TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?
Despre capcanele muzeificării
Ce este un muzeu? Se ştie ce scrie la dicţionar despre această instituţie. Nu mai repet. Însă cîteva chestiuni simple ar fi de spus. În domeniul artei, de exemplu, muzeul este spaţiul, locul în care se distinge arta de non-artă. În perioada postavangardistă singurul loc în care se poate spune „aceasta este o operă de artă” este muzeul. În afară de muzeu mai sînt doar două structuri care fac distincţia dintre o operă de artă şi non-artă. O poveste anecdotică dar reală mi-a spus-o Boris Groys, cel care susţine şi teza de mai sus, un teoretician al artei contemporane, al muzeului şi arhivei. Într-una din zile, după ce a ţinut o conferinţă despre ready-made la un faimos muzeu, cînd să iasă din muzeu, a luat din greşeală unul din obiectele din expoziţie. Era un simplu obiect care era expus acolo şi care poate fi întîlnit şi în magazinele de larg consum. La ieşire a fost reţinuţ de paznici pentru că a “extras din muzeu o operă de artă”. Teoreticianul nostru, specialist în arta contemporană nu a sesizat diferenţa dintre “operă de artă” şi “non-artă”. Însă după acest incident a înţeles un lucru fundamental: există o instanţă mult mai importantă decît teoreticianul, criticul sau specialistul care ştie ce este o operă de artă. Acestă persoană este poliţistul-paznic pus să păzească opera de artă: poliţistul este singurul care ştie cu adevărat ce este o operă de artă şi nu face confuzii. Şi mai este un cunoscător important care ştie ce e un obiect de artă şi ce nu este obiect de artă: vameşul. Cu alte cuvinte, există nişte structuri de putere, care şi reprezintă dar şi au puterea să spună (şi să impună, să instituie) “ce este arta”.
Un alt exemplu al sensului modern de muzeu. Cînd francezii şi britanicii au mers în Egipt, ce au făcut? Au luat mumiile şi obiectele de cult din piramide şi le-au dus la ei acasă unde le-au expus în muzeu. Practic, au transferat nişte obiecte de cult, care aveau semnificaţie sacră, în obiecte de muzeu, care îndeplinesc o cu totul altă funcţie. Pe baza cărui fapt are loc acest transfer de semnificaţie? Acest transfer a fost posibil numai fiindcă armata franceză şi cea engleză au fost mai puternice decît cea egipteană. Cine deţine puterea militară şi, deci, politică, are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, are puterea să legitimeze noi funcţii ale unor corpuri sau obiecte.
Aceste mecanisme se întîmplă sub ochii noştri. Nişte structuri ale Puterii (instituţii prezidenţiale, instituţii care îndeplinesc nişte comenzi de stat) definesc ce este comunismul şi cum trebuie el interpretat. Puterea deţine monopolul interpretării şi o exercită prin diverse instituţii ale sale.
Pot să mai dau un exemplu despre felul în care muzeul devine un mecanism de falsificare. Unele dintre cele mai dese exemple date în textele sale recente de către Groys sînt lucrările lui Fischli şi Weiss, doi artişti elveţieni care, după spusele autorului, au făcut un pas important în arta contemporană de după Duchamp. Cei doi artişti au creat şi expus cîteva ready-made-uri false, fictive (de exemplu, au expus cîteva cutii de lapte). Singurul mod de a distinge dacă acele obiecte sînt adevărate sau false e să le ridici, să le iei în mînă, fiindcă ele sînt confecţionate din materiale foarte uşoare. Ele sînt un soi de metafore ale unor obiecte reale care nu pot fi distinse vizual. Dacă mergi în atelierul artiştilor, aceste obiecte pot fi atinse, ţinute în mînă însă odată ajunse în muzeu lucrurile se schimbă. Publicul care intră să le vadă nu mai are posibilitatea să le atingă. Ca rezultat, privind aceste ready-made-uri false eşti pus în imposibilitatea de a clarifica ce fel de obiecte sînt ele ca atare. Nu poţi să ştii dacă acea cutie de lapte este reală sau falsă. Pentru prima oară, muzeul face imposibilă această clarificare pentru că o interzice. Ba mai mult: din lipsă de timp în muzeu textul devine necitibil, iar filmul imposibil de văzut. În acest caz, muzeul nu ne deschide o posibilitate a contemplării, ci o blochează. Însă aici apare un fenomen important: datorită acestui blocaj muzeul, asemenea literaturii, creează posibilitatea re-semnificării. Aviz pentru anticomuniştii postfactum.
Maşinăria civilizaţiei tehnice în care noi trăim înlocuieşte memoria reală cu o memorie maşinală, iar funcţia centrală a arhivei este aceea de a ne elibera de memorie. Arhiva este un soi de simulacru tehnic care ne eliberează de memorie orientîndu-ne atenţia către “actualitatea viitorului”. În domeniul istoriei lucrurile sînt mult mai amplificate căci este vorba de un domeniu care are legătură mai ales cu prezentul. Un muzeu de istorie spune mult mai mult despe actualitate decît despre trecut. Arhiva nu este o formă de reprezentare a trecutului, ci o maşină de produs viitorul.
Despre arhive şi falsificarea lor
Modernitatea este strîns legată de capacitatea de arhivare, deci şi de capacitatea de a produce muzee. Paradoxul face că regimul comunist este unul din cele mai bine documentate regimuri moderne pentru că a avut o „grijă” excesivă faţă de proprii săi cetăţeni. Comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decît capitalismul, totul producîndu-se pe mai multe straturi. Capitalismul e campion la alt tip de arhivare: arhivarea cifrelor, adică sînt net mai buni la contabilitate, de aceea Fiscul este Dumnezeul acelei lumi. Dar asta e o altă poveste.
Faptul că regimul comunist a produs atîta arhivă nu înseamnă însă că „adevărul istoric” este mai la îndemînă. Aş spune chiar contrariul: cu cît avem mai multă arhivă, cu atît gradul de falsificabilitate e mai mare şi cu cît avem mai mult text, cu atît cresc posibilităţile interpretative. De aceea este foarte greu să faci „UN muzeu” al comunismului. Poţi face „MULTE muzee” a comunismului. Totul depinde de cine decide şi ce scop urmăreşte.
Eu sînt pentru crearea de muzee căci nu văd o altă formă care ar înlocui acum această instituţie. Sînt însă împotriva prezentării comunismului ca pe o „perioadă istorică excepţională”. Cred că regimul comunist trebuie să fie tratat ca orice altă perioadă istorică şi încadrat într-un orizont de sens politic şi istoric mai larg. Este loc suficient la Muzeul Naţional de Istorie a României unde să poată fi prezentată şi istoria recentă alături de celelalte perioade istorice. Însă la cum funcţionează MNIR şi la ce expoziţii permanente are mă tem că nu este capabil să facă şi o sală a istoriei recente.
Muzeul celor din Primaverii sau a celor din Ferentari?
Nu cred că poţi face un muzeu credibil al comunismului de pe poziţii anticomuniste. Cînd arhivele imense produse de comunism întră pe mîna anticomuniştilor capacitatea de falsificabilitate creşte enorm. Nu poţi face istorie de pe poziţii revanşarde, de pe poziţii dogmatice de tipul „criminal şi ilegitim”. Muzeele şi istoria nu condamnă, nu se răfuiesc cu trecutul. În copilărie am văzut sute de muzee comuniste despre trecut. Recent am văzut cîteva muzee anticomuniste despre trecut. Sînt trase la indigo: aceaşi retorică cu eroi care-şi schimbă rolurile. Astfel de muzee nu te invită la meditaţie şi reflecţie.
La intrarea în orice muzeu avem un material informativ în care ni se prezintă o serie de restricţii: nu se atinge, nu se fumează, nu se fotografiază decît cu o permisiune sau o taxă specială, nu se…. etc. În România, aceste restricţii, interdicţii apar înainte de a apărea muzeul. Orice muzeu se construieşte pornind de la o întrebare sau de la un set de întrebări. Doar în România un muzeu se porneşte de la o certitudine şi o afirmaţie tranşantă. La noi, o construcţie de o asemenea importanţă porneşte cu finalul: lista de interdicţii şi certitudini.
Cred că înainte de a face un muzeu de acest format e bine să punem un şir de întrebări bune la care să încercăm să răspundem şi în jurul cărora să construim dezbateri. Un muzeu al cui? Ca să reprezinte pe cine? Ca să povestească ce? Ce vrem de fapt cu acest muzeu? Din păcate nu am văzut nicio întrebare din partea iniţiatorilor: am văzut doar lecţii şi afirmaţii dogmatice de care chiar nu avem nevoie în acest context.
Nu ştim prea multe despre ce va prezenta acest muzeu. Nu ştim conţinutul, ideologia lui etc. pentru că nimeni încă nu ne-a spus nimic. Ce ştim este poziţia anunţată de domnul Tismăneanu: „Viziunea va fi cea propusă de Comisia Prezidenţială: regimul din ’45 până în ’89 a fost ilegitim şi criminal. Acesta este punctul de plecare pentru noul muzeu şi noul institut, care nu se negociază”. Politic ştim cum stăm: o comandă de stat, clar tranşată ideologic care nu se negociază. Deci, un muzeu care să legitimeze actuala putere. Comuniştii nu au făcut la fel? Despre ce ştiinţă vorbim? Despre ce dezbateri vorbim?
Susţineam că un muzeu vorbeşte mai mult despre actualitate decît despre trecut. El spune mai mult despre cei care-l fac, cei care deţin puterea de a-l umple cu conţinut şi semnificaţie decît despre o poveste din trecut. Un muzeu al comunismului poate ar trebui să fie ca un spaţiu al concilierii în care victimile şi călăii să se regăsească, să fie reprezentaţi. Poate măcar în acest muzeu diversele categorii, grupuri sociale să se cunoască mai bine între ele. Poate într-un astfel de muzeu ar trebui să se întîlnescă şi să se cunoască cei din CC cu cei din fabrici şi uzine, cei din Primăverii cu cei din Ferentari. Tare mă tem că vom avea un muzeu în care, pentru a cîta oară, cei puţini din Primăverii îi vor învăţa „adevărul” şi vor da lecţii de morală celor mulţi din Ferentari!