Muzeul Comunismului – de la investigare la reenactment porno

TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?

În principiu, ideea unui muzeu național al dictaturii comuniste ar trebui să dea frisoane unui Guvern. Conform definiției adoptate de ICOM (International Council of Museums) încă de la înființarea din 1946 și reactualizată în timpul celei de-a 21 Conferințe Generale de la Viena din 2007, „A museum is a non-profit, permanent institution in the service of society and its development, open to the public, which acquires, conserves, researches, communicates and exhibits the tangible and intangible heritage of humanity and its environment for the purposes of education, study and enjoyment”[1]. Conform Legii nr. 311 / 8 iulie 2003 privind muzeele și colecțiile publice din România, definiția muzeului este motamotizată în felul următor: „Muzeu – instituția publică de cultură, aflată în serviciul societății, care colecționează, conservă, cercetează, restaurează, comunică și expune, în scopul cunoașterii, educării și recreării, mărturii materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților umane, precum și ale mediului înconjurător”[2]. Din perspectiva legii, Muzeul Național al Dictaturii Comuniste din România ar trebui să fie așadar o instituție publică de cultură, aflată în serviciul societății române și a comunităților din interiorul ei, care colecționează mărturiile materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților din România, precum și ale mediului înconjurător, din intervalul de timp scurs între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989; care conservă aceste marturii și le restaurează de fiecare dată când este cazul, după care le comunică și le expune public, în scopul cunoașterii trecutului și a istoriei României, a educării și recreării umane din prezent. Un astfel de muzeu s-ar dovedi a fi o întreprindere de proporții uriașe, care să conțină între zidurile unei clădiri imense o megainstalație de ready-made-uri politice, a cărei funcție ar fi aceea de cunoaștere a trecutului și, prin el, a prezentului. MNDC ar fi, cu alte cuvinte, un kit de întrebări care să genereze dezbatere și un instrument de cercetare științifică menit să faciliteze percepția adecvată a realității.

Dar muzeul nu a fost dintotdeauna așa. Componenta cercetării active, de laborator, este o achiziție a secolului trecut, impostată în istoria muzeologiei de către Alfred H. Barr Jr. odată cu fondarea MoMA, când în paralel cu muzeele clasice, tradiționale, de exhibare a culturii naționale, încep să apară câteva structuri muzeale alternative implicate, de fiecare dată, în principalele dezbateri contemporane cu ele[3]. Pe de altă parte, lucrurile nu sunt tocmai atât de limpezi cum sună ele în teorie, muzeele contemporane persistând și în secolul nostru într-o confuzie muzeală ideologică, ce survine din incapacitatea cronică de a statornici o limită fermă între demersul de implicare socială și cel de promovare a culturii naționale[4]. În fapt, această situație interimară poate da naștere uneori unor dezbateri cvasiabsurde în sânul unor comunități, în care raportul de schizoidie oedipiană este direct proporțional cu pigmentul ideologic al sursei paterne de finanțare a muzeului. Cel mai paradigmatic exemplu în acest sens este MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană), care nu și-a rafinat poziția ideologică nici după aproape zece ani de la inaugurare, acest fapt atrăgând asupra instituției prezumția de legitimare a puterii și mefiența unei bune părți a artiștilor contemporani. Paradoxul în care s-a scufundat MNAC constă în faptul că, pe de o parte, avându-și sediul în fosta Casă a Republicii, actualul Palat al Parlamentului, se vede nevoit în permanență să performeze un discurs al delimitării de Putere, situație care nu poate dura la nesfârșit, iar pe de altă parte, că deși acest discurs al delimitării a fost exprimat transparent și parafat în scris, prin concursul unei onorabile asistențe internaționale[5], el nu poate avansa prea mult în direcția unei critici imediate, nici măcar atunci când subiectul care se cere criticat, așa cum este subiectul Catedralei Mântuirii Neamului, vizează însăși statutul și instituția muzeului. Iar acest paradox creează senzația că MNAC ar expune artă națională[6]. De aici şi problemele de raportare la propria colecţie permanentă, atunci când MNAC este somat să pună în discuţie spinoasa temă a achiziţiilor şi expunerii[7].

Așadar, înființarea MNDC la București se află sub incidența mai multor factori culturali & politici, meniți să probeze și să chestioneze utilitatea, veridicitatea și bonitatea unei astfel de întreprinderi publice, cu atât mai mult cu cât ea s-a dovedit a fi inițiativa unei alteia, IICCMER (Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), aflată, ea însăși, în deficit de legitimare științifică, și cu atât mai mult cu cât există deja o astfel de instituție, la Sighetul Marmației, intitulată Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Deloc surprinzător, principalele critici exprimate până în prezent la adresa recentei inițiative a IICCMER vizează orientarea ideologică pe care a adoptat-o MNDC încă dinainte să existe măcar. Ion Vianu și-a exprimat neîncrederea față de un muzeu exclusiv al comunismului, pledând totodată pentru unul al totalitarismelor, care să înceapă, cronologic vorbind, cu data de 27 februarie 1938, când a fost proclamată noua Constituție a lui Carol al II-lea, act care transforma monarhia constituțională în dictatură regală, și să se încheie cu data de 22 decembrie 1989, când are loc Revoluția Română[8]. Iulia Popovici a întreprins o comparație între ce se știe despre proiectatul MNDC și Terror Háza, la care Vladimir Tismăneanu s-a referit în mai multe rânduri, pledând pentru un discurs muzeal de antropologie a comunismului și sugerând absența imparțialității negocierii faptelor de istorie recentă. „Miza politică – spune Iulia Popovici – e criminalizarea teoretică și generică a comunismului și decriminalizarea practică și concretă a faptelor atribuibile unor persoane în carne și oase, eventual în viață.”[9] Marius Oprea a pus sub semnul supsonului buna credință și imaculata intenție a comitetului IICCMER, intenție care nu face altceva decât să dubleze inutil alte demersuri similare, cum sunt transformarea în muzeu a Fortului 13 de la Jilava (proiect demarat de Fundația Memoria, la inițiativa lui Banu Rădulescu), expoziția itinerantă Numitorul comun – moartea (2006-2010, curator: Gheorghe Petrov) sau, am putea adăuga alături de exemplele oferite de Marius Oprea, instalația Ciuma de la subsolul Muzeului Țăranului Român, autorul plasând la final înființarea MNDC pe seama unui „gest patetic” al echipei condusă de Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir de a se regrupa în jurul Puterii[10]. În plus, Ana Bladiana însăși declara, într-un interviu acordat ziarului România liberă la începutul acestui an, că a solicitat Primăriei Capitalei un spațiu în care să realizeze „o replică esențializată a celor 50 de săli ale Memorialului”[11]. Însă aici devine transparentă sinonimia perfectă care se instaurează între un concept conotat transcedental, precum este „moartea”, şi unul denotat metafizic, aşa cum este „comunismul” în discursul mainstream asupra istoriei, în timp ce sondajele cele mai recente arată exact opusul, şi anume că între comunism şi petite histoire există o sinonimie graduală încă activă, 87% din populaţia României neechivalând în mod necesar şi absolut comunismul cu moartea, ba mai mult, făcându-l susceptibil de, ducă-se pe pustia neagră, un kalokagation nedorit, nesperat şi ca atare condamnabil ca ilegitim şi criminal.

Primul factor politic și cultural sub incidența căruia se află înființarea MNDC constă în dimensiunea oedipian-hortativă a condițiilor de existență ale acestui muzeu, ce plasează cercetarea trecutului comunist cu instrumentele muzeologiei în continuitatea ideologiei anticomuniste din Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România[12], act comandat de către Președintele României, Traian Băsescu, unei comisii condusă de Vladimir Tismăneanu, în scopul condamnării oficiale a comunismului, și nu în scopuri științifice, generând astfel platforme de legitimare teoretică și practică pentru atitudini politice dintre cele mai paradoxale, cum este, spre exemplu, aceea a anticomunismului postcomunist, ca să preluăm conceptul propus de către Daniel Barbu la sfârșitul anilor ’90 [13]. De altfel, contradicțiile și antinomiile Raportului Final… au fost discutate pe larg și deconstruite obiectiv și aplicat în volumul Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (2008)[14]. Deducem că și MNDC va vehicula, cu instrumentele muzeologiei, de data aceasta cu argumentul sincronismului cultural de sorginte interbelică, aceleași poziții ideologice precum cele din Raportul Final…, căci unul din argumentele forte ale inaugurării muzeului nu este acela al imperativului cunoașterii, ci al absenței numai la București a unei astfel de instituții. Cu alte cuvinte, necesitatea cunoașterii științifice este împinsă în spatele falsei urgențe a sincronizării culturale, de data aceasta, nu cu Occidentul sau cu America precum altădată, ci cu marile capitale din Centrul și din Estul Europei. Retorica de tipul „Vrem să avem și noi faliții noștri” devansează exigența cercetării încă nedusă până la capăt, cu scopul explicit de a condamna și acuza public prin acte oficiale. De altminteri, diferența de nuanță poate fi sesizată încă din titulatura instituției, IICCMER producând un discurs de investigare a crimelor comunismului, și nu de cercetare științifico-academică a acestora, membrii instituției transpărând astfel în armură de procurori, și nu de cercetători și oameni de știință. Dar, așa cum a arătat Boris Buden, și acest aspect al demersului de legitimare muzeală este parte integrantă din retorica anticomunismului postcomunist est- și central-european[15]. Indiferent cum vor sta lucrurile în viitorul apropiat, toate aceste aspecte de nuanță nu ar conta atât de mult – în fond, ele țin de natura dezbaterii din sânul oricărei societăți civile postmoderne și, în plus, ele reiterează în plan contemporan un raport arhaic bine reprezentat în protocoalele de inaugurare muzeală, când principele întemeietor varsă pinacoteca alteței sale în contul unui muzeu național, pentru a pune bazele practice ale colecției permanente și pe cele teoretice ale ideologiei demne de urmat[16] –; dacă nu ar surveni la mijloc o trepidantă îngrijorare privind dimensiunea pedagogică a oricărei întreprinderi de tip muzeal. Căci, întorcându-ne la definiția muzeului, nu putem să nu ne întrebăm ce se va întâmpla cu mărturiile materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților din România, precum și ale mediului înconjurător, din timpul comunismului autohton? Legea ne spune că acestea vor fi utilizate în scopul cunoașterii, educării și recreării. Noi ne întrebăm, în scopul cărei cunoașteri, a cărei educări și a cărei recreări?

Iar prin aceste întrebări ne apropiem de cel de-al doilea factor cultural și politic sub incidența căruia se plasează înființarea MNDC. „Am avut surpriza plăcută, de exemplu – spune Bogdan Cristian Iacob, secretarul consiliului științific al IICCMER, comentând un sondaj din 2010 realizat de CSOP (Centrul pentru Studierea Opiniei și Pieței) privind memoria comunismului – să descoperim sprijinul majoritar pentru Muzeul Național al Dictaturii Comuniste. O surpriză neplăcută a fost faptul că doar 13% din respondenți au declarat că ei sau membri ai familiilor lor au suferit în comunism. Acest indicator ne arată că populația României nu are o interpretare complexă a «suferinței» în regimul comunist. Revenim [astfel] la problema explicării, în vederea interiorizării, a naturii criminale a dictaturii.”[17] Așadar, un muzeu în vederea interiorizării naturii criminale a dictaturii comuniste? Nu aș intra în nici un muzeu care propagă interiorizarea de orice fel, nici măcar a pointilismului timpuriu, darămite a naturii criminale a regimurilor totalitare. Ne-am putea imagina bunăoară, printr-un scurt efort fabulatoriu, cum ar putea arăta un exponat dintr-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria și dotat cu scopul de a face vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înțelege cât mai bine și a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real, că, așa cum s-a exprimat un spectator în sala de cinema după vizionarea filmului lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007): așa a fost pe vremea aia! Lăsând gluma proastă la o parte, declarația de intenție a IICCMER, prin afirmația secretarului său științific, trădează o viziune muzeală ce ar miza pe tehnica performativă a reenactmentului, practicată, între altele, și de Genocido aukų muziejus [Muzeul Victimelor Genocidului] din Lituania, în care vizitatorul este încurajat să participe activ la procesul de reactualizare și retrăire a istoriei recente, în vederea interiorizării naturii criminale a dictaturii comuniste. Hala Filaret ar fi, în consecință, un soi de black cube[18] al spectacolului istoriei, al autovictimizării și al condamnării postfactuale, în care managementul suferinței și procesul rememorării se desfășoară pe canapeaua roșie a girului prezidențial[19]. Evident simplistă din perspectivă muzeologică actuală, viziunea curatorială a celor doi conducători ai IICCMER, Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir, este una de tip aristotelic, cu mari speranțe domiciliate în efectul mântuitor al catharsisului. Cu alte cuvinte, IICCMER privește istoria pe scena MNDC, precum odinioară Aristotel privea tragediile grecești. Cu singura diferență că gaze-ul aristotelic nu era ghidat de optica ori necesitățile politicii lui Alexandru Macedon, ci dimpotrivă. Optica de tip IICCMER, via MNDC, asupra comunismului românesc, ține mai degrabă de paraestetica de tip snuff sau porno, în care aparatul de filmat performează crima de dragul crimei, violența de dragul violenței și suferința de dragul suferinței, cu scopul explicit de interiorizare de către spectator a tribulațiilor macabre ori libidinale ale subiectului filmat. O excelentă sinteză conceptuală critică a demersului de acest tip a realizat curatorul și artistul maltez Raphael Vella, prin seria de montaje fotografice din 2009, intitulată Pornolitics, în care diversele capturi din filme pornografice se suprapun peste figurile contemporane ale politicii de la Valletta, narând optica prescriptibilă pe care politica o poate avea asupra societății în istorie. Și în cazul acestui al doilea factor, pornolitica MNDC prevalează cunoașterea, deposedând-o de menirea cu care o investise bunul și vechiul precept umanist, conform căruia prin cunoaștere devenim mai demni și mai liberi[20]. Dar obiectivele umaniste nu intră în vizorul MNDC, cel puțin nu la nivelul declarațiilor de intenție.

O întâmplare care ne încurajează să devenim superstițioși face ca hotărârea de Guvern privind propunerea PDL cu privire la înființarea MNDC, să fie anunțată de către Prim-vicepreședintele acestui partid, Teodor Baconschi, în data de 19 iulie 2011. Adică într-o zi de luni, când toate muzeele sunt închise. Altfel spus, lunea, când absolut toate muzeele de pe lumea asta se-nchid, PDL, asemenea personajului din animația lui Will Vinton și Bob Gardiner, decide să-l deschidă pe-al său. În animația din 1974, personajul plătește în schimbul acestei curiozități nestăpânite prețul metamorfozării lui în statuie. Deși pe ușă scria clar: Closed Mondays. Rămâne de văzut ce se va întâmpla cu personajele din realitatea de după 2011.