TEMA: Revoltele din Marea Britanie
Slavoj Žižek, despre semnificația revoltelor
Repetiția, după Hegel, joacă un rol esențial în istorie: când un eveniment are loc o singură dată, poate fi expediat ca accident, fapt ce ar fi putut fi evitat dacă situația ar fi fost altfel manipulată. Dar când același eveniment se repetă, înseamnă că asistăm la desfășurarea unui proces istoric mai complex. Când Napoleon a fost învins în Leipzig la 1813, s-ar fi putut spune că a avut ghinion, dar când a pierdut din nou și la Waterloo, a fost limpede ca i s-a cam dus vremea. Același raționament este valabil și pentru prelungita criză financiară. În septembrie 2008, a fost prezentată de unele voci ca o anomalie care poate fi îndreptată prin reglementări mai bune etc. Acum, când semnele unui colaps financiar devin tot mai evidente, este limpede că ne aflăm în fața unui fenomen structural.
Ni se tot repetă că trecem printr-o criză a datoriilor, că ar trebui să împărțim povara acestora și să strângem cureaua. Cu toții, adică înafara celor (foarte) bogați. Ideea de a le impune taxe mai mari este tabu: dacă am proceda astfel, se argumentează, bogații nu ar mai fi stimulați să investească, s-ar crea mai puține locuri de muncă și am avea de suferit. Singura modalitate de a ne salva în aceste vremuri grele este ca săracii să devină și mai săraci, iar bogații mai bogați. Ce ar trebui să facă săracii? Ce pot ei face?
Deși revoltele din Marea Britanie au fost declanșate de împușcarea lui Mark Duggan în circumstanțe suspicioase, suntem cu toții de acord că acestea exprimă o nemulțumire mult mai profundă – dar ce fel de nemulțumire? La fel ca în cazul incendierii mașinilor în banlieuerile pariziene în 2005, revoltații britanici nu au avut nici un mesaj de transmis. (Este o diferență clară față de protestele studențești din noiembrie 2010 care s-au soldat, de asemenea, cu violențe. Studenții au fost expliciți în ideea că refuză reformele educației superioare.) De aceea, este dificil să încadrăm revoltații britanici în termeni marxiști, ca exemplu de apariție a unui subiect revoluționar. Aceștia se pliază mult mai bine pe conceptul hegelian de „masă”, cei dinafara spațiului social organizat, care nu își pot exprima nemulțumirea decât prin izbucniri „iraționale” de violență distructivă – ceea ce Hegel numea „negativitate abstractă”.
Este o poveste veche despre un muncitor suspectat de furt: în fiecare seară, la ieșirea din fabrică, se inspectează cu atenție roaba pe care o împinge înaintea lui. Paznicii nu găsesc nimic – este întotdeauna goală. În cele din urmă, le pică fisa: ceea ce fură muncitorul este chiar roaba. Paznicilor le scăpa evidența, așa cum o scapă și comentatorii revoltelor. Căderea regimurilor comuniste la începutul anilor 1990, ni se spune, a indicat sfârșitul unei ideologii: se sfârșea vremea proiectelor ideologice de scară mare, care au culminat în catastrofe totalitariste, și pășeam într-o eră a politicii raționale și pragmatice. Dacă locul comun că trăim într-o eră post-ideologică este câtuși de puțin adevărat, acest lucru se poate vedea în recenta izbucnire de violență. Acesta a fost gradul zero al protestului – o acțiune violentă care nu revendica nimic. Într-o încercare disperată de a da un sens revoltelor, sociologii și editorialiștii au încâlcit misterul revoltelor.
Protestatarii, deși defavorizați și excluși social de facto, nu trăiau la limita înfometării. Oameni cu greutăți materiale mult mai serioase, ca să nu mai vorbim de oprimarea fizică și ideologică, au reușit să se organizeze în forțe politice cu platforme mult mai clare. Trebuie, prin urmare, interpretat faptul în sine că revoltații nu au avut nici un program: ne spune foarte multe despre încurcătura ideologico-politică în care ne aflăm și despre tipul de societate în care trăim, o societate care proclamă libera alegere, dar în care unica șansă posibilă de a impune consensul democratic este izbucnirea oarbă. Opoziția față de sistem nu se mai poate articula sub forma unei alternative realiste sau măcar ca proiect utopic, ci poate doar să ia forma unei dezlănțuiri fără sens. Care mai este rostul clamatei libertăți de a alege, atunci când unica alegere oscilează între respectarea regulilor și violența (auto)distructivă?
Alain Badiou susține că trăim într-un spațiu social care este din ce în ce mai versat în a fi „fără lume” [„sans monde”]: într-un astfel de spațiu, unica formă pe care o poate lua protestul este violența fără sens. Se poate ca acesta să fie unul din principalele pericole ale capitalismului: deși, în virtutea faptului că este global și include întreaga lume, susține o constelație ideologică „fără lume”, în care oamenii sunt privați de propriile mijloace de a plasa sensul. Lecția fundamentală a globalizării este modul în care capitalismul se poate adapta la orice tip de civilizație, de la creștină, până la hindusă sau budistă, de la vest: nu există o „concepție capitalistă despre lume” globală, o „civilizație capitalistă” inerentă. Dimensiunea globală a capitalismului este un adevăr fără sens.
Prima concluzie la care trebuie să ajungem în urma protestelor, prin urmare, este că atât reacțiile conservatorilor, cât și cele ale liberalilor la aceste evenimente sunt nepotrivite. Reacția conservatoare era previzibilă: nu există nici un fel de justificare pentru un asemenea vandalism; trebuie să facem uz de toate mijloacele necesare pentru a reinstitui ordinea; pentru a preveni viitoare izbucniri de acest fel, nu avem nevoie de mai multă toleranță și ajutor social, ci de mai multă disciplină, muncă din răsputeri și simțul responsabilității. Această perspectivă este greșită nu doar pentru că ignoră situația socială disperată care îi împinge pe tineri la izbucniri violente, ci poate mai ales pentru că ignoră faptul că aceste izbucniri reflectă tocmai premizele nespuse ale ideologiei conservatoare. Când, în 1990, conservatorii și-au lansat campania „Back to Basics” [„revenire la principiile fundamentale”], elementul obscen aferent a fost dezvăluit de Norman Tebbit: „Omul nu este numai un animal social, ci și teritorial, iar platforma noastră trebuie să includă satisfacerea acestor instincte primare tribale și teritoriale.” Asta este ceea ce însemna, de fapt, „revenirea la principiile fundamentale”: eliberarea barbarului care pândea din spatele societății noastre aparent civilizate și burgheze, prin satisfacerea „instinctelor fundamentale” ale barbarului. În anii 1960, Herbert Marcuse a introdus conceptul „desublimării represive” prin care explica „revoluția sexuală”: instinctele umane pot fi desublimate, lăsate libere, făcând în același timp obiectul controlului capitalist – vezi industria porno. Ceea ce am văzut pe străzile din Marea Britanie în timpul acestor evenimente nu a fost omul redus la „animal”, ci forma sublimată a „animalului” creat de ideologia capitalistă.
În același timp, liberalii de stânga, nu mai puțin previzibili, au ținut-o pe-a lor cu programele sociale și inițiativele de integrare care, neglijate, au privat a doua și a treia generație de emigranți de orice perspectivă economică și socială: izbucnirile violente sunt singurul mijloc de care dispun pentru a-și exprima nemulțumirea. Ne putem măcar imagina ce înseamnă să trăiești ca tânăr într-o zonă săracă, amestecată rasial, să fii a priori suspectat și hărțuit de poliție, nu numai neangajat, ci neangajabil, fără vreo speranță de viitor? Concluzia este că, în situația în care se află acești oameni, este inevitabil să nu iasă în stradă. Problema cu această perspectivă, totuși, este că enumeră numai condițiile obiective ale revoltelor. Scopul revoltelor este acela de a face o declarație subiectivă, implicit de a exprima modul în care fiecare privește propriile condiții obiective.
Trăim în vremuri cinice și nu este ușor să ne imaginăm un protestatar care, atunci când este prins jefuind sau incendiind un magazin și este întrebat de ce face asta, are capacitatea de a răspunde pe limba asistenților sociali și a sociologiștilor, menționând mobilitatea socială, lipsa crescută de siguranță, dezintegrarea autorității paternale, lipsa de iubire maternă în fragedă copilărie. Este conștient de ceea ce face, dar asta nu îl împiedică să-i dea înainte.
Nu are nici un rost să ne întrebăm care din cele două reacții, conservatoare sau liberală, este mai rea: cum ar fi spus Stalin, sunt amândouă mai rele, iar asta este valabil inclusiv pentru avertismentul emis de ambele părți că pericolul real al acestor izbucniri constă în previzibila reacție rasistă a „majorității tăcute”. Una din expresiile acestei reacții a fost activitatea „tribală” a comunităților locale (turcă, sikhișită, caraibiană) care și-au organizat rapid propria pază comunitară, pentru a-și proteja proprietatea. Reprezintă oare proprietarii de magazine mica burghezie care își apără proprietatea împotriva unui protest autentic împotriva sistemului dacă acesta devine violent sau reprezintă aceștia clasa muncitoare care luptă împotriva forțelor de dezintegrare socială? Și în acest caz ar trebui să ne abținem de la partipriuri. Adevărul este că acesta este un conflict între doi poli ai dezavantajaților: cei care au reușit să funcționeze în cadrul sistemului și cei care sunt prea supărați pentru a încerca măcar. Violența revoltaților a fost aproape exclusiv îndreptată împotriva celor de-ai lor. Mașinile arse și magazinele vandalizate nu se aflau în cartiere bogate, ci chiar în cele ale revoltaților. Acesta nu este un conflict între diferitele părți ale societății. Este, în sensul cel mai radical, un conflict între societate și societate, între cei care au totul de pierdut și cei care nu au nimic de pierdut, între cei care nu au nici un rost în propria comunitate și cei al căror rost este cel mai mare.
Zygmunt Bauman a descris revoltele ca fiind gestul unor „consumatori deviați și excluși”: înainte de toate, au fost manifestarea tentației consumiste, exprimată la modul violent din imposibilitatea de a se împlini la modul „normal” – cumpărând. În sine, revoltele conțin, de asemenea, un moment de protest autentic, în forma unui răspuns ironic dat ideologiei consumiste: „Ne îndemnați să consumăm, dar în același timp ne privați de mijloacele de a o face cum se cuvine – deci iată-ne consumând și noi așa cum putem!” Revoltele sunt proba forței materiale a ideologiei – poate că la asta se reduce teoria „societății post-ideologice”. Dintr-un punct de vedere revoluționar, problema cu revoltele nu este violența în sine, ci faptul că nu te poți afirma cu adevărat prin violență. Aceasta este furie neputincioasă și disperare, camuflată într-o etalare de forță, este invidie camuflată în marș triumfal.
Revoltele ar trebui gândite în asociere cu un alt tip de violență, pe care majoritatea liberală de astăzi îl privește ca pe o amenințare a modului ei de viață: atacurile teroriste sau atentatele sinucigașe. În ambele situații, violența și contraviolența sunt prinse într-un cerc vicios, amândouă declanșând forțele împotriva cărora încearcă să lupte. Diferența este aceea că, spre deosebire de revoltele din Marea Britanie sau de la Paris, atacurile teroriste sunt organizate în numele Sensului absolut oferit de religie.
Dar nu au fost revoltele arabe un act colectiv de rezistență prin care s-a evitat falsa alternativă a violenței autodistructive și a fundamentalismului religios? Din păcate, vara egipteană din 2011 va fi amintită ca sfârșitul revoluției, un moment în care potențialul său eliberator a fost înăbușit. Iar cei care i-au săpat groapa au fost armata și islamiștii. Forma pactului dintre armată (armată care aparținea lui Mubarak) și islamiști (care au fost marginalizați în primele luni ale transformărilor sociale, dar care câștigă acum teren) este din ce în ce mai neclară: islamiștii sunt dispuși să tolereze privilegiile materiale ale armatei, asigurând la schimb hegemonia ideologică. Cei care vor pierde vor fi pro-occidentalii liberali, care sunt prea slabi – în ciuda fondurilor CIA pe care le primesc – pentru a „promova democrația”, cât și adevărații actori ai evenimentelor din această primăvară, stânga seculară în formare care a încercat să pună bazele unei rețele a organizațiilor societății civile, de la sindicate la feministe. Mai devreme sau mai târziu, situația economică în degradare accelerată va aduce în stradă săracii, care au lipsit în cea mai mare parte de la protestele din primăvară. Este foarte probabil să aibă loc o nouă izbucnire, iar întrebarea spinoasă pentru subiecții politici ai Egiptului este cine va reuși să dirijeze furia săracilor? Cine o va transpune într-un program politic: noua stângă seculară sau islamiștii?
Reacția generală a opiniei publice occidentale la pactul dintre islamiști și armată se va caracteriza fără îndoială printr-o manifestare triumfătoare de înțelepciune cinică: ni se va spune că, așa cum a reieșit limpede din cazul Iranului (nearab), mișcările populare din țările arabe sfârșesc întotdeauna în islamism militant. Mubarak va părea să fi fost răul cel mai mic – că doar e mai bine să te înțelegi cu diavolul pe care îl știi, decât să riști cu emanciparea. În pofida unui astfel de cinism, trebuie să continuăm să credem necondiționat în esența radical-emancipatoare a insurgenței.
Dar trebuie, de asemenea, să ne ferim de narcisismul unei cauze pierdute: este prea la îndemână să admirăm frumusețea sublimă a insurgențelor sortite eșecului. Stânga actuală se confruntă cu problema „negație determinată”: ce ordine nouă trebuie să o înlocuiască pe cea veche după revoluție, când sublimul entuziasm al primului moment se va stinge? În acest context, manifestul spaniolilor indignados, lansat după demonstrațiile din mai este relevant. Primul lucru care atrage atenția este accentuatul ton apolitic: „Unii ne considerăm mai degrabă progresiști, alții mai degrabă conservatori. Unii suntem credincioși, alții nu. Unii avem ideologii clar definite, alții suntem apolitici, dar suntem cu toții preocupați și indignați de situația politică, economică și socială în care ne aflăm, de corupția politicienilor, a oamenilor de afaceri, a bancherilor, care ne lasă neputincioși, fără reprezentare”. Aceștia protestează în numele „drepturilor fundamentale care ar trebui să fie garantate în societățile noastre: dreptul la locuință, la un loc de muncă, la cultură, asistență socială, educație, participare politică, dezvoltare personală liberă și dreptul la consumul de bunuri necesare pentru o viață sănătoasă și fericită.” Respingând violența, aceștia cheamă la „o revoluție etică. Suntem ființe umane și nu marfă. Nu suntem doar ceea ce cumpărăm, de ce cumpărăm și de la cine cumpărăm.” Care vor fi protagoniștii acestei revoluții? Indignados descalifică întreaga clasă politică, de stânga sau de dreapta, ca fiind coruptă și definită prin setea de putere, dar cu toate acestea, manifestul lor este format dintr-o listă de revendicări adresate… cui? Nu oamenilor înșiși: indignados nu susțin (deocamdată) că nimeni nu va răspunde în locul lor, că trebuie să fie ei înșiși schimbarea pe care și-o doresc. Aceasta este punctul fatalmente nevralgic al recentelor proteste: că exprimă o furie reală, care nu reușește să se transforme într-un program pozitiv pentru schimbarea socio-politică. Acestea exprimă o revoltă fără revoluție.
Situația din Grecia pare mai promițătoare, probabil datorită recentei tradiții a auto-organizării progresiste (care a dispărut în Spania după căderea regimului lui Franco). Dar chiar și în Grecia, mișcarea de protest trădează limitele auto-organizării: protestatarii susțin un spațiu al libertății egalitariene, fără vreo autoritate centrală care să îl reglementeze, un spațiu public în care tuturor le este acordat același drept la exprimare și așa mai departe. Când protestatarii au început să dezbată ce trebuie să facă mai departe, cum să depășească simplul protest, consensul majorității a fost că necesar nu este un nou partid sau o tentativă directă de a prelua puterea de stat, ci o mișcare capabilă să exercite presiune asupra partidelor politice. Ceea ce, evident, este insuficient pentru a impune reorganizarea vieții sociale. Pentru a face asta, avem nevoie de o organizație puternică și capabilă să ia decizii rapide și să le implementeze cu toată seriozitatea necesară.
Traducere de Sanda Watt