Cazul Breivik sau ce îşi doreşte Europa?

Sunt mai multe aspecte care ar trebui să ne dea de gândit în auto-justificarea ideologică a lui Anders Behring Breivik, cât și în reacțiile la gestul său criminal. Manifestul acestui „vânător de marxiști” creștin care a ucis peste 70 de persoane în Oslo nu este nicidecum cazul unui nebun care bate câmpii, ci pur și simplu o expunere consecventă a „crizei europene” care stă (mai mult sau mai puțin) implicit la baza crescândului populism anti-imigrare – anume prin inconsecvențele sale este simptomatic pentru contradicţiile interne ale acestei perspective. Primul aspect care nu poate decât să uimească este modul în care Breivik își delimitează dușmanul, prin combinarea a trei elemente (marxism, multiculturalism, islamism) care aparţin unor zone politice diferite: stângii radicale marxiste, liberalismului multiculturalist, fundamentalismului religios islamic. Vechea practică fascistă de a atribui dușmanului trăsături care se exclud reciproc („complotul iudeo-bolșevic plutocrat” – stânga radicală bolșevică, capitalismul plutocrat, identitatea etnico-religioasă) revine astăzi sub o nouă înfăţișare.

Și mai grăitor este modul în care auto-desemnarea lui Breivik amestecă elementele ideologiei dreptei radicale. Breivik pledează pentru creștinism, dar se declară agnostic-secular: creștinismul nu este pentru el decât un construct cultural în opoziție cu islamismul. Este anti-feminist și consideră că femeile ar trebui descurajate să urmeze o educație superioară. În același timp, se declară în favoarea unei societăți „seculare”, susține avortul și se declară pro-gay. Precursorul său în aceste sens este Pim Fortuyn, politicianul olandez populist de dreapta, care a fost asasinat la începutul lui mai 2002, cu două săptămâni înainte de alegerile la care se aștepta ca acesta să câștige o cincime din voturi. Fortuyn a fost o figură paradoxală simptomatică: populist de dreapta, ale cărui trăsături particulare și chiar (cele mai multe din) opinii erau aproape perfect „corect politice”: era gay, întreținea bune relaţii personale cu mulți imigranţi, avea un simţ înnăscut al ironiei și așa mai departe – pe scurt, era un bun liberal tolerant din toate punctele de vedere, mai puțin acela al poziţiei sale politice fundamentale. Acesta ilustra astfel încrucișarea dintre populismul de dreapta și Corectitudinea Politică liberală – se pare că a fost nevoie ca acesta să moară ca să înțelegem că opoziţia dintre populismul de dreapta și toleranța liberală este o falsă opoziţie, că acestea nu sunt decât feţele aceleiaşi monede.

Mai mult, Breivik amestecă elemente naziste (chiar în detalii cum ar fi simpatia pentru Saga, cântăreaţa folk suedeză pro-nazistă) cu ura pentru Hitler: unul dintre idolii săi este Max Manus, liderul rezistenţei anti-naziste din Norvegia. Şi, nu în ultimul rând, Breivik este explicit rasist, dar filosemit și pro-Israel, dat fiind că Israelul este prima linie de apărare împotriva expansiunii musulmane – acesta susţine chiar reconstruirea Templului din Ierusalim. Personalitatea acestuia reprezintă paradoxul suprem al rasistului nazist filosemit – cum este posibil?

Un indiciu ni-l oferă reacţiile dreptei europene la atacul lui Breivik: sloganul acesteia a fost că atunci când condamnăm gesturile criminale ale acestuia din urmă, nu trebuie să uităm că acesta a adresat „preocupări legitime cu privire la probleme reale” – politica mainstream nu reuşeşte să trateze problema coroziunii Europei prin islamizare și multiculturalism sau, pentru a cita din The Jerusalem Post, ar trebui să considerăm tragedia de la Oslo o „oportunitate de a revizui în profunzime politicile pentru integrarea imigranţilor din Norvegia şi alte ţări” (în editorialul „Provocarea Norvegiei” din 24-07-2011) (Între paranteze fie spus, ar fi foarte interesant să auzim despre actele de terorism palestiniene ceva de genul „aceste acte de terorism ar trebui să reprezinte o oportunitate de a revizui politica israeliană”.) Trimiterea la Israel este, desigur, implicită în aceste sens: un Israel „multicultural” nu ar avea nici o şansă de supravieţuire, iar apartheidul este unica posibilitate realistă. Preţul acestui pact de dreapta sionist cu adevărat pervers este acela că, pentru a justifica revendicările asupra Palestinei, trebuie să conştientizăm retroactiv tipul de argumentaţie care  fost în trecut, în istoria Europeană trecută, utilizat împotriva evreilor: convenția implicită este că „suntem dispuși să admitem intoleranța voastră față de alte culturi din mijlocul vostru, dacă și voii sunteți dispuși să ne admiteţi dreptul de a nu tolera palestinieni printre noi”. Ironia tragică a acestei convenții implicite este aceea că, în istoria europeană a ultimelor secole, evreii înșiși au fost primii „multiculturaliști”: problema pe care și-au pus-o a fost cum să își mențină cultura nealterată în locuri unde altă cultură era dominantă. (De asemenea, trebuie menţionat aici că, în anii 1930, ca reacție directă la antisemitismul nazist, Ernest Jones, principalul exponent al gentrificării convenționale în psihanaliză, s-a lansat în comentarii stranii cu privire la procentul populaţiei străine pe care o națiune îl poate tolera în mijlocu său, fără a-și pune în pericol propria identitate, acceptând astfel problematica nazistă.)

Dar dacă intrăm într-adevăr într-o nouă eră în care se va impune acest nou raţionament? Dacă Europa va fi nevoită să accepte paradoxul că deschiderea sa democratică se bazează pe excludere: că „inamicii libertății nu merită libertate”, așa cum a spus Robespierre demult? În principiu, aceasta este, desigur, adevărat, dar în această chestiune trebuie să fim extrem de preciși. Într-un fel, Breivik a avut dreptate când și-a ales victimele: nu a atacat străinii, ci pe aceia din propria comunitate care au fost prea toleranți faţă de străinii intruzivi. Problema nu sunt străinii, ci propria noastră identitate (europeană).

Deși criza actuală a Uniunii Europene pare să fie o criză economică și financiară, aceasta este în dimensiunile sale profunde o criză ideologico-politică: eșecul referendumurilor constituţionale din UE de acum câțiva ani a indicat limpede că votanții percep UE ca pe o uniune economică „tehnocrată”, lipsită de orice viziune care ar putea mobiliza oamenii – până la recentele proteste, singura ideologie care mobiliza oamenii era defensiva anti-imigrare a Europei.

Recentele izbucniri de homofobie din statele post-comuniste est-europene ar trebui să ne dea de gândit. La începutul anului 2011, a avut loc la Istanbul o paradă gay la care mii de persoane au manifestat pașnic, fără nici un fel de violențe sau turbulențe; în schimb, la paradele gay care au avut loc în aceeași perioadă în Serbia și Croația (Belgrad, Split), poliția nu a reușit să protejeze participanţii care au fost atacați cu sălbăticie de mii de fundamentaliști creștini violenți. ACEȘTI fundamentaliști, și nu Turcia, reprezintă adevărata amenințare la adresa moștenirii europene, astfel încât, atunci când UE a blocat efectiv aderarea Turciei ar fi trebuit să  punem întrebarea evidentă: și dacă am aplica aceleași reguli Europei de Est? (Ca să nu mai amintim și ciudățenia că forța principală din spatele mișcării anti-gay din Croația este Biserica Catolică, renumită pentru nenumăratele scandaluri de pedofilie.)

Este esențial să includem antisemitismul în această listă, ca element similar altor forme de rasism, sexism, homofobie etc. Pentru a-și fundamenta politica sionistă, Israelul a făcut o greșeală catastrofală: a decis să minimizeze, atunci când nu ignoră de-a dreptul, antisemitismul așa-zis „vechi” (tradițional European), concentrându-se, în schimb, asupra „noului” și presupus „progresivului” antisemitism, mascat de critica la adresa politicii sioniste a Israelului. În acest sens, Bernard Henri-Levy a afirmat recent (în cartea sa The Left in Dark Times [Stânga în vremuri tulburi]) că, în secolul XXI antisemitismul va fi „progresiv” sau nu va fi deloc. Dusă până la capăt, această teorie ne obligă să răsturnăm vechea interpretare marxistă a antisemitismului ca anticapitalism denaturat/ defazat (în loc să se incrimineze sistemul capitalist, furia este îndreptată împotriva unui anumit grup etnic acuzat de a fi viciat sistemul): pentru Henri-Levy și partizanii săi, anticapitalismul de astăzi este o formă mascată de antisemitism.

Această interdicţie nescrisă, dar cât se poate de sigură, de a ataca „vechiul” antisemitism este valabilă chiar în momentul în are „vechiul” antisemitism revine peste tot în Europa și, mai ales, în țările fost-comuniste din Europa de Est. În SUA se remarcă o similară alianță stranie: cum pot fundamentaliștii creștini americani, care sunt prin esență antisemiți, să susțină acum cu asemenea înfocare politica sionistă a Israelului? Acest mister nu are decât un răspuns: nu fundamentalismul american este cel care s-a schimbat, ci însuși sionismul, care a construit imaginea evreului care respinge proiectul sionist în termeni antisemiți. Israel joacă un joc periculos: Fox News, prima voce a dreptei radicale din SUA și susținător devotat al expansionismului israelian, s-a văzut recent nevoit să îl îndepărteze pe Glen Beck, cel mai cunoscut prezentator al postului, comentariile acestuia devenind tot mai explicit antisemite.

Argumentul sionist standard împotriva criticilor la adresa politicii Israelului este, desigur, acela că la fel ca orice alt stat, Israelul poate și ar trebui să fie judecat și eventual criticat, dar că acești critici ai Israelului se folosesc de critica justificată la adresa politicii israeliene în scopuri antisemite. Când fundamentaliștii creștini care susţin necondiționat politica Israelului resping criticile de stânga la adresa politicii israeliene, nu este argumentația implicită cel mai bine redată de excelenta caricatură publicată în iulie 2008 de ziarul vienez Die Presse, care arată doi austrieci solizi prezentați ca simpatizanți ai nazismului, dintre care unul arată prietenului său un ziar și îi spune: „Aici poți să vezi din nou cum antisemitismul perfect justificat este folosit în critica ieftină la adresa Israelului!” ACEȘTIA sunt aliații de astăzi ai Israelului. Și din nou se pune întrebarea cum am ajuns aici?

Acum un secol, Gilbert Keith Chesterton a surprins cu precizie impasul principal la care ajung criticii religiei: „Cei care luptă împotriva bisericii în numele libertății și umanității, sfârșesc prin a renunța la ideile de libertate și umanitate de dragul luptei împotriva bisericii. […] Seculariștii nu au distrus cele sfinte, dar le-au distrus pe cele laice, dacă asta îi consolează în vreun fel.” Oare nu este același lucru valabil și pentru susținătorii religiei? Câți apărători fanatici ai religiei nu au început să atace cu violență cultura contemporană seculară, pentru a sfârși prin a renunța la orice experiență religioasă substanțială? În mod similar, mulți luptători liberali sunt atât de dornici să lupte împotriva fundamentalismului anti-democratic încât sfârşesc prin a renunța însăși la ideile de libertate și democrație de dragul luptei împotriva terorismului. Dacă „teroriștii” sunt gata să distrugă această lume de dragul unei alte lumi, luptătorii noștri împotriva terorismului sunt gata să își distrugă lumea democrată din ură față de alteritatea musulmană. Iar unii dintre aceștia sunt atât de dedicați demnității umane încât sunt gata să legalizeze tortura – absoluta degradare a demnității umane – pentru a o apăra… Și nu este oare acelaşi lucru valabil și pentru recenta ascensiune a celor care apără Europa de amenințarea imigrării? În zelul cu care apără moștenirea iudeo-creștină, noii zeloţi sunt gata să renunțe la semnificația profundă a moștenirii creștine. Adevărata ameninţare la adresa moștenirii europene sunt, de fapt, oamenii ca Breivik, autoproclamații apărători ai Europei, care au ucis „din dragoste” pentru Europa: cu astfel de prieteni, Europa nu mai are nevoie și de dușmani. Dacă Breivik era sincer în dragostea lui pentru Europa, ar fi trebuit să urmeze sfatul tatălui să și să se sinucidă.

Crescândele sentimente anti-imigrare trebuie să fie privite din perspectiva unei reorganizări pe termen lung a spațiului politic din Europa de Vest și de Est. Până recent, spațiul politic din statele europene era dominat de două partide principale, care se adresau întregii mase electorale, un partid de centru-dreapta (creștin-democrat, liberal-conservator, al poporului…) și un partid de centru-stânga (socialist, social-democrat…), plus câteva partide mai mici adresându-se unei nișe electorale (ecologiști, comuniști etc.). Cele mai recente rezultate electorale în Vest, cât și în Est indică emergenţa treptată a unei polarități diferite. Avem un partid dominant de centru care susține capitalismul global ca atare, de cele mai multe ori cu un program cultural liberal (toleranță faţă de avort, drepturile comunităţilor gay, religioase, minorităților etnice etc.). Partidul din opoziție este un partid populist anti-imigrare din ce în ce mai dominant care, de pe margine, este secondat de grupări deschis rasiste și neo-fasciste. Exemplară în acest sens este Polonia: după înlăturarea foştilor comuniști, principalele partide sunt formațiunea liberală „anti-ideologistă” de centru a primului ministru Donald Dusk și formațiunea creștin-conservatoare a fraților Kaczynski. Tendințe similare sunt vizibile în Olanda, Norvegia, Suedia, Ungaria… Pentru a treia și ultima oară, întreb cum am ajuns aici?

După căderea regimurilor comuniste în 1990, am intrat într-o nouă eră în care forma predominantă de exercitare a puterii de stat a devenit administrarea tehnocrată depolitizată și coordonarea intereselor. Singura modalitate de a înflăcăra acest domeniu, de a mobiliza activ oamenii a fost prin frică: frica de imigranţi, frica de criminalitate, frica de sexualitatea depravată fără Dumnezeu, frica de statul excesiv (cu povara controlului și a taxelor ridicate), frica de catastrofe ecologice, dar și frica de hărţuire (Corectitudinea Politică este exemplul perfect al formei liberale de politică a fricii). O astfel de politică se bazează întotdeauna pe manipularea unui ochlos paranoic – terifianta raliere a bărbaților și femeilor. De aceea, principalul fenomen din prima decadă a noului mileniu a fost politica anti-imigrare, care a devenit mainstream, tăind în cele din urmă cordonul ombilical care o ținea legată de partidele marginale și radicale de dreapta. Din Franța până în Germania, din Austria și până în Olanda, în proaspătul spirit al mândriei pentru propria identitate culturală și istorică, principalele partide consideră acum că este adecvat să sublinieze faptul că imigranţii sunt oaspeți care trebuie să se adapteze la valorile culturale care definesc societatea gazdă – „este țara noastră, iubiți-o sau părăsiți-o.”

Liberalii progresiști sunt, desigur, îngroziți de un asemenea rasism populist. Cu toate acestea, o privire atentă va dezvălui faptul că toleranța multiculturală a acestora și respectul pentru diferență (etnică, religioasă, sexuală) manifestă aceeași nevoie ca și a anti-imigranților de a-i ține pe ceilalți la o distanță sanitară. Ceilalți sunt OK, îi respectăm, dar nu trebuie să se amestece prea mult în treburile noastre. În momentul în care o fac, ne simțim agresați – de mirosul lor, de limbajul lor murdar, de manierele lor vulgare, de muzica lor, de bucătăria lor… Sunt pe deplin în favoarea acțiunilor pro-negri, dar nu sunt dispus să ascult muzică rap tare. În ziua de astăzi se găseşte pe piață o întreagă serie de produse complet epurate de proprietăţile lor nocive: cafea fără cafeină, smântână fără grăsime, bere fără alcool… Și lista poate continua: ce spuneți de sex virtual ca sex fără sex, sau de doctrina Colin Powell a războiului fără victime (de partea noastră, desigur), ca război fără război, redefinirea contemporană a politicii ca arta administraţiei tehnocrate, ca politică fără politică, până la toleranța multiculturală liberală de astăzi ca experiență a Celuilalt epurat de alteritate – un Celălalt decafeinizat care dansează dansuri fascinante și are o abordare holistică a realității valabilă din punct de vedere ecologic, în timp ce aspecte cum ar fi violența domestică sunt în continuare neglijate…

Mecanismul acestui tip de sterilizare a fost cel mai bine exprimat încă din 1938 de către Robert Brasillach, intelectualul fascist francez condamnat la moarte în 1945, care se considera un antisemit „moderat” și care a creat formula „antisemitismului rezonabil”: „Ne putem permite să îl aplaudăm pe Charlie Chaplin, care este pe jumătate evreu, la cinema, să îl admirăm pe Proust, pe jumătate evreu, să îl aplaudăm pe Yehudi Menuhin, care este evreu, în timp ce vocea lui Hitler este purtată pe undele radio numite după evreul Hertz. […] Nu vrem să omorâm pe nimeni, nu o să organizăm un pogrom. Dar considerăm, de asemenea, că cea mai bună modalitate de a împiedica acţiunile, niciodată previzibile, ale antisemitismului instinctiv este aceea de a practica antisemitismul rezonabil.” Este aceeaşi atitudine vizibilă acum în modul în care guvernele noastre gestionează „amenințarea imigranților”. După ce au respins pe bună dreptate rasismul populist deschis ca fiind „nerezonabil” și inacceptabil pentru standardele noastre democratice, acestea promovează acum măsuri de protecție „rezonabil” rasiste… sau, cum ne spun acești  Brasillachi ai zilelor noastre, dintre care unii sunt chiar social-democrați: „Ne putem permite să admirăm sportivii africani și est-europeni, doctorii asiatici, programatorii IT indieni. Nu vrem să omorâm pe nimeni, nu o să organizăm un pogrom. Dar considerăm, de asemenea, că cea mai bună modalitate de a împiedica acţiunile, niciodată previzibile,  ale măsurilor defensive și violente anti-imigrare este să aplicăm o protecție anti-imigrare rezonabilă.” Această încercare de dezintoxicare de Aproape ilustrează limpede trecerea de la barbaria inechivocă, la barbaria cu faţă umană. Operează regresia de la iubirea creștină pentru aproape la favorizarea păgână a propriului trib (grec, roman…), în opoziție cu barbarul Celălalt. Chiar dacă a luat forma unei apărări a valorilor creștine, aceasta reprezintă, în sine, cea mai mare amenințare la adresa moștenirii creștine.

Un alt pas critic este, totuși, încă necesar: critica rasismului anti-imigrare trebuie radicalizată prin auto-critică, prin interogarea complicității dintre forma predominantă de multiculturalism și ceea ce critică. Criticii valului anti-imigrare se limitează, în mare, la un nesfârșit ritual în care mărturisesc propriile păcate ale Europei, în care acceptă cu umilință limitările moștenirii europene, celebrând bogăția altor culturi. Celebrele versuri ale lui William Butler Yeats din „A doua venire” par astfel să ilustreze perfect situația dificilă în care ne găsim astăzi: „Cei buni sunt lipsiți de credință, cei răi sun plini de înflăcărată fervoare.” Aceste cuvinte descriu fidel actuala separare dintre liberalii anemici și fundamentaliștii fervenți musulmani, cât și ai noștri, creștini. „Bunii” nu mai au capacitatea de a se dedica pe deplin, în timp ce „răii” se dedică rasismului și fanatismului religios sexist. Cum putem ieși din acest impas?

În loc să vorbim despre „sufletul frumos”, deplângând noul rasism european pe care îl anunță astfel de afirmații, ar trebui să ne analizăm pe noi înșine la fel de critic, întrebându-ne în ce măsură a contribuit propriul nostru multiculturalism abstract la această situație deplorabilă. Când cei implicați nu împărtășesc sau nu respectă aceleași convenții sociale, atunci multiculturalismul se va transforma în ignoranţă și ură reciprocă reglementată legal. Conflictul cu privire la multiculturalism este deja un conflict care vizează Leitkultur: nu este un conflict între culturi, ci un conflict între diferitele perspective asupra modului în care culturile diferite pot și ar trebui să conviețuiască, asupra normelor și practicilor pe care aceste culturi trebuie să le aibă în comun dacă vor să coexiste.

Ar trebui să evităm să intrăm în jocul liberal de-a „cât de multă toleranță ne putem permite” – dacă ar trebui să tolerăm ca fii lor să meargă la școli publice, dacă își obligă femeile să se îmbrace și comporte într-un fel anume, dacă organizează căsătorii între copiii lor, dacă agresează comunitatea gay din rândurile lor… Din această perspectivă se poate spune, desigur, că nu suntem niciodată suficient de toleranți, ori suntem întotdeauna deja prea toleranți și ignorăm drepturile femeilor și așa mai departe. Singura modalitate de a ieși din acest impas este de a propune și de lupta pentru un proiect pozitiv universal pentru toți cei implicați. Cauzele în care nu ne definim „nici ca femei, nici ca bărbați, ori nici ca evrei, nici ca greci” sunt nenumărate, de la ecologie, la economie.

În ultimii săi ani de viață, Sigmund Freud și-a exprimat uimirea în fața întrebării: ce vrea o femeie? Astăzi, întrebarea pe care ne-o punem este mai degrabă: ce vrea Europa? În general, se prezintă ca reglementatoare a dezvoltării capitaliste globale, iar uneori cochetează cu ideea conservatoare de apărare a tradițiilor sale. Amândouă aceste căi vor conduce la amnezie, la marginalizarea Europei. Singura șansă a Europei de a ieși din acest istovitor impas este să își resusciteze tradiționala dorință de emancipare radicală și universală. Datoria sa este să treacă dincolo de simpla toleranță către o  Leitkultură emancipatoare pozitivă care nu poate decât să susțină conviețuirea reală și imixtiunea dintre diferitele culturi și de a se angaja în viitoarea luptă pentru Leitkultur. Nu vă limitați la a-i respecta pe ceilalți, oferiți-le un scop comun, din moment ce astăzi ne confruntăm cu probleme comune.

Traducere de Sanda Watt