Fânfest 2011, care se desfășoară în perioada 12-14 august, este festivalul activist de cea mai mare anvergură din România ultimilor ani. Din punctul meu de vedere, organizatorii și participanții la campania „Salvați Roșia Montană”, sunt(em) animatorii celei mai importante, tenace și trainice mișcări sociale din România postdecembristă. FânFest oferă un spațiu alternativ de distracție datorită concertelor și excursiilor, dar și pentru a ne constitui politic, datorită celor trei zile de ateliere și dezbateri. În acest sens, voi media un forum social, care creionează un cadru participativ și deliberativ în opoziție la imaginarul decizional într-un cadru restrâns specifice capitalismului, dar chiar și democrației electorale. Forumul social anunțat la FânFest, dar care se lansează efectiv în toamnă, este creat de grupuri autonome independente în opoziție la formele ierarhizate de luare a deciziei. Ideea este de a explora colectiv concepte, metode și tehnici percutante pentru a încerca să imaginăm soluții posibile la dezechilibrele majore de putere existente în societatea românească. Programul FânFest poate fi consultat în întregime aici. Totuși, dacă nu aveți chef de dezbaterile din spațiul răcoros al Bisericii Unitariene, vă recomand băile în tăurile reci ale Roșiei Montante.
În rândurile următoare, voi schița câteva motive pentru care m-am apropiat de această campanie. „O zi de luptă pentru Roşia Montană” este un fragment dintr-un eseu mai larg denumit „Pedagogie țăcă pentru tinerii protestatari”. Imaginați-vă că acea zi de luptă la care fac referire în ultimele fragmente este parte a unui cadru democratic deliberativ mai larg, care îmbină sute de experiențe asemănătoare de împuternicire și zeci de tehnici diferite de activare politică a diverși cetățeni asociați. Povestea este subsumabilă unui concept de istorie participativă pe care îl voi explica în alt con-text.
Activismul eco personal se fundamentează pe întrezărirea unei armonii comunitare, a unui echilibru în habitatul pe care îl ocupăm, pe ideea unei ciclicități sociale. Echilibrul se întemeiază pe biodiversitate, pe o viziune holistică și nu individualistă a lumii, pe potențialul de a utiliza colectiv bunurile materiale și simbolice, într-o formă rațională și durabilă, departe de egoismul aproprierii private și a profitului imediat. Ecologismul meu împrumută de la „dreapta” ideea că valorile libertare, ale autonomiei și ale meditației personale nu pot înflori decât dacă au un spațiu degajat pentru a se desfășura și care oferă o siguranță psihologică sporită individului, după cum împrumută de la „stânga” principiul unei administrări comune, consensuale a resurselor. […]
Opozanții proiectului minier de la Roșia Montană sunt avangarda mișcării ecologiste din România. Au reușit să facă 10 ani de activism în condițiile în care mesajul împotriva exploatării a fost bruiat constant de PR-ul multimilionar în euro din partea RMGC. Au arătat constant o perspectivă pe termen lung a Roșiei Montane într-o țară în care profitul se face imediat și prin orice mijloace, dincolo de costurile sociale și de mediu. Au dat naștere prin media-activismul lor unui curent eco românesc neconfiscat de Corporate Social Responsability (CSR). Dovezi ale intensității opoziției campaniei „Salvați Roșia Montană” sunt zecile de procese câștigate, sutele de apeluri și proteste, mobilizarea a mii de susținători ecologiști, activiști, jurnaliști, intelectuali etc., care au blocat compania minieră Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) în realizarea celei mai mari exploatări din Europa bazată pe extracția la suprafață a aurului cu ajutorul cianurilor. Ecologiștii argumentează în favoarea prezervării patrimoniului istoric, mai ales a galeriilor romane care atestă cea mai veche localitate din spațiul românesc. Sunt indicate pericolele distrugerii habitatului de la Roșia pentru că datorită proiectului miner ar dispărea câțiva munți, iar bazinul de decantare cu cianuri nu garantează ulterioare deversări, care să afecteze Ardealul, dar și alte regiuni, așa cum s-a întâmplat la Baia Mare în anul 2000. Opoziția anti-RMGC apără și minoritatea de săteni care nu dorește să se mute din localitate. Compania minieră accentuează beneficiile pe care statul român le-ar avea din exploatare (statul are aproape 20% din companie) și avantajele locuitorilor din zonă, majoritatea lipsiți de resurse materiale, cărora li s-au răscumpărat casele la prețuri mult peste nivelul pieței și cărora li s-au promis slujbe odată cu primirea aprobărilor de exploatare. […]
Prima dată am fost la Roşia Montană în 2002. Înainte să încep facultatea, vagabondam toamna prin Apuseni cu autostopul alături de un prieten şi dormeam în şurele ţăranilor. Stăteam în apropiere de Vârful Piatra Corbului de la Roșia Montană şi ne uitam la valea frumoasă de sub noi, peisaj molcom de Apuseni, despre care ni s-a spus că o să fie înghiţită de ape. Mi s-a părut pur şi simplu absurd ca o zonă aşa frumoasă, Valea Cornei, să dispară. În beneficiul cui? M-am documentat, apoi m-am raliat poziției ecologiste, publicând de-a lungul timpului câteva zeci de materiale jurnalistice (interviuri la radio, știri și reportaje tv, articole pe blog și în presa scrisă). Rațiunile mele sunt de natură ecologistă, dar și economice. A treia lege a ecologiei, cea mai contestată de către un homo tehnicus trufaş, fetişist tehnologic, spune că „natura se pricepe cel mai bine”, chiar mai bine, având mii şi mii de ani de „experimente” în spate, decât tehnologiile care nu ţin cont de procesele și ciclurile naturale. În cuvintele biologului Barry Commoner din „Cercul care se închide”: „Enunţată pe şleau, a treia lege a ecologiei stabileşte probabilitatea că orice schimbare majoră introdusă de om într-un sistem natural este nocivă pentru respectivul sistem”. Iar un tărâm pustiit, asemenea unui iaz de decantare cu cianuri care se întinde pe sute de hectare, se încadrează cu siguranță în această lege.
Dincolo de argumentele ecologice, amintesc unul economic mainstream ce aparţine prof. Peter Fischer, directorul Institutului de Drept European al Universităţii din Viena, intervievat de Ion Longin Popescu în revista Formula AS. Şi e doar un argument economic de şcoală veche care nu ia în calcul așa-numitele externalități din economia clasică cu privire la costurile sociale şi de mediu, ci doar profitul: „Am studiat concesiunile industriale din lume, dar n-am găsit o proporţie mai dezavantajoasă pentru ţara deţinătoare a resurselor decât în epoca colonială! Cu doar 19% partea României, avem de-a face cu o exploatare sălbatică, primitivă, a resurselor unei ţări europene. Este de necrezut că oficiali ai Guvernului român au putut accepta o astfel de situaţie care dezavantajează ţara pe care o guvernează. În majoritatea cazurilor din epoca modernă, ţara gazdă deţine de regulă 85% din acţiunile unei exploatări miniere sau petroliere, în timp ce investitorul nu trece de 15%. Mă întreb de ce Parchetul românesc nu intervine în acest caz!? Redevenţa de 2% din profit acordată României îmi aminteşte de companiile americane şi engleze care au mers acum o sută de ani la şahul Persiei şi au plătit doar 2% din valoarea petrolului pe care l-au scos din subsolul acestei ţări. Printr-o astfel de disproporţie, se încalcă dreptul românilor de a avea profit maxim din propriile bogății”. […]
Ceea ce mă interesează să prezint în rândurile care urmează e doar o zi protestatară din lupta pentru Roșia Montană, unul dintre cele mai extravagante proteste la care am participat, și nu toate particularitățile conflictului. Execuţia metaforică, în efigie, a ministrului PDL al Economiei în operaţiunea „Roşinează-l pe Videanu” pornea de la declarațiile lui Adriean Videanu favorabile RMGC și care prevedeau includerea unui proiect minier privat în programul de guvernare al României pe anul 2010. În comunicatul distribuit presei, spunem că ministrul PDL „a câştigat atenţia iniţiatorilor campaniei prin abnegaţia şi agresivitatea de care a dat dovadă în apărarea intereselor companiei canadiene care doreşte să extragă aurul de la Roşia cu preţul distrugerii acesteia. Pentru ministrul Videanu istoria naţională, protecţia mediului şi sănătatea celor mulţi nu au nicio valoare atunci când în joc sunt miliarde de euro destinate celor câţiva aleşi”.
Ne-am constituit într-un comando de elită, pe care l-am botezat auto-ironic, la fața locului, Batalionul eco-chic 2010 Roşia Montană, compus din vreo șaptezeci de soldaţi. Se putea înscrie oricine în batalion dacă trecea la admitere următoarele sarcini: 1. Respect faţă de mediu 2. Gândire critică în raport cu sistemul capitalist 3. Inimă mare, „idealistă” 4. Abilităţi de improvizație artistică în cadrul unui happening. Fiecare venea cu propria bibliografie, dar şi cu grila sa de examinare şi evaluare. Operațiunea „Roşinează-l pe Videanu” era sprijinită de 140 de asociații preocupate de soarta Roșiei Montane, iar proteste se desfășurau în mai multe orașe din țară. Însă așa cum se întâmplă adesea la noi, într-un spațiu lipsit de tradiție democratică participativă, intervenția protestatară stradală număra un număr relativ restrâns de oameni.
La primăria clujeană, am cerut autorizație de a protesta în locații centrale, vizibile ca Piața Unirii, în fața statuii lui Matei Corvin, sau Piața Muzeului, însă ne-au oferit un spațiu mai ferit, părculețul din spatele Teatrului Național. Ne-am înarmat cu afișe pe care erau scrise mesaje ca „Lui Vindeanu i s-a pus pata pe Roşia”, „Haideţi să îi scoatem roşia din cap lui Videanu”, „Guvernu suge Roşia”, „O mână spală pe alta şi amândouă fură Roşia”, „Vindeanu s-a ars cu Roşia!”, „Un fleac, m-am înroşit”, „Şi se jură că nu fură şi i-am prins cu raţa-n programul de guvernare”, „Băse, Boc și Videanu, Frăția Bulionului”, „Roșia-i mai tare ca marmura”, „Vindeanu, scoate-ți Roșia din cap”, „Vindeanu suge Roșia”, „Ce-i trece prin cap lui Vindeanu? Roșia”. Un banner imens, cât un stat de om, îl înfățișa pe Videanu râzând, iar pe fundalul portocaliu apare sigla PDL. Participanții erau sfătuiți să aducă roșii de acasă. Câțiva dintre noi aveam căști militare. Exista și un toboșar care bate ritmul execuției. Vreo douăzeci de jurnaliști înregistrează momentul istoric. […]
Pentru că am fost desemnat în rolul de maestru de ceremonii, dirijez cât pot de grav plutonul și ordon tragerea. Zeci de participanți se încolonează unul în spatele altuia cu mai multe roșii în mână. Urmează un concurs de aruncat la țintă. Fundalul portocaliu al afișului se mânjește treptat în roșu. Senzația de împuternicire cetățenească e de necrezut, în ciuda bufoneriei afișate. Unii deveneau foarte serioși și aruncau cu toată forța, alții chicoteau, destui se țineau deoparte, puțin rezervați în fața camerelor tv. Se ofereau pliante, se dădeau interviuri, se glumea, apoi grupul se strângea pentru fotografii. Aveam senzația unei „liturghii” laică, vedeam la ceilalți un act de devotament civic, politic și existențial, o camaraderie sinceră a unor cetățeni asociați și care au un crez comun. Evenimentul era cu atât mai mirabil într-o nepăsare românească cvasigenerală și o ignoranță colectivă a tehnicilor de exprimare a nemulțumirilor obștești, incultură care permite atâtea abuzuri politice și economice. Comuniunea și solidaritatea nășteau un tip de democrație participativă, mult mai intensă decât cea reprezentativă, a delegării responsabilităților, cum rar se vede la noi.
Nemulțumiți că am obținut autorizație doar în părculeț, ne încolonăm într-un marș ilegal și țicnit prin centrul Clujului. Țăcă Army scandează slogane împotriva guvernării. Unii dintre noi strigă îndrăzneț, alții, mai reținuți, ne spun să nu mai cântăm, pentru că am putea fi amendați ca protestatari „ilegaliști”. Se menținea încă acea veșnică temere în fața autorității, atât de specifică spațiilor orientale, puțin dispuse să conteste frontal ierarhia și autoritatea, de aici și jena unora în timpul scandărilor. Ajungem la sediul PDL. Femeia de serviciu, panicată de mulțime, închide imediat porțile care duc spre curtea interioară. Ne așteptăm să sune poliția, așa că montăm rapid panoul cu Videanu și aruncăm din nou cu roșii, apoi ne pornim în marș deloc forțat, chiar zglobiu, spre Piața Unirii și Piața Muzeului unde repetăm același exercițiu. La final, se organizează diverse jocuri. De exemplu, ne învârtim în cerc, chiuim, tropotim din picioare și batem din palme pe ritmul toboșarului. De la atâta zâmbet și râs mi-a amorțit obrazul. […]
