu o gașcă de Yoda și Luke Skywalker  țărăniști, liberali și legionari.  O asemenea pictură,  în alb-negru, nu servește istoriografiei.  
3. A face un muzeu (concret, vizual) despre comunism sau totalitarism (idei abstracte) e ca și cum ai dansa despre arhitectură. N-are nici un sens. Cui îi trebuie muzeul ? Publicul e apatic.  Două milioane de români au plecat să lucreze în străinătate.  Cercetătorii au nevoie de arhive și biblioteci, nu de un muzeu.  Nu e nimic de expus despre comunism. Omul nou ? Omul nou e o idee. Celulele în care au stat Maniu și Noica ? Celulele, ca spații goale,  nu dau nici o idee despre umilința suferită de deținuții politici. Pentru asta trebuie citite amintirile lor, revista Memoria sau alte documente. Nu e nimic de văzut într-un muzeu despre comunism. Aș cita o poezie de Marin Sorescu – o poezie în curs de uitare : MUZEUL SATULUI / Din viața acestor oameni /Lipsesc mai multe secții / Iar altele, cum ar fi bunăstarea materială, fericirea și norocul în istorie / sînt slab reprezentate. /…./  țăranii și-au gravat anual chipul / pe boabe de mei, de grîu și de porumb/ care nu ni s-au păstrat.  Într-un muzeu, poți vedea, dar nu înțelege. Înțelegerea e mentală. Guvernul României e un guvern turmentat. În august 2010, treaz, guvernul exhiba buzunare goale și scădea salariile cu un sfert. În ianuarie 2011, abia cinci luni mai tîrziu, băut fiind, guvernul, îmbogățit peste noapte, vota o lege prin care promitea să plătească 80 % din activitatea de binefacere a Bisericii Ortodoxe.  În iunie 2011, treaz, n-are bani să plătească șantiere arheologice, n-are bani să plătească arheologi, n-are bani pentru muzee. În ianuarie 2012, băut fiind, va deschide un extrem de bănos și risipitor muzeu al comunismului.   Pot spune de pe acum ce va lipsi din muzeu: Fabricile, uzinele, combinatele, furnalele deschise în perioada comunistă, închise după 1990.  Fermele zootehnice, sistemele de irigații, fermele de cercetări pomicole distruse după 1990.  Distrugerea învățămîntului și emigrația de masă, implozia demografică.  Explozia infracționalității, a bolilor venerice, a drogurilor, cumpărarea țării de clanurile interlope.  Vor lipsi sutele de firme mărunte care angajează adolescente pentru strip-tease pe video-chat și zecile de mii de copii ai străzii. Vor lipsi miile de vile de marmură ale bulibașilor.

• Manifest – Dan Ungureanu: N-avem nevoie de nici un muzeu al comunismului. Am așteptat condamnarea în justiție a vinovaților Revoluției. N-a avut loc. Am așteptat judecarea și condamnarea torționarilor comuniști din anii 50.  Au murit de bătrînețe, în vilele lor, în cea mai deplină pace, dînd interviuri la TV.  Țăranii care au fost spoliați plătind cote în anii 50 ? Nici unul n-a fost despăgubit. Avem nevoie de bani pentru arheologie cinstită și pentru susținerea muzeelor deja existente. Ne-a ajuns istoriografia controlată de stat din perioada comunistă. Nu vrem o istoriografie plătită de guvern unor istorici mercenari și previzibili. În Marea Britanie, cel mai important istoric al zilei e un istoric marxist, Eric Hobsbawm. Dacă statul s-ar fi implicat ideologic, în Marea Britanie, și ar fi canalizat selectiv fondurile de cercetare, Hobsbawm ar fi fost cenzurat și condamnat la tăcere.