“Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii” M.Eminescu
Cred că motto-ul din Eminescu este cea mai bună metaforă a ţării numită România. Textul ce urmează este mai degrabă un şir de gînduri şi însemnări din ultima perioadă prin care încerc să dau nişte explicaţii a ceea ce se întîmplă cu noi şi, mai ales, cu politica dusă de o instituţie importantă precum cea Prezidenţială. (Pentru că e caniculă şi nu vreau să chinui cititorii CA textul poate fi citit şi pe subcapitole: cine vrea poveşti cu teologi, citeşte fragmentul cu pricina, cine vrea poveşti cu roşii galbene sau indieni merge la capitolele respective).
Statul modern, fie el şi minimal
Statul modern este un ansamblu de instituţii care reuşeşte să producă reguli, legi aplicabile şi valabile pentru toţi cetăţenii săi fără excepţie. În mod normal, Statul modern arată ca o maşinărie birocratică în care cetăţeanul ştie că dacă apasă pe un buton are un anumit tip de răspuns; la fel, Statul ştie că la un anumit tip de răspuns şi de comandă a sa o să aibă şi el un anumit tip de rezultat. Acest tip de rezultat pe care-l au şi Statul şi cetăţeanul face ca activitatea celor două instanţe să devină raţionalizată şi mai ales să aibă posibilitatea de analiză şi predictibilitate. Într-o astfel de organizare necunoscutele şi imprevizibilul sînt minimalizate. O astfel de societate lucrează cu legi, decrete, rapoarte, ce sînt expresii ale unor discursuri raţionale şi argumentate. Nu lipsesc cifrele. Foarte multe cifre. Metaforele, miturile, simbolurile, alegoriile nu mai sînt instrumente politice funcţionale pentru un stat modern. Ele se folosesc în continuare, dar au altă funcţie decît cele pe care le aveau în societăţile premoderne. În statul modern, ele au o funcţie retorică şi, mai ales, propagandistică şi mai puţin una care să înlocuiască politica reală.
Preşedintele printre instituţii, discursuri şi teme
Voi pleca de la o simplă întrebare. Temele puse în discuţia aşa zis „publică”de Preşedintele României sînt reale, au un conţinut sau sînt nişte pure metafore? Nu e o întrebare nevinovată, fireşte. Dacă ne uităm atent la modul în care Preşedintele enunţă public „problemele majore ale ţării” şi mai ales modul în care el le gestionează vedem că aceste teme sînt de fapt nişte metafore. Ele nu au un conţinut real. Nu vreau să enumăr toate temele şi să indic modul lor de soluţionare căci toată ziua le vedeţi, auziţi, citiţi în presă. Le ştim prea bine.
Să luam totuşi un caz. De exemplu cazul „regionalizarea”. Se enunţă abrupt şi răsunător o problema care e cu adevărat majoră şi foarte sensibilă. Nimeni nu este anunţat, nimeni nu ştie cu adevărat conţinutul ei, nici măcar partenerii de guvernare (UDMR). Aflăm că problema, tema se va soluţiona indiferent cum: este voinţa Preşedintelui (cu toate că nu intră în atribuţiunile lui). Nu se negociază. După care, în decursul unei săptămîni, problema capătă mai multe forme şi este nuanţata „stilistic”. După care aflăm că se negociază între diverse grupuri politice, se formuleaza alte interpretări. După care, aflăm că „problema regionalizării” trimite la o altă problemă, care în funcţie de negocierea-interpretarea regionalizării devine o altă problemă. Iar problema soluţionată, care e alta decît cea anunţată (dar cine-i mai ştie originea), devine la rîndul ei o altă problemă şi aşa se creează un şir întreg de metafore şi interpretări. Asistăm de fapt nu la enunţarea şi soluţionarea unei probleme sociale, ci la producerea unei simple metafore cu funcţie politică. A propos, a văzut cineva documentul oficial al acestui proiect? Nimeni nu a văzut nici un document, căci aşa ceva nu există, pentru că tema regionalizarii este o pură metaforă. Metafora nu are nevoie de documentaţie, de proiecte etc. Metafora trebuie doar enunţată. Metafora este, în forma ei radicală, un foc de artificii.
Ce este metafora?
Căutam să dau o definiţie mai simplă metaforei. Vă voi scuti de teoriile marilor specialişti în domeniul metaforei. Am dat însă peste un text al lui George Pruteanu de pe vremea în care avea faimoasa pastilă de la TV „Doar o vorbă să-ţi mai zic”. Îl voi folosi aici pentru a păstra mai bine spiritul locului.
Pornind de la fraza eminesciană „lumea ce gîndea în basme şi vorbea în poezii”, Pruteanu explică: „Şi frumuseţea acestui vers se sprijină pe un adevăr adînc. Jean-Jacques Rousseau l-a exprimat explicit, aproape în aceiaşi termeni: ’la început nu se vorbea decît în poezie; nu s-a ajuns să se raţioneze decît multă vreme după’. Savanţii spun că oamenii au învăţat să citească, înainte de a învăţa să scrie. Ei ’citeau’ încruntările şi îmbunările vremii în semnele cerului şi ale norilor, citeau urmele de pe pămînt ale animalelor pe care le vînau ca să trăiască sau ca să se apere. Abia apoi au început să producă şi EI semne. Dar aceste semne nu erau abstracte, cum sunt literele noastre de azi. Erau nişte desene sumare, pictograme, care exprimau o întreagă propoziţie sau idee. Şi, fatalmente, uneori această comunicare era echivocă, cu mai multe înţelesuri, aşa cum îi şade bine poeziei să fie. Darius al lui Istaspe a primit din partea sciţilor un faimos “mesaj obiectual”, şi anume: o pasăre, un şoarece, o broască şi 5 săgeţi. E probabil că expeditorii au dorit să spună: nici dacă veţi zbura prin aer ca pasărea, nici dacă o să vă ascundeţi în pămînt ca şoarecele sau în apă ca broasca, nu veţi scăpa de săgeţile noastre. Însă Darius, sigur pe sine, a citit altfel mesajul: în faţa săgeţilor tale, se supune şi aerul şi pămîntul şi apa….”Metafora e rezultatul unui transfer logic de noţiuni” (în acest ultim enunt, Vianu face aluzie la etimologia cuvîntului metaforă: verbul grecesc forein = “a transporta, a duce”, şi particula “meta-“, cu sensul de “schimbare, trecere dincolo”). Metafora este deci a lua un înţeles dintr-un loc şi a-l transporta, a-l transplanta în altul.” (site)
Bun. Aceasta e partea poetică. Mă veţi întreba şi care e problema? Ştim foarte bine că politicienii folosesc diverse trucuri retorice, limbajul metaforic şi chiar pe cel mitologic din plin. Este o practică curentă de mii de ani. Nu e nici o problemă. Problema cu adevărat gravă e cînd praxisul politic, cînd problemele reale ale ţării, problematizările şi soluţionările lor sînt păstrate în acelaşi registru narativ. Cu alte cuvinte: lucrurile devin tragice cînd problemele acestei ţări şi soluţionările lor devin pentru instituţia prezidențială, instituţia care trebuie să dea tonul şi echilibrul politicii ţării, simple metafore. O ştim de la Hannah Arendt că e foarte grav atunci cînd o metaforă începe să îndeplinească o altă funcţie decît cea pe care o are.
Preşedintele, copilul şi roşia
Să vă dau un exemplu. Voi păstra registrul „stilistic” al Cotroceniului, daca-mi permiteţi. Cum discută instituţia prezidenţială cu poporul şi celelalte instituţii sociale şi politice? Cam cum discută o mamă care nu prea are chef şi răbdare cu întrebările copilului, care nu le prea are cu înţelesul şi sensul adevărat al cuvintelor sau îl ştie, dar îl foloseşte în aşa fel încît să-l poată manipula pe copil. Povestea următoare este scurtă, dar semnificativă. Copilul merge cu mama la piaţă şi întreabă: „Mamă, mamă dar ce e aia?” Mama răspunde calmă: „Dragă, aceasta este o roşie”. Copilul insistă: „Dar de ce e galbenă?” Mama explică îmbufnată şi autotştiutoare: „Pentru că e verde”. Copilul nu mai înţelege nimic, mama e mulţumită că şi-a atins scopul. Care o fi fost acela?
Efectul Lăzăroiu
Preşedintele şi consilierul său, Sebastian Lăzăroiu, s-au întîlnit la timp. Poate puţin cu întîrziere şi aceasta ar putea să fie şi marele rateu al Preşedintelui. Întîlnirea lor era aproape o necesitate istorică. Preşedintele avea practica, însă îi lipsea ideologia, teoria. Practica politică a Preşedintelui cerea un ideolog care să producă texte pe măsura ei. Aşa că mai toţi consilierii importanţi ai Preşedintelui, de la Andrei Pleşu la Adriana Săftoiu, au părăsit barca pentru a lăsa loc istoriei, adică unui băiat isteţ care a înţeles că Preşedintele are nevoie nu de analize şi date, argumente şi lecţii de istorie, ci de un cu totul alt instrumentar. La o astfel de practică politică este nevoie de un consilier pe măsura. Întîlnirea dintre cei doi este paradigmatică. Nu putea să fie altfel: cine ar putea opri cursul istoriei? Lăzăroiu este, de fapt, imitaţia teoretică a unui praxis politic original sau, mai degrabă, o parodie imitativă a originalului.
Ar trebui să urmărim puţin discursul, textele şi ideile pe care le emite domnul (ex)consilier ca să înţelegem care este esenţa acestei teorii politice şi practici adiacente. Dacă în prima fază a guvernării Băsescu, pe care hai să o numim „perioada timpurie”, consilierii Cotroceniului încă ne puneau la dispoziţie discursuri raţionale, argumentate, pline de informaţii şi cifre, în „perioada tîrzie” avem de-a face cu un consilier-şef care ne vorbeşte în parabole şi metafore. Discursul politic raţional, analitic şi argumentativ se transformă deodată în poveşti cu Alba ca Zăpada şi Făt Frumos în care se ascund anumite tîlcuri pe care fiecare e liber să le interpreteze după cum îl duce mintea. Dacă în prima fază, cel al discursului raţional şi argumentativ, limitele interpretării sînt destul de restrînse, păstrînd nişte reguli, în cel de-al doilea tip de discurs (genul metaforic şi vorbirea în pilde) limitele interpretării aproape că dispar. De fapt, acesta este şi scopul acestui tip de discurs.
Care este efectul Lăzăroiu? Efectul lui este efectul unui banal discurs de propagandă. Nu este nici măcar unul sofisticat al unui jucător de şah cu mutări multiple. El este cel mult al unui jucător de table. Efectele lui le ştie orice copil care a citit cîteva cărţi bunicele şi a văzut cîteva filme americane de duzină. Citiţi întroducerea celei mai proaste cărţi despre propagandă şi veţi afla mişcările „strategice” ale consilierului Lăzăroiu.
Sa nu uitam că acest consilier a devenit între timp ministru. Tehnica subversivă folosită de data aceasta, cea de transformare a consilierului în ministru (fără a renunţa la funcţia de emiţător de parabole), din dorinţa de a-l legitima, poate fi redată printr-un vechi banc. Aceasta pentru a păstra spiritul discursiv al domnului consilier-ministru:
„Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întîlnesc în gara din Lódź: «Unde te duci?», întreabă Moishe. «La Varşovia», răspunde Chayim. «Ah, mă păcăleşti!», spune Moishe. «Îmi zici că mergi la Varşovia pentru că vrei să mă faci să cred că mergi la Cracovia. Dar de fapt tu chiar mergi la Varşovia! De ce mă minţi?»”.
Aş analiza cu plăcere mişcările şi discursul ex-consilierului prezidenţial însă din păcate, nivelul este atît de jos, iar mişcările atît de previzibile, că nu merită prea multă atenţie. Faima care l-a precedat pe sociologul devenit consilier şi transfigurat în ministru, nu a confirmat. Păcat. Se pare că doar opoziţia şi o bună parte a mass-mediei mai „muşcă” nada întinsă de „emiţătorul” oficial de la Cotroceni. Trist.
Fabrica de metafore şi francizele ei
De fapt aici voiam să ajung. În acest moment, şi asta ar trebui să fie foarte clar pentru toţi, fabrica care deţine monopol pe producţia de metafore politice nu este nici guvernul, nici Parlamentul, nici opoziţia şi nici măcar presa. Fabrica care produce cele mai multe metafore politice este instituţia prezidenţială şi asta devine un lucru îngrijorător. Privind în urmă, instituţia prezidenţială a epocii Iliescu pare foarte onorabilă în comparaţie cu cea a epocii Băsescu. Monopolul asupra metaforei însă nu e total. Voi arăta în continuare cum Preşedintele transformă pînă şi instituțiile în metafore şi le utilizează din belşug.
Ce este la fel de tragic e că presa românească are o capacitate foarte mare de a amplifica toată producţia de metafore ale Cotroceniului, iar opozița este din păcate reactivă, răspunde la rîndul ei cu o altă producţie de metafore şi nu face decît să devină prizoniera jocului de la Cotroceni. Ponta şi Antonescu nu înţeleg o chestiune elementară: nu ai cum să te baţi cu un duşman care deţine monopolul pe un domeniu, cu propriile lui arme şi pe terenul lui. Singura formă de a-l învinge este să schimbi registrul discursului, să schimbi instrumentarul pentru a-i impune să devină el reactiv. Şi să nu uităm că monopolurile pe metaforă sînt cele mai uşor de distrus pentru că sînt autodistructive. Dar opoziţia nu are de unde să ştie aceste tehnici elementare, căci ea e fascinată că are franciză de la Cotroceni pentru a produce şi ea, în proporţii modeste, metafore. Fiecare pe limba (şi metafora) lui moare.
Preşedintele şi pieile roşii
Efectul pe care-l are schimbarea de discurs este foarte importantă. Trecerea de la un discurs axat pe raţionalitate la unul axat pe metaforă, mituri şi simboluri e de fapt o întoarcere în perioada premodernă. E adevărat însă că niciodată nu am părăsit acea perioadă şi zonă. România a fost mereu o ţară în care regulile şi legile sînt aleatorii, negociabile, iar politicienii şi elita ţării s-au comportat mai mereu după bunul lor plac şi mai puţin după un cod prestabilit. Au existat însă și momente în care iraţionalismul, întîmplarea, nepredictibilitatea politică au început să fie controlate de un stat tot mai birocrat şi modern. Aici voi face o afirmaţie care ar putea să deranjeze pe anticomuniştii postfactum. Paradoxul face că perioada comunistă a fost una dintre cele mai raţionale perioade ale statului român, în care legile au funcţionat cel mai bine. Nu spun că au fost legi bune sau proaste, sau că ceea ce s-a întîmplat era bine sau rău. Constat doar că perioada cea mai lungă din istoria României în care raportul dintre stat şi cetăţean a avut gradul maxim de raţionalitate şi predictibilitate a fost perioada comunistă. Până şi represiunile aveau un grad destul de ridicat (cu excepţia anilor de început) de predictibilitate şi raţionalizare. Populaţia a învăţat repede cum să lucreze cu această represiune, pentru că avea reguli. Penuria de obiecte la rîndul ei a creat un mecanism alternativ destul de raţional, iar cetăţeanul învăţase mecanismele prin care se pot obţine acele obiecte sau alimente. În perioada „tranziţiei la democraţie” totul devine iarăşi aleatoriu. Regulile nu mai funcţionează, iar în perioada guvernării Băsescu, Statul devine o adevărată metaforă şi poezie. Legile nu numai că nu sînt respectate, dar sînt şi produse prin „ordonanţe de urgenţă” şi „asumarea răspunderii guvernamentale”. Nu mai zic de codurile fiscale care se schimbă lunar, iar asta pentru o economie modernă e moarte curată.
Ce face instituţia prezidenţială, instituţia fanion a politicii româneşti, şi guvernul pe care-l susţine şi controlează? Pe lîngă faptul că a transformat totul în metaforă şi poezie, discursul raţional şi argumentativ fiind scos din sfera publică, mai are loc un fenomen. E un rezultat complementar care se numeşte încredere (a se vedea „ordonanţele de urgenţă” şi legile „asumate prin răspundere guvernamentală”, ca să nu mai zic de discursul utilizat). Vorbesc de încredere ca instrument politic. Încrederea este un instrument politic premodern care este legat de încrederea unei socieţăţi în liderii ei spirituali sau politici. Încrederea este o categorie care funcţionează în societăţile în care nu există legi. Ea este un instrument politic anti-pre-legal şi în sens temporal, de concept care a funcţionat înainte de apariţia legii, dar şi element care tinde să influenţeze şi chiar să substituie legea. Odată cu apariţia Statului se crează un mecanism prin care o anumită instituţie şi grup uman controlează societatea. De exemplu cînd spaniolii au debarcat pe continentul american ei au descoperit un alt tip de organizare socială şi politică. Ei au descoperit o societate care se coagula şi se organiza nu cu ajutorul unor reguli fixe, ci erau conduse de nişte „șefi de trib”, lideri în care aveau încredere. Aceşti lideri nu deţineau putere politică în sensul european, ci lor li se acorda încredere, iar deciziile se luau după procedee total diferite. În astfel de societăţi „şeful de trib” nu spune oamenilor ce să facă, dar ei sînt un soi de centri care controlează haosul unei societăţi fără legi. Haosul relaţiilor din societatea umană poate fi controlat prin lege sau prin încredere.
Se poate trăi în una din cele două societăţi? Un răspuns de tip „Radio Erevan”: Se poate trăi, s-a mai trăit, dar nu simultan, ci pe rînd. Nu poţi avea şi instituţie şi metaforă care să înlocuiască instituţia, şi discurs raţional şi mituri care să-l explice. Nu poţi avea şi legi care trebuie aplicate, dar şi încredere care să le substituie. Nu se poate trăi simultan în aceste două registre mai ales că de bine, de rău, statul român a făcut cîţiva paşi importanţi spre ceea ce numim modernizarea sa. Regresul din ultimii cinci ani făcut faţă de raportul cetăţeanului cu instituţiile statului şi legea este unul fără precedent în perioada modernă. Confuzia e atît de mare că pînă şi instituţia şpăgii, cea mai stabilă şi raţională instituţie românească a devenit confuză: nu mai ştii cui să dai şpagă şi nu din cauză că a dispărut şpaga ci din cauza haosului creat. Iar asta spune multe.
Teologii puterii
În perioada comunistă toţi copiii din curtea mea visau să fie medici, profesori şi mai ales ingineri constructori. Toţi ne vedeam zburînd în cosmos. Aşa era propaganda vremii, asta visam noi. De exemplu era o mare ruşine să-ţi doreşti să ai bani. De fapt nu numai comuniştii, ci şi marea literatură ne învăţa că „banii sînt ochiul dracului”. Acum lucrurile s-au schimbat fundamental. Totul trebuie să aibă o raţiune comercială, altfel devii un element inutil societăţii, un paria social. Alte vremuri, alte poezii?
Ce m-a mirat foarte mult în epoca metaforizării politicii româneşti nu este creşterea apetitului pentru propagandă, cît mai ales creşterea apetitului instituţiei prezidenţiale pentru teologi. Ştiam că această specie medievală puţin depăşită are un domeniu al competenţei foarte specializat şi „tehnic”. De unde această dragoste scolastică a Preşedintelui, e greu de spus.
Pe lîngă apropierea tot mai mare faţă de BOR, specifică tuturor guvernelor româneşti de la legionari şi comunişti la capitaliştii tranziţiei, mai nou se vede o apropiere structurală de tot ce înseamnă biserică şi zona religioasă: fonduri direcţionate spre BOR (sprijinul Catedralei Neamului), pachete legislative în favoarea BOR (vezi „parteneriatul Stat-Biserica” în problema socială, noua lege a educaţiei care ascultă de lobby-ul Bisericii etc.). Dar asta e doar începutul. Vedem cum de la liderul BOR care face adevărate minuni înmulţind banii mai ceva ca Isus Hristos pîinea şi peştele la poalele muntelui Fericirii şi pîna la teologi mărunţi au împînzit instituţiile Statului mai ceva ca politrucii pe vremea vechiului regim. Am mai spus-o şi o repet: există instituţii importante ale statului care au mai mulţi teologi cu doctorate decît Institulul de teologie a BOR. Asta mi se pare ciudat, dar la vremuri noi, politruci noi. Şi un moment de sinceritate: îmi plac teologii, dar doar cînd rămîn în aria lor de competenţă.
Eram obişnuit încă de pe vremea vechiului regim cu intelectualii de curte, o tradiţie veche în România, dar pe care nu noi am inventat-o. Mai nou însă ne întoarcem la o veche tradiţie bizantină din care nu ne prea place să ne revendicăm ca ţară membră UE şi „vîrîtă” în NATO. Aşa că în bună tradiţie bizantină acum avem şi teologi de curte, adevăraţi „Ioan Gură de Aur” ai capitalismului românesc. Aceştia predică, cum numai ei ştiu să o facă, valorile noii ideologii a capitalismului glorios mai ceva ca şefii FMI, mai dihai decît bancherii sau managerii multinaţionalelor de pe la noi. La predicile mieroase ale unui Neamţu sau Baconsky (nu mai ştiu cum se scrie că de cînd e ministru are altă ortografie) cred că iau notiţe pînă şi şefii băncilor sau multinaţionalelor. Ne vorbesc despre nevoia iminentă a minimalizării Statului şi privatizării tuturor resurselor şi instituţiilor fără a munci o zi la privat, avînd cel puţin două surse de venit de la Stat. Statul e rău, dar nu pentru ei. Vorbesc cu înflăcărare ţinînd mîinile ca la rugăciune despre concurenţa liberă, însă în viaţa lor nu au dat un concurs pentru un post, în majoritatea cazurilor fiind numiţi politic sau prin relaţie de clan. Ne vorbesc despre corectitudine însă în majoritatea cazurilor pentru a-şi justifica poziţia oficială sînt nevoiţi să se deghizeze din teologi în tot soiul de istorici, experţi în politici externe sau specialişti în comunicare. În timp ce cei mai buni specialişti din sectoare precum medicină, IT, inginerie, educaţie, pleacă pe rupte din ţară, o meserie medievală înfloreşte în România. Necunoscute sînt căile Domnului şi imposturii. (Între timp primesc o informaţie care-mi confirmă spusele. Aflăm că domnul Baconschi a transformat MAE într-un adevărat institutd de cadre a PDL în bună tradiţie bizantină)
Servicii, PR-negru şi DNA ca instituţii ce produc metafore
E un fenomen mai vechi în România şi specific ţărilor estice în special celor cu tradiţie religioasă ortodoxă. Nu spun că e o cauză, dar constat că aşa se întîmplă. Fenomenul e următorul: instituţiile precum Serviciile Secrete în Est sînt mai mult decît nişte instituţii. La noi şi la ruşi acest lucru se vede cu ochiul liber. Serviciile, securitatea, securiştii etc. sînt în România cu siguranţă mai mult decît instituţii. Eu cred că ele sînt în primul rînd metafore care vin să explice lucrurile iraţionale şi aleatorii care sînt din plin în societatea românească. (E valabil şi la ruşi). Dar poate că un anumit mod mai apofatic, mai mistic de a vedea lumea ne ajută să fim aşa. Nu ştiu ce să spun. Cert este că ele au o forţă mult mai mare decît o deţin în realitate pentru că îndeplinesc funcţii mult mai complexe. În acest sens, cea mai importantă instituţie pe care se sprijină Preşedintele nu este nici propria instituţie, nici guvernul, nici parlamentul, nici justiţia, ci ceea ce poporul numeşte Securitatea. E interesant că această metaforă instituţională merge mîna în mînă cu un întreg discurs narativ al conspiraţiei sau al unui PR negru.
Ce este discursul conspirativ, specific teoriei conspiraţiei? Ştim bine acest discurs care presupune că există cineva, undeva, cumva care ştie totul, manipulează şi controlează totul. E un tip de logică totală care explică totul. În ceea ce priveşte PR-ul am mai spus-o: nu este decît o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos. Tehnologia PR este de fapt o teorie a conspiraţiei întoarsă pe dos şi pusă într-un limbaj de lemn. Și PR-știi, și conspiraţioniștii cred că lumea poate fi manipulată de cîțiva designeri sociali. Tragedia e că mulţi din cei cărora li se adresează cred şi ei în asta făcîndu-le munca mai uşoară celor care o utilizează. În realitate nici unii, nici alţii nu pot prea multe.
Aceaste mecanisme fac parte dintr-o tradiţie mai lungă şi nu este specifică doar nouă. La noi doar gradul este diferit. La noi tragic e faptul că au apărut instituţii care aparent sînt instituţii moderne, care lucrează în scopuri bine definite, cu funcţii clare şi după reguli riguroase care de fapt în realitate încep să îndeplinească cu totul alte funcţii. Ce este DNA-ul (Direcția Națională Anticorupție) de exemplu? DNA este, cum ni se spune oficial, „un parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, la nivel înalt și mediu, o structură, cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.” Dacă ne uităm la modul în care acţionează şi emite mesaje avem impresia că DNA a devint o instituţie a spectacolului care face concurenţă pînă şi mass-mediei de la noi, una eminamente de scandal. Vedem comunicate halucinante, arestări ca în filmele americane iar rezultate zero. Dacă ne uităm şi analizăm mai atent vedem că DNA începe să semene cu o instituţie care produce un anumit tip de propagandă şi material mediatic cu mesaj dinspre putere, dar care nu vine oficial de la ea, deci are aerul de „independent” şi pe care îl preia fără restricţie toată mass-media. E un mod destul de isteţ de a produce şi impune material propagandistic şi mediatic pe întreaga piaţă. E şi asta un mod de a produce metafore. Instituţia este însă una pur metaforică.
Cine-l înţelege pe Preşedinte sau avantajele apropierii îndepărtate
Singurul care înţelege (din ce am citit în ultima perioadă) esenţa puterii „marca Cotroceni” este Vladimir Tismăneanu. Nu ştiu dacă înţelegerea i se trage de la coparticiparea la exersarea puterii actuale sau poate că acest joc al depărtării şi apropierii permanente faţă de puterea actuală îi dă o poziţie privilegiată care-l face să înţeleagă mai bine situația? Nu-mi dau seama. Cert este însă că dumnealui a pus punctul pe i. Cînd preşedintele a aruncat pe piaţă o nouă „temă” care a înfierbîntat minţile analiştilor locali, cea legată de poziţia domniei sale faţă de rege şi ipotetica posibilitate de alianţă cu Hitler spre recucerirea teritoriilor pierdute şi „purificarea etnică”, domul Tismănenau a înţeles perfect esenţa: discursul Preşedintelui poate avea doar „probleme de stilistică”. De ce? Pentru că discursul Preşedintelui nu poate avea probleme de conţinut, din simplul motiv că el nu există şi nu asta e materia din care este el construit. Preşedintele lucrează cu metafore, iar metaforele pot avea doar probleme stilistice. Un discurs de celălalt tip pe care preşedintele nu-l prea fregventează de ceva vreme, cel raţional şi argumentativ, nu se împiedică de stilistică, pentru că stilistica devine secundară. Mai simplu spus: discursul care poate greşi stilistic cu adevărat este doar discursul propagandistic. Sînt unii oameni, nu mulţi, care înţeleg perfect aceste lucruri subtile, doar că adevărurile le „scapă” mai rar.
De ce Simmel nu este consilier la Cotroceni
Cunoscutul sociolog german Georg Simmel a scris o carte faimoasă numită „Despre secret şi societatea secretă”. O recomand şi echipei prezidenţiale (editura Art 2008, tr. Cristian Cercel). Ce spune acest excelent sociolog care se ocupă, printre altele, de analiza societăţilor secrete şi a secretului. O să sintetizez cîteva gînduri. El constată că problema principală nu este secretul ci gradul de cunoaştere reciprocă. Cunoaşterea unei persoane nu ţine de esenţa sa ci de reprezentarea sa socială. Simmel de fapt susţine că pentru a avea o bună relaţionare cu celălalt reprezentarea lui trebuie să fie incompletă. Celălalt trebuie să aibă şi un secret, ceva pe care noi nu-l cunoaştem. Aşa că fiecare alegem raţional părţi din reprezentarea celuilalt. Asta mai întîi. În al doilea rînd, el observă că viaţa modernă e o „economie a creditelor”: „Existenţa noastră modernă – de la economia care devine, tot mai mult, o economie a creditelor pînă la cîmpul ştiinţific, în care majoritatea cercetătorilor trebuie să facă uz de nenumărate rezultate pe care nu le pot reexamina – se bazează, într-o măsură mai mare decît s-ar crede, pe credinţa în onestitatea celuilalt“. Societăţile bazate pe secret se bazează pe parteneriat: la baza parteneriatului stă încrederea în reprezentările lor externe și nicidecum a celei intime, interioare (exemplele pe care le dă Simmel la acest capitol sînt căsnicia şi prietenia).
Prin urmare secretul nu este tratat axiologic astfel că el apare ca o extindere a vieţii personale dincolo de reprezentările sociale. Însă avem o problemă a societăţii moderne căci avem de a face cu domeniul vieţii publice şi private. Apar banii care implică o adevărată economie a disimulării. De aceea începînd cu secolul XIX se inventează transparenţa afacerilor publice ale statului. Societatea occidentală se dezvoltă pentru că „politica, administraţia, justiţia şi-au pierdut caracterul misterios şi inaccesibil în aceeaşi măsură în care individul a cîştigat tot mai mult posibilitatea unei retrageri tot mai depline, viaţa modernă dezvoltînd o tehnică de a secretiza afacerile private în mijlocul aglomerării din marile oraşe, ceea ce înainte părea fezabil doar prin intermediul unei solitudini spaţiale“. Avem o tendinţa clară: privatul devine tot mai privat, iar publicul tot mai public.
Dacă vom compara tendinţele societăţii moderne de care vorbeşte Simmel cu tendinţele care au loc în societatea românească vedem că lucrurile sînt diametral opuse. Statul lucrează cu sectorul privat cu contracte tot mai secretizate, circuitul banilor este un adevărat secret de stat şi mister, în timp ce dosarele şi convorbirile private ale oamenilor devin tot mai publice. Nu ştim ce conţin dosarele celor mai mari privatizări, însă orice cetăţean ştie ultima convorbire privată dintre SOV şi aghiotantul său. Asta face ca politicul să se dizolve iar acesta este unul dintre cele mai tragice fenomene din România postcomunistă (vezi: De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical).
De ce atîtea medafore?
De foarte mult timp discursul public şi mai ales cel politic nu a mai fost invadat de atîtea metafore politice. Sînt foarte puţine cazuri în istoria modernă a României în care problemele şi soluţionarea lor s-au transformat în metafore şi îndeplinesc această funcţie. Mai grav e că am transformat chiar adevărate instituţii ale statului în metafore. În general acest tip de discurs proliferează în perioade de mare confuzie şi criză şi mai ales în perioade de război. Am o ipoteză de lucru. Singura explicaţie rezonabilă pe care o pot da este că România a intrat în război dar noi încă nu am aflat. Şi războiul pe care-l ducem nu este cu un duşman extern: demult nu mai luptăm cu turcii, ruşii, ungurii sau comuniştii. Lupta pe care o ducem este lupta noastră împotriva nouă înşine. E un soi de Război Civil în care o mică elită politică, financiară şi culturală o duce cu propriul său popor. Această mică elită trebuie să-şi construiască mecanisme prin care să-şi apere privilegiile în faţa unei mulţimi tot mai mari şi tot mai flămînde. În acest moment războiul cu ajutrorul metaforelor funcționează. Însă ce se va întîmpla cînd poporul flămînd va dori să-şi ceară şi el o mică parte din pradă, fie şi firimiturile de la masa bogaţilor? Iar cînd el va înţelege că a fost minţit pentru a cîta oară şi va dori să-şi recapete o fărîmă de demnitate să fim siguri că nu va apela la metafore pentru a-şi recîştiga drepturile. Şi nu din lipsă de educaţie ci din simplul motiv că în politică metafora este o mare minciună şi nu schimbă nimic.