Clipa deciziei e nebunie (Kierkegaard)
Am de gând să redeschid puțin aici afacerea Breivik, parazitând marginal textele excelente semnate deja de Costi Rogozanu și Andrei State. Un aspect ar merita, poate, ceva mai multă atenție: modul în care dreapta oficială încearcă să retraseze granițele rezonabilității sale și să se desprindă de orice posibilă afiliere cu atentatele din Norvegia. În acest travaliu intens și spontan de decantare a rezonului de dreapta de demența de dreapta se produce o deplasare pe cât de subtilă pe atât de periculoasă, o parte din nebunia diagnosticată și condamnată fiind, de fapt, inclusă în noua rezonabilitate prin chiar acest gest care pretinde să o conjure.
Să reluăm, pentru început, cu încetinitorul două din seriile de evenimente politico-mediatice care au urmat atentatelor din Norvegia. În primul rând, modul în care au fost reconfigurate narativ, efectiv peste noapte, aceste atentate: de la explicația spontană că avem de-a face, din nou, cu niște atacuri de sorginte fundamentalist islamică (explicație la care au și recurs, ca pe pilot automat, câteva ziare și posturi de știri), la explicația că avem de-a face cu un atac provenind din partea extremei drepte. Ceea ce s-a schimbat însă în această reconfigurare narativă n-a fost doar figura și apartenența politică și culturală a atentatorului. Explicația însăși a gestului și a motivației s-a modificat radical. Dacă rămâneam la prima versiune, rămâneam în sfera normalității. No surprises: quasi-echivalența dintre arab, fundamentalist și terorist este, după zece ani de intensă propagandă mediatică și politică, atât de încetățenită încât a devenit un reflex imediat. Oriunde se sparge un geam sau explodează o butelie suspectăm ingerințe islamiste. Nici o prezumție de nebunie și, deci, de iresponsabilitate legală nu planează aici asupra atentatorului. Gestul lui nu e o excepție de la logica – nebunească, e adevărat, dar nu mai puțin constitutivă – care subîntinde și structurează întregul fundamentalism islamic. El nu este decât expresia fidelă a principiilor și ideilor islamiste[i]. În cazul atentatelor de extrema dreapta, nimic din argumentarul acesta nu mai rămâne în picioare. De la principiile radicale de dreapta la un posibil atentat terorist realizat pe bazele și în numele acestor principii e cale atât de lungă încât atentatorul nu poate face saltul cu tot cu rațiunea întreagă. Prin urmare, el nu poate fi decât nebun. Gestul lui nu mai e expresia firească a acestor principii, ci excepția de la ele. El nu pune în practică aceste principii, ci le trădează și deformează. Un arab pune bombă pentru că e arab. Un conservator pune bombă pentru că e nebun.
Să trecem acum la cea de-a doua serie de evenimente declanșate de atacurile de la Oslo. E vorba de reacțiile imediate pe care le-au avut unii reprezentanți ai partidelor de dreapta europene și de reacția partidelor respective la aceste reacții. Imediat după atentate, membrii de prim plan ai partidelor de dreapta francez, austriac și italian s-au trezit dând declarații în care afirmau, mai mult sau mai puțin voalat, că ei înțeleg oarecum gestul lui Breivik, dacă nu chiar rezonează cu el. Reacția spontană a partidelor respective a fost să-i excludă sau suspende pe acești profeți pe care i-a luat gura pe dinainte[ii]. Se cuvine însă să fim atenți la ce anume, mai exact, este respins și exclus aici din normalitatea și rezonabilitatea de dreapta. Ca și în cazul de mai sus, al nebuniei lui Breivik, ceea ce este taxat drept iresponsabilitate și excepție este numai gestul violent efectiv, nu însă ideile care au stat la baza lui. Reacția dreptei europene oficiale, parlamentare sau guvernamentale, la atentatele din Norvegia e, astfel, un caz tipic de denegare: je sais bien, mais quand-même… Știm foarte bine că multiculturalismul, imigranții și corectitudinea politică sunt principalele probleme ale Occidentului; dar parcă totuși să omori din senin sute de oameni nevinovați nu-i cea mai bună soluție. Freud spunea că denegarea și dialectica dintre recunoaștere și nerecunoaștere pe care ea se construiește constituie scena de naștere a intelectului, în măsura în care aici se realizează efectiv scindarea planului intelectual de cel afectiv. În mod similar, denegarea pe care dreapta o afișează vizavi de gestul lui Breivik pune în scenă aceeași scindare între idee și afect: ceea ce deranjează și trebuie condamnat e pasiunea nebunească a lui Brevik; ceea ce trebuie însă salvat sunt ideile sale. Și nu doar că ideile respective trebuie salvate tocmai de gestul în care s-au cristalizat, ci ele nu pot fi salvate decât punând în scenă o condamnare fermă a gestului respectiv. Prin urmare, contrar aparențelor pe care încearcă în disperare să le salveze, faptul că partidele de dreapta europene au sancționat prompt deraierile unora din membrii lor nu ar trebui să ni le facă neapărat mai simpatice. Dimpotrivă: ca și în cazul denegării freudiene, reacția de respingere e cu atât mai promptă și mai tăioasă cu cât ea privește nu ceva străin corpului interior, ci ceva profund intim. Și, din nou, tot așa cum, în definiția tehnică a denegării, respingerea și excluderea declarată nu sunt decât modalitatea de a păstra, tocmai ca nerecunoscut, conținutul respins, la fel, în cazul denegării partidelor de dreapta, sancționarea membrilor care au derapat și condamnarea gestului lui Breivik constituie singura metodă, oficialmente acceptabilă, de a salva conținutul de idei pe baza căruia acest gest și aceste derapaje au luat naștere. Alternativa pentru partidele europene era între a-și revizui radical principiile, programul și teoria politică sau a-și sancționa câțiva membrii mai guralivi. Cine-ar mai sta să ezite, mai ales în condițiile în care a doua alternativă oferea singurul alibi și acoperire împotriva celei dintâi?
În ambele cazuri – nebunia lui Breivik și nebuniile răzlețe din partidele europene de dreapta – se produce astfel o deplasare periculoasă a graniței care despărțea, până nu demult, dreapta oficială de dreapta extremistă. Până nu de curând, diferența dintre dreapta rezonabilă și dreapta trăznită, așa cum rămăsese ea întipărită în folclor, era că cea din urmă are curajul să rostească cu voce tare ceea ce prima nici nu-ndrăznește să gândească. Diferența dintre normalitatea acceptată și excepția extremistă era diferența dintre gândul ascuns și formularea sa deschisă. Era, să zicem, o diferență inerentă conștiinței sau conștientizării de dreapta. Astăzi, dreapta oficială a trecut fără să ezite de la gândul nerecunoscut la formularea sa explicită. Nimic din convingerile lui Breivik nu a fost respins sau criticat de către dreapta europeană oficială, parlamentară sau chiar guvernamentală: într-adevăr, multiculturalismul, „marxismul cultural”, politicile de integrare, corectitudinea politică, pierderea tradiției, uitarea credinței și toți ceilalți demoni care bântuie Occidentul sunt, și rămân, marile probleme în viziunea dreptei. La nivel de „teorie”, același diagnostic al societății e împărtășit de către ambele tipuri de dreapta, cu minime diferențe de accent și de stil. De-acum, diferența dintre cele două e în altă parte: nu mai e una între gând ascuns și formulare deschisă, ci între formulare deschisă și gest efectiv. Nu mai e decât diferența dintre teorie și punerea ei în practică. Acestea fiind condițiile, dreapta urbană își mai poate păstra prezumția de rezonabilitate numai în măsura în care rămâne în postura unui gest suspendat, a unui silogism neîncheiat. Non sequitur-ul e sofismul practic care salvează astăzi rezonabilitatea teoretică a dreptei.
Ceea ce nu înseamnă, desigur, că dreapta oficială este, de-acum, condamnată la inactivitate. După toate aparențele, dreapta europeană nu va rămâne în postura ei încremenită de gest suspendat, nesigură dacă să-și ducă raționamentul până la capăt sau sa-l lase în aer, decât preț de un moment de reculegere. Un moment pasager, care a și fost depășit cu brio. De-aici, dreapta are pe umeri sarcina unei activități frenetice, de data asta susținută însă de mult mai multă încredere în sine. Căci departe de a constitui o amenințare la succesul ideilor de dreapta, gestul lui Breivik a fost deja convertit într-un prilej de reafirmare a acestora. O reafirmare care trebuie să ia calea ocolită a condamnării, însă o reafirmare mult întărită prin acest detur, pentru că trecută prin focul luptei. Multiculturalismul rămâne marea problemă, tocmai pentru că, atâta vreme cât nu vom exorciza societățile europene de acest demon păgân, iată la ce gesturi disperate suntem nevoiți să asistăm. Practic, în doi timpi și trei mișcări, conjurarea gestului concret și condamnarea sa publică s-au transformat într-un mod de a salva rezonabilitatea ideilor în numele cărora a fost săvârșit. Tocmai ca să nu se repete astfel de gesturi, problemele structurale care l-au provocat (multiculturalismul, corectitudinea politică, integrarea imigranților, libera circulație și, progresiv, toate celelalte rămășițe de democrație formală burgheză) vor trebui urgent adresate și soluționate. Tocmai ca să nu se repete gestul lui Breivik, trebuie să aplicăm altfel, ceva mai rezonabil, ideile lui Breivik. Breivik este, astfel, adevăratul câștigător ideologic al atentatelor de la Oslo. Gestul său, exclus ca nebunesc, condamnat ca fiind criminal, trasează deja direcțiile politice ale următoarelor programe de dreapta. Nebunia sa este noul barem după care vom măsura rezonabilitatea viitoarelor politici sociale europene. Viitorul policy maker european nu poate fi decât un Breivik cu față umană. Căci singura barieră care ne mai poate despărți de un Breivik pe steroizi e un Breivik pe diazepane. Și cine își mai poate permite să stea în cumpănă?
[i] Pentru fundamentalismul islamic, soluția violenței e musai una în linie logică cu premisele. Dimpotrivă, ceea ce face excepție de la această logică și rămâne, ca atare, aproape inexplicabil este surprinzătoarea explozie democratică din lumea arabă. Singura soluție e să ținem puternic frâiele prejudecăților și să conchidem că „primăvara arabă” nu este decât o aparență înșelătoare, un moment pasager, care va lăsa loc negreșit unor regimuri fundamentaliste, evident mult mai fidele naturii arabe. În mod convers, noile măsuri de prevenire a terorismului aplicate în SUA sunt un exemplu tipic de punere în scenă a acestei prezumții că terorismul este ceva inerent identității arabe, un fond care mocnește doar și pe care noi, oamenii de bine, nu trebuie decât să-l moșim puțin pentru a-l scoate la iveală și a-i dovedi astfel, retroactiv, existența. Astfel, conform unor relatări apărute în presa de peste ocean (de pildă: http://www.democracynow.org/2010/10/6/entrapment_or_foiling_terror_fbis_reliance), noul program de prevenire și depistare a celulelor teroriste presupune următorul scenariu: câte-un agent se infiltrează în comunitățile de arabi din America, racolează câte-un imigrant precar, nenorocit și care ar face aproape orice ca să supraviețuiască de pe o zi pe alta, îl spală intens și îndelung pe creier cu propagandă islamistă, îl finanțează și înarmează direct cu arsenalul necesar, îl mai și duce cu mașina la locul ales și, pe când să apese temutul terorist pe butonul cu bomba, îl prinde în flagrant delict. Diferența dintre provocarea terorismului și prevenirea sa e aici aproape inexistentă. Forțele de ordine îi oferă aici „potențialului” terorist atât motivația cât și mijloacele necesare atentatului. Dar ceea ce e și mai important, întreg acest scenariu sofisticat și imposibil de ignorat ar trebui, chipurile, să funcționeze ca simplu declanșator, revelator, a ceva deja existent. Ar fi interesant de văzut câți albi ar ajunge, trecuți prin același scenariu, efectiv cu degetul pe butonul bombei. Mă îndoiesc că mai puțini. Dar desigur, în cazul lor explicația e că avem de-a face cu nebuni.
[ii] Interesant, singura excepție din acest trend a fost cazul Urban de la noi: în mod scandalos și totuși tipic – cu atât mai scandalos cu cât e mai tipic – declarațiile sale au rămas nesancționate, chiar dacă, oficial, PDL ocupă poziții ideologice mult mai centriste decât Frontul Național Francez sau Lega Nord italiană.
