Taxa pe exploatare
Raportarea individului la conceptul de muncă prilejuieşte desfăşurarea câtorva scenarii de bază, care acoperă zona demarcată la un pol de idealismul glorios „munca înnobilează”, iar la celălalt de pesimismul lugubru „munca uzează iremediabil”. Pragmatic vorbind, munca este mijlocul de producţie care face banii. În mod preponderent licit. Reticenţele în a considera în absolut valoarea etică a mecanismului ţin de amănuntul că şi veniturile ilicite presupun muncă.
După criteriul participării la procesul de fabricare a mărfurilor echivalate ulterior pe piaţa capitalului în unităţi monetare, factorii umani care intră în discuţie sunt, în sistemul lui Marx: burghezia şi proletariatul; în interpretarea arţăgoasă a lui Lenin: exploatatorii şi exploataţii; în nomenclatorul cu efluvii de liberalism democratic al societăţilor de consum: angajator şi prestator, ambii salarizabili. Dacă facem abstracţie de înregimentări în paradigme antagoniste (luptă de clasă, concurenţă), dubletele enumerate dau aparenţa unor parteneriate sociale. Şi ar putea fi considerate ca atare, atâta vreme cât târgul retribuţional ar acţiona onest.
Eşti profesionist, eşti inovativ, eşti performant: aceasta nu înseamnă şi că rezultatul mâinilor/minţii tale de aur primeşte recompensa bănească pe măsură. Profitul mărfii se obţine nu doar prin vandabilitate, prin succesul de piaţă, ci şi prin marja diferenţei dintre tariful real al muncii efectuate şi salariul alocat în contract. Poziţia de prestator este una de veşnic păcălit al capitalului.
În „Manifestul comunist”, Marx folosea termenul de proletar pentru clasa celor care nedispunând de capital îşi vând munca pentru a trăi. Această formă de organizare socială se referă nu doar la lucrătorii din ateliere, ci „se recrutează din toate clasele populaţiei” (v. cap. I – „Burghezi şi proletari”). Prin urmare, oricine trăieşte din muncă aparţine, în grilă marxistă, clasei proletariatului. La mijlocul secolului al XIX-lea, recunoaşterea în cadrul ei dădea speranţe şi era capabilă să provoace reacţii avântate la visul unei revoluţii de abilitare socială. Burghezia eliminase feudalismul clădit pe aservire, nu anulând, ci mai reducând din taxa pe exploatare, la fel de perenă ca şi raporturile de putere. Totuşi, sistemul de producţie se manifesta haotic, inechitabil. Societatea burgheză industrială reprezenta o optimizare a vieţii, un progres istoric, însă nu şi forma de excelenţă. Muncă nenormată, plată injustă (altfel de unde să apară plusvaloarea?), indiferenţă la nevoile individului ca om şi nu sub aspectul de forţă de producţie. Proletarul lui Marx avea toate motivele să îşi dorească schimbarea condiţiilor de existenţă. În plus, maşina începea să îşi subordoneze manevratorul (investiţia în maşină depăşind-o pe aceea în om), ori să îi limiteze atribuţiile (de aici, creşterea şomajului).
Deficienţele au provenit din natura utopică a unor astfel de acţiuni. Este o iluzie să crezi că discrepanţa bogaţi/săraci va dispărea vreodată. Nu există egalizare, uniformizare perfecte.
Capitalismul a fost înlocuit într-o zi, în unele zone, cu o orânduire nouă; la modul declarativ, cu statut de optimizare a vieţii, aşa cum pretinsese şi societatea burgheză faţă de feudalitate; în practică, unii puneau la cheltuială banii (capitalul, proprietatea) Statului, alţii trudeau pentru salariu, unii aveau bani de sejururi în hoteluri de elită, alţii mergeau la condiţii modeste, prin sindicat. Ţara de proletari fericiţi este echivalentul marxist al Raiului creştin. Lumea reală se scindează însă ca la Judecata de Apoi. Nu importă criteriul, ci ideea de inevitabilă partiţie.
Consumabila umană
Într-o altă zi, consumismul a ajuns să muşte adânc din carnea omenirii. Hypersocietatea (în terminologia lui Lipovetsky) contemporană abate atenţia de la eterna luptă de clasă înspre lupta cu factorul timp. Se mercatilizează totul şi se cere enorm în timpul cel mai scurt. Democratic, se face o ofertă, se primeşte un preţ, cu tot cu taxa pe exploatare. Efortul depus, însă, va fi mereu mai mare decât cuantumul salarial.
Cuvântul de ordine sau imperativul societăţii de consum este rentabilitatea. În numele acestui concept, oricine şi orice pot ajunge la coşul de gunoi, în caz că nu se dă randamentul pentru care se obţine plata. Există partiţia de nivel bogaţi/săraci. Dar s-a pierdut conştiinţa de clasă. Atât burghezul, cât şi proletarul se luptă să consume tranşe cât mai reprezentative cantitativ şi calitativ din McWorld (B.R. Barber).
Există discursuri de dreapta şi de stânga, însă targetate după principiile economiei de piaţă. Libertatea individului, interesul pentru om fac rocada de la o orientare politică la alta, în funcţie de conjunctura momentului. Pentru un preţ bun, stânga cedează concurenţei din drepturile de autor. Sărăcia cartierelor mărginaşe, delincvenţa, şomajul, exploatarea minorilor, emigraţia clandestină sunt situaţii grave şi reale. În egală măsură, ele sunt idei-forte ale strategiilor de câştigare a puterii politice, nişte mărfuri tranzacţionate de la stânga la dreapta şi reciproca, rentabile propagandistic, dar lăsate de fiecare dată cu soluţii de eficienţă îndoielnică, tocmai pentru că nerezolvarea lor aduce mai mult profit decât rezolvarea.
Este o caracteristică esenţială a stângii să se ocupe de protecţia socială, de respectul faţă de aceia care muncesc. Teoretic. În practică, proletarul lui Marx a devenit astăzi prestator, iar sarcina de a asigura condiţiile de lucru, dublată de interesul pentru bunăstarea angajaţilor revine autonomiei instituţionale, idee promovată de dreapta. În timp ce guvernarea şi opoziţia dau rateuri, multinaţionala se implică mai eficient. Managementul de ţară este deseori mai hain decât acela de întreprindere.
Ce îi cere un angajat-prestator patronului său, la începutul secolului XXI? Sunt diferenţe majore de doleanţe, în comparaţie cu proletarul mijlocului de secol XIX? Aceeaşi problematică se regăseşte peste ani: eliminarea exploatării, retribuţie onestă, respectul omului ca individ, nu ca factor de producţie.
Sunt firme care acordă mai multă atenţie angajaţilor decât o fac politicienii faţă de cetăţeni. Aceasta pentru că investiţia trebuie protejată. Corporaţiile nu doar pretind, ci şi oferă: plata orelor suplimentare, sesiuni periodice de perfecţionare, spaţii de relaxare, mese pe zi gratuite ş.cl.. Focalizarea se face pe un profil de angajat mulţumit, capabil să dea randament şi să lucreze eficient.
Din nefericire există şi „întreprinderi”, mai ales din Lumea a treia, a căror funcţionare aminteşte chiar de epoca sclavagistă, unde lipsa de consideraţie pentru procesul muncii şi pentru angajaţii exploataţi este unica strategie de producţie. Se cuvine ca acestea să fie lichidate, măcar pentru incompatibilitatea cu standardele lumii civilizate. Întrebarea „ce pot face muncitorii cu banii într-o ţară subdezvoltată” reprezintă o dovadă de cinism. Grija patronilor este să se preocupe de buna funcţionare a afacerii, incluzând producţie, spaţii, muncitori, maşini, salarii, nu de felul în care angajaţii îşi investesc, într-o societate mai mult sau mai puţin bogată, veniturile.
Ce poate face noul proletar, prestatorul, în scopul de a-şi ameliora condiţia? Democratic, apelează la reprezentarea unui sindicat. Rentabilitatea investiţiei sub formă de cotizaţie în această formă organizatorică de apărare a drepturilor rămâne totuşi discutabilă. Când nu fac istorie, „bătăliile sindicale” sunt cel mai adesea încercări, antrenamente, zgomote de fond. Negocierile se desfăşoară între poziţii ierarhic diferite, solicitantul obţinând de obicei sub ceea ce pretinsese. Pe cale revoluţionară, proletarul speră că schimbarea raporturilor de clasă va aduce şi îmbunătăţirea propriei vieţi. Cred că o revoluţie este rentabilă ca imagine, ca idee, nu şi ca acţiune. În concluzie, problemele „eradicării sărăciei”, a eliminării taxei pe exploatare sunt asemănătoare maladiilor pentru care există tratament de supravieţuire, nu şi leac definitiv.
Proletarul pervertit
Să ne imaginăm că, prin ingineriile tunelui timpului, Marx ar descinde în lumea anului 2008. Ar găsi capitalismul triumfător, bazat pe aceleaşi mecanisme, însă adaptate la context. Globalizat, universalizat. Internaţionalizat. Şi nişte proletari (prestatori) domesticiţi, cu instincte de revoltă anihilate sau prea obosite, care îşi acceptă exploatarea, deoarece ea le pune la îndemână fisele pentru maşina de consum. Cui îi mai pasă de nuanţele demnităţii muncii, dacă scopul vieţii este goana frenetică după mărfuri? Proletarul (prestatorul) vrea bani pentru a se duce la mall, pentru a testa mărcile capitaliste, pentru a umple nebuneşte frigiderul şi apoi a arunca non-şalant prisosul, pentru a imita din răsputeri comportamentul bogaţilor. Protestul lui social apare doar atunci când veniturile nu îi mai permit să se înfrupte din euforicele capitalului.
Teoria lui Marx este valabilă pentru societăţile ordonate, în care albul se deosebeşte clar de negru. Pentru societăţile în care atât albul, cât şi negrul lucrează sub acoperire, se aplică legea biologică a supravieţuirii prin adaptare la mediu. Dacă Marx ar reveni în anul 2008, ar cere scârbit să fie criogenat, în aşteptarea unei lumi mai bune. Poate, via Leibniz, via Voltaire, „cea mai bună dintre lumile posibile”.