TEMA: Revoltele din Marea Britanie
Intr-un interviu la BBC unul din protagoniştii evenimentelor din Londra a fost întrebat care e motivul acţiunilor lor, răspunsul lui a fost să întoarcă întrebarea: “dacă nu am fi făcut ce-am făcut tu nu ai fi venit aici, nu-i aşa?”
Debord a prezis corect cum în societatea spectacolului economia atenţiei va deveni definitorie. Practic nu exişti din punct de vedere politic dacă presa nu te bagă în seamă. Ce nu prea se spune despre revoltele din Londra e că totuşi înainte să treacă la aşa numitele “acţiuni violente”, câteva mii de oameni au protestat paşnic, dar bineînţeles protestul nu a apărut în presă.
Intr-un alt interviu la acelaşi BBC o puştoaică de 17 ani a răspuns la aceeaşi întrebare cu “to show that people can do what they want”.
Există un sentiment de împuternicire în momentul în care legile, poliţia, ordinea, morala, ce stau la baza actualului capitalism cultural îşi pierd importanţa, nu mai sînt absolute, defapt devin foarte relative, ţinand de voinţa oamenilor de a mai crede în ele sau nu.
Problema celor care condamnă recentele evenimente e că tot aparatul politico-economico-poliţienesc care protejează proprietatea şi pe cei care o deţin a fost scurtcircuitat, ceea ce e absolut inadmisibil.
De aceea cuvântul “violenţă” apare peste tot obsesiv când se vorbeşte despre aceste recente evenimente.
Interesanta e extindere a conceptului de “violenţă” asupra clădirilor, mărfurilor, etc. Aceasta extindere reflectă cât de mult e fetisizata proprietatea privată în actuală fază a capitalismului cultural, reflectă o dubioasă antropomorfizare a mărfurilor si centralitatea proprietăţii deţinute in constituirea identităţii.
Daca ne întoarcem la un sens mai biologic al termenului de “violenţă” o putem găsi mai degrabă în fabricile Apple din China în care muncitorii se sinucid din cauza exploatării extreme, decât în prădarea magazinelor Apple din Londra. O putem găsi mai degrabă in marginalizarea, rasismul si miile de zombi cetăţeni pe care poliţia i-a ucis fără nici o justificare in cartierele precariatului, decât in prădarea H&M.
Cât despre criminalizarea şi infierarea înverşunată a furtului e de asemenea legată de fetisizarea proprietăţii private. Dacă ne relaxam puţin putem să înţelegem de ce unii comunişti spuneau în glumă că furtul e începutul comunismului – “la fiecare după nevoi”. Furtul e într-adevăr un mod radical de a adresa problematica proprietăţii private, inegalitatea şi lipsa mobilităţii sociale.
Se pare că precariatul londonez, mai mult sau mai puţin conştient, a găsit cea mai potrivită modalitate de a răspunde contextului în care sînt plasaţi şi una din cele mai eficiente si profund politice modalităţi de protest.
Cum am mai spus, mai degrabă zombi e majoritatea presei şi societăţii romanesti incapabile să iasă din clişeele neoliberale de citire a realităţii.
PS.
Eu sunt acum într-un context unde e şi Nina Power cea care a scris recent un articol interesant în The Guardian despre evenimentele din Londra (1). Ea îmi spunea ieri că, contrar propagandei oficiale, mergând pe strazile “devastate” a observat ca totuşi a existat o selecţie politică, băncile si marile corporatii, lanţurile de magazine au fost clar preferate.
Tot aici cineva spunea ca Londra e singurul oraş în care adesea e absolut vizibil că cel de lângă tine câştigă într-un minut cât nu câştigi tu într-o viaţă. Mi se pare ca asta sintetizeaza foarte clar contextul evenimentelor din UK, ce pot cu uşurinţă sa fie privite ca un simptom firesc şi necesar al inegalităţii extreme.(2)
Note:
1. Nina Power, There is a context to London’s riots that can’t be ignored.
2. Recomand si acest articol in acest sens An open letter to those who condemn looting http://bit.ly/pTwKhX