În spaţiul public, la nivel de discurs, muncitorul este amintit rar, poate doar în calitate de accidentat la locul de muncă, imigrant care asediază Vestul („muncitorul imigrant este cel mai mare pericol pentru stânga occidentală […], el este dovada aproape vie că cineva poate munci mai mult, mai repede, mai bine şi să fie, în acelaşi timp, recunoscător exploatatorului” – dixit Alex. Cistelecan; imaginea fost asumată, parţial, şi de media românească). Această din urmă postură a fost exploatată, ridiculizată chiar şi în filmele artistice în care visul românesc al muncitorului se reduce la dorinţa de a emigra, chiar cu orice preţ, adică cu riscul suportării umilinţei extreme; vezi, în acest sens şi discursul filmic, de la „Asfalt Tango” (regizor: Nae Caranfil, 1993), care, la începutul primului deceniului postcomunist, ne făcea să privim cu o numită detaşare prostituţia difuză, la „Occident” (regizor: Cristian Mungiu, 2002) şi „Italiencele” (regizor: Napoleon Helmis, 2004). Muncitorul român apare, mai ales in media, ca marginal, pauper, ca un fel de reeditare a muncitorului englez din secolul XIX, muncitor diagnosticat social de Marx ca fiind un sărac extrem, un „sărac lipit pământului” care îşi vinde forţa de muncă fără rezistenţă la negocierea socială.
Noii „marginali”
Acum, în media, figurile de prim plan sunt doar politicienii „senatori ai melcilor” sau „ticăloşii” pe care îi pot elimina doar alţi ticăloşi, vip-urile, interlopii; aceştia din urmă încep să fie, în manieră excesivă, cultivaţi în formatul de ştiri, în filmul de televiziune, dar şi în filmul artistic, de parcă acum ardem etapele istorico-sociale pe care le-am putea eluda, de parcă acum suntem într-o lume animată de narcomani, rasişti, de disperaţi sociali precum cei din „Made in Britania” (1982, regizor Alan Clark) sau din „Trainspotting” (regizor: Danny Boyle, 1996); şi rromii sunt valorificaţi folcloric în aceleaşi produse culturale, îndeosebi în filmul de televiziune, în telenovele româneşti care preiau un trend de succes în genul sud-american.
Muncitorii apar în orice format de ştiri şi în articolele din presa locală şi centrală, dacă sunt victimele unor accidente de muncă. Am întâlnit, în presă, puţine analize ale fenomenului, de fapt acestea sunt doar statistici, abordări care depăşesc perspectiva faptului divers. Unele dintre articolele de presă, poate pentru că sunt lipsite de substanţă, exersează unu soi de umor involuntar: „Peste 110 de muncitori au murit în urma celor aproape 2.000 de accidente de muncă din primele şase luni ale acestui an. Cele mai multe evenimente s-au produs în construcţii, unde decesul victimelor a fost cauzat de incidente în care au fost implicate macarale. Din cele 1.856 de persoane care au fost implicate în astfel de accidente în primele sase luni ale anului, 117 au decedat.” (vezi „Cine omoară muncitorul român: «Macarale, macarale!»” de Claudia Marcu, în „Gardianul” din 04-09-2007, ed. online). Muncitorii sunt reduşi, ca realitate, la existenţa muncitorului calificat; frecvent, sunt prezentaţi (îndeosebi!) şantieriştii, ei apar, tot în formatul de ştiri şi pe bloguri, ca fiinţe abrutizate de alcool şi necivilizate care comit acte de delicvenţă sexuală. Aşa că, inevitabil, începi să te întrebi de ce este ignorată existenţa muncitorilor cu studii medii solide, muncitori calificaţi care-l recitesc Dostoievski şi-l revizionează pe Tarkovski? Aceştia din urmă, cei care nu provoacă unde şi ecouri mediatice, dacă au mai rămas în ţară, au acum între 40 şi 50 de ani!
Ce mai face muncitorul român?
Proletarul, adică „cetăţeanul” cu un nivel de viaţă relativ scăzut, care, pentru a-şi câştiga pâinea (cel puţin în limbajul culturii româneşti populare, aceasta a rămas unitatea de măsură a şansei sociale) este nevoit să îşi vândă forţa de muncă (această definiţie marxistă mai este încă valabilă cel puţin atâta timp cât o parte a valorilor comuniste sunt încă internalizate, iar degradarea calităţii vieţii este un fenomen „curent”). Acest gen de muncitor nu este privit cu compasiune. Cu indiferenţă, da! A existat, în primul deceniu postcomunist, chiar o anume frenezie antimuncitorească! Nu puţini au fost cei care au crezut că disponibilizarea (de multe ori, efect al raptului şi nu soluţie a economiei de tranziţie!) este un fel de pedeapsă pentru mineriade, atitudini antidemocratice. Chiar şi în filmul artistic al primului deceniu postcomunist existenţa proletară este una dintre expresiile degradării umane; astfel, subomul epocii comuniste, specimen prezent în „Balanţa” (regizor: Lucian Pintilie, 1992) devine emblematic odată cu „Prea târziu” (regizor :Lucian Pintilie, 1996).
În societăţile postindustriale există, între diversele componente sociale, relaţii de colaborare sau de indiferenţă, mai rar de rivalitate sau chiar de conflictualitate socială. La noi, deocamdată, funcţionează, aşa cum am mai afirmat, doar indiferenţa. Se vorbeşte despre muncitor doar în calitate de salariat, de realitate specifică globalizării. De regulă, în dialogurile socializării, se utilizează identitatea specializării socio-profesionale. Am constatat această constantă comportamentală la înscrierile din cadrul admiterilor la facultate. Aproape niciunul dintre tinerii candidaţi când au prezentat datele „sponsorilor” (părinţilor susţinători) nu şi-a declarat părintele drept muncitor calificat, ci operator, mecanic, sudor, etc. În cea mai bună dintre lumile posibile nu poţi fi un exploatat şi nu poţi fi fixat, odată pentru totdeauna, într-un statut social inferior, un statut în criză!
Clasa muncitoare în comunism
Dacă specialiştii vorbesc despre dispariţia proletariatului ca manifestare a societăţii fără clase, în reflecţia publică se afirmă că muncitorimea din România „a murit” de mai multe ori. Au fost succesive morţi neanunţate! După 1945, muncitorii, deşi numericeşte nu reprezentau o forţă, constituiau o clasă distinctă, cu standarde de viaţă asemănătoare cu cele din lumea occidentală. Acei muncitori au devenit minoritari după naţionalizarea din 1948, după transformarea ţăranilor, prin sistemul cursurilor de calificare, în agenţi ai industrializării staliniste. Şi astfel, muncitorii „regimului burghezo-moşieresc” au fost pensionaţi în anii 60’! Noii muncitori, fără o identitate tradiţional-proletară, deplasaţi de la un mod de viaţă patriarhal la unul urban, au avut un mod de viaţă impus, cu valori parţial internalizate (evident, după ce acestea au fost imaginate de ideologia şi propaganda comunistă). Aceşti „noi muncitori”, dar mai ales urmaşii lor, nu au avut sentimentul privilegierii sociale şi au participat activ la prăbuşirea sistemului care în numele lor şi în manieră paradoxală, îi aliena. Dacă ideologia comunistă a fetişizat conştiinţa de clasă, capitalismul contemporan şi postcomunismul est-european au demonstrat că ceea ce defineşte un grup socio-profesional este altceva, că de fapt clasa este în mod esenţial un mod de viaţă (stil de viaţă, şanse de afirmare şi de satisfacere socială şi afectivă, solidarităţi specifice, ego identitar, chiar o cultură specifică). Cu certitudine, muncitorimea română avea aceste date la debutul anilor ’90. Muncitorul era homo faber timp de 8 ore pe zi (teoretic, căci practic existau destule „derogări”), avea studii medii care îi asigurau un consum cultural relativ elevat şi îi permiteau reflecţia, avea habitudini specifice („grătarul” cu familia nucleară, cu prietenii, „băieţii”, „colectivul”, berea cu aceiaşi, „maialul muncitoresc”, concedii facilitate la munte şi la mare, excursii colective, etc.) şi evident, un habitat care astăzi îi este specific mai mult ca niciodată – cartierul muncitoresc, blocul (astăzi, cei cu venituri consistente, inclusiv „salariaţii”, s-au mutat de la bloc în suburbiile înverzite, periferia spaţială a devenit centru societal, iar centrul urban a devenit margine socială).
Serenada muncitorului, azi…
Tot dezbătând, în media, temele economiei în tranziţie, analiştii vorbesc de o anume „elevare a modului de viaţă”, de dispariţia claselor, a rivalităţii sociale şi a conflictualităţii. Cică, în România, nu se mai percepe frontiera socială! Mai degrabă, aceşti analişti care încă nu au depăşit aria biroului, casei şi aeroportului, nu au niciun contact cu lumea trăită a muncitorului român proletarizat precum în secolul XIX şi aplică, doar mimetic, teorii care fac anumite constatări vizavi de realităţi postindustriale occidentale! Aceiaşi vorbesc, dezbat cu aplomb, eventual, despre o polarizare dramatică a societăţii. În realitatea est-europeană există, în primul rând, săraci, mulţi săraci şi… bogaţi, şi aceasta înainte de a avea „clasa de sus”, clasa de mijloc… şi ce-o mai fi! Muncitorimea fragmentată, disolută şi salarială (în societatea actuală predomină salariaţii; dacă în 1995 ponderea salariaţilor din sectorul privat era de 12%, în anul 2000 ponderea acestora ajunsese la aproape 40%) nu manifestă sentimente generoase faţă de capitaliştii tranziţiei. De la privilegierea generică, clasa muncitoare a ajuns la inegalitatea de venituri şi inegalităţi de acumulare (acestea din urmă sunt cele mai dureroase, cu atât mai dureroase cu cât oferta de consum a pieţei devine tot mai opulentă, iar posibilitatea de a le satisface tot mai problematică).
Se pare că şi imaginea de sine a muncitorului este una construită pe dimensiunea negativă. Cred, că, în acest sens, un banc sugerează multe: „Muncitorul american se trezeşte dimineaţa la ora 8, îşi bea cafeaua, îşi sărută nevasta şi copiii, se suie la volanul Ford-ului propriu şi se duce la Uzinele „Chrysler”, unde este muncitor calificat. Muncitorul francez se trezeşte dimineaţa la ora 7, îşi bea cafeaua, îşi sărută nevasta şi copiii, se suie la volanul Renault-ului propriu şi se duce la Uzinele „Peugeot”, unde este muncitor calificat. Muncitorul român se trezeşte dimineaţa la ora 5, nu îşi bea cafeaua (e prea scumpă…), nu îşi sărută nevasta (e plecată de la 4 să ducă plozii la creşă…), se suie în tramvaiul 7 (dacă mai are loc pe scară…) şi se duce la Uzinele „Faur”, unde Statul Român postdecembrist l-a făcut acţionar!” Putem înţelege că muncitorul şi-a conservat doar sărăcia cazonă, nu şi „rangul social”, acela marxizat, acela de majoritar conştient politic, şi nu numai?! Şi a mai revenit la ceva muncitorul, şi anume la mimetism cultural (în fapt, o vulgată a culturii bogatului), la fatalismul „muncitorul” lui A. Mateevici, acela care, după ce l-a abordat pe Dumnezeu ca şi când acesta ar fi fost peştişorul de aur, a fost dezamăgit de toate statutele de excepţie primite îşi revendică şi acceptă inferioritatea: „…Şi trai făr’ de necaz el ştie/ Că-n lumea asta nu se poate” (1911). Poate, după nişte semne, în societatea românească, mocneşte şi „un pui” de ură. În lipsa „duşmanului de clasă”, funcţionează multiplicatorul de paranoia, astfel încât cei care acum constituie grupul de privilegiaţi ai sistemului şi ai sorţii, sunt obiectul unei ostilităţi cvasigenerale. Aceştia sunt consideraţi artizanii şi beneficiarii raptului postcomunist! „Salariaţii” se opun „noilor îmbogăţiţi” care nu au, încă, deprinderi capitaliste clasice, ci manifestări care provin din era acumulării primitive de capital. Complici într-o ură care uneori este şi reciprocă (de fapt, ostilităţii, bogaţii îi răspund cu dispreţ, cu cinism, cu replici desprinse din darwinismele sociale ale secolului XIX). Deoarece nu-i oficializată, căci lipseşte o mişcare extremistă ( vezi şi până oficioasele „Munictorul” şi „Ortacul” apărute cu întreruperi după anul 2000 sunt doar primare „glasuri” sindicale) o astfel de animozitate, în funcţie de contexte, crize şi anxietăţi, poate evolua!
Cum boul ajunge mânz
Poate, acum, muncitorul român seamănă, oarecum, cu eroul din „Priveşte înapoi cu mânie” (original: „Look Back in Anger”, 1958, Anglia, regizor: Tony Richardson), personajul confuz (ca şi clasa muncitoare care se adapta la noi standarde sociale şi de consum) pentru care oamenii sunt doar simboluri, convenţii ale unor legături dificile, convenţii ale unor lucruri presante. Un fel de sentimente „edificatoare”, din această perspectivă, un soi de ură românească de sine amestecată cu autoironie băşcălioasă, îl animă şi pe un blogger care îşi priveşte „viaţa de muncitor”, viaţă pe care se pare că nimic, nici o răsturnare de sistem, nu a tulburat-o… fundamental: „Am crescut fără supărări şi după liceu am picat la facultate. Un bou! Aşa îmi zicea tata atunci: «am crescut un bou la uşa mea, 18 ani ai mâncat degeaba». Aşa că mi-a dat un scaun în cap şi m-a trimis în fabrică. Ucenic la nea Costică, la presa de 35 de tone. «Ce faci băi, mânzule!», m-a întâmpinat el voios. «Nu ştii nimica, nu?» a continuat el. «Nu ştiu!» am spus eu. «Du-te la nea Puiu să-ţi dea el ceva de lucru» mă expedie el. Nea Puiu era maistrul: «Ce vrei bă?… Aaaaa, eşti din Bucureşti! Voi, bucureştenii sunteţi nişte putori. Pune mâna şi cară flanşele astea în ţarcul ăla…». Trei zile am cărat flanşe de oţel, cam un vagon, după care l-am întrebat din nou ce să mai fac. «Du-le înapoi» mi-a spus maistrul.
Le-am dus. Norocul meu a fost o ninsoare care mi-a umplut vremea alte trei zile. Am dat la zăpada toată curtea fabricii. Mânz, na… Ăia bătrânii nu puteau, că se dădeau cu „Săniuţa» în hală. Mă trimeteau după 8 „săniuţe” la alimentara, pe la prânz. Mi-au spus că dacă mă prinde directorul e treaba mea, nu m-au trimis ei! Daca ciripesc, se ocupa nea Sandu de mine. Cu un levier! Am fost muncitor 3 luni. În timpul asta au murit 4 muncitori acolo. 3 în comă alcoolică şi nea Sandu de ciroză. Mi-am dat demisia şi am spus acasă că m-au dat afară!
Fiind un prost, am învăţat să lucrez pe calculator. Am ajuns desktop publisher […] Acum stau în alt bloc, tot de muncitori. Foşti. Acum sunt pensionari. O babă s-a dus din Drumul Taberei la Gara de Est să cumpere ulei. E mai ieftin cu 50 de lei la Fabrica «Solaris», iar abonamentul RATB e gratis. A luat 20 de litri. O economie frumoasă. Când a ajuns acasă i s-a făcut rău şi a luat medicamente de 50.000. Noroc că sunt compensate şi intră la gratuităţi.
[…] Dar tinerii sunt altfel. Cei de vârsta mea. Sunt mai dinamici, mai occidentali. Gaşca din faţa blocului are câini de bătaie. Pentru pariuri, că din munca nu te alegi cu nimic! Mai sar la copii, da’ nu ii pune nimeni să iasă afară! Ce, n-au «Cartoon Network»? Ca noi n-aveam când eram mici… ! Tinerii trăiesc din plin. Grătar în faţa blocului. Viaţa în natură! E frumos! Aşa e România! Doar eu sunt imbecil! Vreau să fiu pensionar şi să am o pensie de 20 de milioane, abonament gratis, tratament la Slănic… Aveau dreptate ăia bătrânii: «pă’ mine mă bătea meşteru’ şi bine mi-a făcut!»”
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES