‘… nu în ultimul rând [printre „anumite antagonisme care sunt suficient de puternice” pentru a preveni nesfârșita auto-reproducție a capitalismului mondial contemporan], noi forme de apartheid, noi ziduri și mahalale. Pe 11 septembrie 2001 au fost lovite Turnurile Gemene; cu doisprezece ani înainte, pe 9 noiembrie 1989, cădea Zidul Berlinului. 9 noiembrie anunța „fericiții ani nouăzeci”, visul lui Fukuyama, conform căruia democrația liberală triumfase, se încheiase căutarea, sosirea unei comunități mondiale liberale pândea de după colț, obstacolele în fața acestui final fericit super-hollywoodian nu erau decât empirice și contingente (insule locale de rezistență, în care liderii încă nu înțeleseseră că vremea lor a apus). La polul opus, 11 septembrie este simbolul cheie al sfârșitului fericiților ani nouăzeci ai lui Clinton, ai unei ere în care noi ziduri apar pretutindeni, între Israel și Malul de Vest, în jurul Uniunii Europene, de-a lungul frontierei dintre SUA și Mexic.
Și ce dacă statutul noului proletariat este acela de locuitori ai mahalalelor din noile megalopolisuri? Creșterea explozivă a mahalalelor de-a lungul ultimelor decade, mai ales în mega-orașele Lumii a Treia din Ciudad de Mexico și alte capitale din America Latină, până în Africa (Lagos, Ciad) și India, China, Filipine și Indonezia, este probabil fenomenul geopolitic fundamental al vremurilor noastre. Cazul Lagosului, cel mai mare nod din culoarul bidonvilurilor de 70 de milioane de oameni, care se întinde din Abidjan până în Ibadan, este exemplar în acest sens: conform unor surse oficiale, aproximativ două treimi din suprafața totală de 3.577 kilometri pătrați a Statului Lagos pot fi catalogate ca bidonviluri sau mahalale; nici măcar nu se cunoaște numărul populației – oficial sunt 6 milioane, dar cei mai mulți experți estimează o populație de 10 milioane. Dat fiind că foarte curând (sau poate deja, dată fiind inexactitatea recensământurilor din Lumea a Treia) populația urbană a planetei va fi mai numeroasă decât populația rurală și dat fiind că locuitorii mahalalelor vor forma cea mai mare parte a populației urbane, nu se poate spune că avem de-a face cu un fenomen marginal. Ci că asistăm la creșterea accelerată a populației care trăiește înafara controlului statului, în condiții semi-legale, care are nevoie stringentă de minime forme de auto-organizare. Cu toate că această populație este formată din lucrători marginalizați, funcționari concediați și foști țărani, aceștia nu reprezintă pur și simplu un excedent redundant: aceștia sunt încorporați în economia globală prin varii modalități, mulți dintre ei lucrând ca salariați informali sau ca antreprenori independenți, fără asigurare socială sau de sănătate corespunzătoare. (Principala cauză a apariției acestora este includerea țărilor din Lumea a Treia în economia globală, în condițiile în care importurile ieftine de alimente din țările din Lumea Întâi au distrus agricultura locală). Aceștia sunt un adevărat „simptom” al sloganurilor de tipul „Dezvoltare”, „Modernizare” și „Piață Mondială”: nu un accident nefericit, ci un produs necesar al logicii intime a capitalismului global.
Nu este de mirare că forma hegemonică de ideologie în mahalale este Creștinismul Penticostal, cu amestecul lui de fundamentalism carismatic al miracolelor: spectacolele și programele sociale, cum ar fi bucătăriile comunitare și îngrijirea copiilor și a vârstnicilor. Dacă ar trebui, desigur, să ne reținem de la tentația facilă de a înnobila și idealiza locuitorii mahalalelor ca pe reprezentanții noii clase revoluționare, în același timp, ar trebui totuși, în termenii lui Badiou, să privim mahalalele ca pe unele din puținele „situri evenimențiale” din societatea contemporană – locuitorii mahalalelor fac literalmente parte din seria acelora care sunt „excluși” [„les sans-part”], elementul „supranumerar” al societății, privat de beneficiul cetățeniei, dezrădăcinații și deposedații, aceia care „nu au nimic de pierdut înafară de lanțurile care îi leagă”. Este într-adevăr uimitor cât de multe din calitățile locuitorilor mahalalelor se încadrează în buna definire marxistă de altădată a subiectului revoluționar proletar: aceștia sunt chiar mai „liberi” – în ambele sensuri ale cuvântului, decât proletariatul clasic („eliberați” de orice obligații materiale; locuind într-un spațiu liber, dincolo de legile polițienești ale statului); reprezintă colective mari, formate forțat, „puși” în situația de a inventa o modalitate de a coabita, fiind în același timp privați de orice susținere a modalităților tradiționale de viață, a religiilor moștenite sau a formelor etnice de existență.
Desigur, există o diferență fundamentală între locuitorii mahalalelor și clasa muncitoare marxistă clasică: în timp ce aceasta din urmă este definită în termenii stricți ai „exploatării” economice (aproprierea plusvalorii obținute prin necesitatea de a vinde munca proprie ca marfă pe piață), caracteristica definitorie a locuitorilor mahalalelor este socio-politică, vizând (ne-)integrarea acestora în spațiul legal al cetățeniei cu (cele mai multe) dintre drepturile inerente – în termeni ceva mai simpli, mai mult decât un refugiat, locuitorul mahalalelor este un homo sacer, „mortul viu” generat sistematic de capitalismul global. Locuitorul mahalalelor este tipul de refugiat negativ: un refugiat din propria comunitate, persoana pe care puterea de stat nu încearcă să o controleze prin concentrare – situație în care (pentru a prelua jocul de cuvinte din A fi sau a nu fi de Ernst Lubitsch) cei de la putere se ocupă de concentrare, iar refugiații de lagăr -, ci care este împinsă într-un spațiu înafara controlului; spre deosebire de micro-practicile foucauldiene ale disciplinei, care privesc locuitorii mahalalelor, puterea de stat renunță la dreptul de a exercita controlul și disciplina totală, găsind mai potrivit să le permită acestora să vegeteze într-o zonă crepusculară.
Desigur, ceea ce se găsește în „mahalalele reale” este un amestec de moduri de viață improvizate, de la grupări criminale și grupuri religioase „fundamentaliste” unite de un lider carismatic, până la germenii unor noi forme de solidaritate „socialistă”. Locuitorii mahalalelor sunt contraponderea celeilalte clase recent în formare, așa-zisa „clasă simbolică” (manageri, jurnaliști, oameni de PR, universitari, artiști și așa mai departe) care este, de asemenea, dezrădăcinată și care se percepe pe sine ca fiind absolut universală (un universitar newyorkez are mai multe în comun cu un universitar sloven decât cu negrii din Harlemul care se află la numai un kilometru depărtare de universitatea la care lucrează). Să fie aceasta noua axă a luptei de clasă ori „clasa simbolică” este esențialmente separată, astfel încât pariul emancipării mizează pe o coaliție între locuitorii mahalalelor și elementele „progresiste” ale clasei simbolice? Ar trebui să surprindem semnele noilor forme de conștiință socială care vor apărea în colectivele mahalalelor: acestea vor reprezenta germenii viitorului.
Peter Hallward sublinia pe bună dreptate că poetica „rezistenței”, a mobilității nomade deteritorializate, a creării liniilor de fugă, a absenței din locul unde se așteaptă să locuim, nu este suficientă; a venit momentul să începem să creăm ceea ce am fi tentați să numim teritorii eliberate, acele spații sociale bine definite și delimitate în care dominația sistemului a fost anulată: o comunitate religioasă sau artistică, o organizație politică sau alte forme de „a-ți găsi locul”. Este ceea ce face ca mahalalele să fie atât de interesante: aspectul teritorial al acestora. În timp ce societatea contemporană este adesea caracterizată ca o societate a controlului total, mahalalele sunt teritoriile din interiorul frontierelor statului din care statul și-a retras (cel puțin parțial) controlul, teritoriile care funcționează ca puncte albe, netrasate pe harta oficială a teritoriului unui stat. Deși sunt integrate, de facto, statului prin legăturile cu piața neagră, crima organizată, grupurile religioase și așa mai departe, controlul statului este, cu toate acestea, anulat, acestea fiind domenii înafara statului de drept. Pe harta Berlinului care se vindea în fosta RDG, zona Berlinului de Vest era albă, o pată ciudată în structura detaliată a marelui oraș; când Crista Wolf, celebra scriitoare demi-dizidentă din Germania de Est și-a dus fiica în Turnul Televiziunii din Berlinul de Est, care oferea o superbă panoramă a interzisului Berlin de Vest, fetița a strigat fericită: „Ia uite, mami, nu este pustiu acolo, sunt case și oameni ca și aici!” – de parcă ar fi descoperit o zonă periferică obscură…
De aceea, masele „destructurate”, sărace și private de orice mijloace, care se găsesc în mediul urban ne-proletarianizat, reprezintă unul din principalele orizonturi ale politicii viitoare. Aceste mase, prin urmare, sunt un factor important ale fenomenului globalizării. O formă veritabilă a globalizării astăzi s-ar regăsi în organizarea acestor mase – la scară mondială, dacă se poate – ale căror condiții de existență sunt fundamental aceleași. Un locuitor din suburbiile din Bamako sau Șanhai nu este esențialmente diferit de unul din banlieue-urile Parisului sau ghetourile din Chicago. Pentru că dacă misiunea principală a mișcării de emancipare politică din secolul al XIX-lea a fost să înlăture monopolul liberalilor burghezi prin politizarea clasei muncitoare, dacă misiunea secolului XX a fost să suscite conștiința politică a imenselor populații rurale din Africa și Asia, principala misiune a secolului XXI este să politizeze – [să] organizeze și disciplineze – „masele destructurate” ale locuitorilor mahalalelor.
Cea mai mare realizare a lui Hugo Chavez, în primii săi ani la putere, a fost exact politizarea (includerea în viața politică, mobilizarea socială) a locuitorilor mahalalelor; în alte țări, cea mai mare parte a acestora se menține într-o stare de inerție apolitică. Această mobilizare politică a locuitorilor mahalalelor a fost ceea ce l-a salvat în fața loviturii de stat sponsorizată de SUA: spre surprinderea tuturor, inclusiv a lui Chavez, locuitorii mahalalelor au descins în masă către bogatul centru al orașului, răsturnând balanța puterii în favoarea sa.
Drumul pe care s-a angajat Chavez începând cu 2006 este exact opusul mantrei stângii postmoderne cu privire la de-teritorializare, respingerea politicii etatiste și așa mai departe: în loc să „reziste puterii de stat”, acesta a pus mâna pe putere (întâi printr-o tentativă de lovitură de stat [în 1992], apoi prin metode democratice), folosindu-se fără scrupule de aparatul de stat și de intervenții pentru a-și promova scopurile; mai mult, aceasta militarizează favelele, organizând instructajul unităților armate. Și, tabuul absolut: acum, când este vizibil impactul economic al „rezistenței” capitalului la conducerea sa (absența temporară a unor mărfuri din supermarketurile subvenționate de stat), acesta a anunțat formarea propriului partid politic! Chiar și unii dintre aliații săi sunt sceptici în această privință: să însemne oare o revenire la politica partidului -stat? În orice caz, trebuie să girăm pe deplin această poțiune riscantă: scopul nu este acela de a face acest partid să funcționeze ca tradiționalul partid (populist sau liberal-parlamentar), ci acela de a mobiliza politic noile forme de politică (cum ar fi comitetele comunitare de la bază). Ce am avea, așadar, de spus în fața unui Chavez? „Nu, nu acapara puterea de stat, sustrage-te, lasă legile (statului) așa cum sunt.” Chavez este adesea catalogat drept comediant de circ – dar nu l-ar reduce, de fapt, o asemenea sustragere, la versiunea reînnoită a Subcomandantului Marcos a mișcării zapatiste din Mexic, la care mulți oameni de stânga se referă astăzi, pe bună dreptate, ca la „Subcomediantul Marcos”? În prezent, marii capitaliști, de la Bill Gates la poluanții mediului, sunt cei care „rezistă” statului…’
În apărarea cauzelor pierdute [In Defense of Lost Causes], p. 423-427
Traduecere: Sanda Watt
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES