Îl căutaţi pe Gică de la sculărie? Dar cine întreabă, şi de unde? Dacă e să te iei după cifre, muncitorul nu a dispărut deloc, ba chiar lumea e împărţită încă mai abitir decât la 1900 între muncitorii cu palma şi lucrătorii din buricul degetului. Gică e peste tot, la nord şi la sud, în banlieu şi în sweatshop, la fabrica Nokia din Jucu şi prin Palos de Frontera, în Spania. Printre altele, muncitorul lui Chaplin din „Modern Times” pare a avea mai multe şanse de a ieşi din angrenaj decât lucrătoarele din fabricile de circuite integrate ce produc astăzi laptopurile noastre imaculate.
Ceea ce s-a schimbat, mai cu seamă după 1989, nu e existenţa “majorităţii tăcute”, şi nici fetişismul mărfii care ascunde magic procesul producţiei, ci regimul de vizibilitate pe care noua industrie culturală e dispusă să i-l acorde clasei muncitoare. Aşa cum am subliniat în detaliu altundeva, în România, discursul postcomunist al “elitei autentice” a luat forma unui dispozitiv ideologic menit să atace însuşi dreptul de a vorbi al omului simplu, să-i închidă gura omului “necultivat,” să nege cu alte cuvinte legitimitatea politică a muncitorului simplu, instituind astfel o nouă logică a diferenţei categorice de clasă.
Lucrurile nu stau deloc altfel în lumea teoriei critice, relativ la industriile culturale corporatiste. Nu ai spune privind FoxNews, CNN sau chiar BBC – ca să nu vorbesc de ProTv, însă proletariatul, cu toate conceptele înrudite – clasă socială, subiect istoric, burghezie/muncitorime/lumpeni – alături de ideea însăşi de „comunism”, au rămas probleme centrale ale gândirii critice. Chiar diferite curente de teorie marxistă au adus poate cele mai radicale critici categoriei de proletariat ca subiect al istoriei, astfel încât mai toate teoriile subiectului din filosofia contemporană datorează ceva în primul rând acestor critici dinspre stânga. Nu în ultimul rând, problema proletariatului răzbate spectral şi din încercările de a-i da un alt nume, mai inclusiv şi non-esenţialist (multitudine), ori mai adecvat modului de producţie dominant al capitalismului contemporan (cognitariat, precariat).
Din păcate, aceste mici detalii nu au contat foarte mult în istoria culturală a tranziţiei postdecembriste. Funcţia esenţialistă, valoarea pur simbolică şi ornamentală termenilor de proletariat şi comunism de dinainte de 1989 a fost păstrată de noile ideologii dominante. Figura muncitorului, altădată omul cu inimă de aur care ajută şi făureşte, a trecut în negativul monstrului (Ferezaţiu), caricatura minerului sălbatic care susţine pilonii ideologici ai anticomunismului, capitalocentrismului şi eurocentrismului, noile borne de control ale discursivităţii postcomuniste.
Dacă vorbim de noul proletariat, trebuie să stabilim însă dintâi ce anume e supus criticii, ce e vechi: nu e vorba atât de paradigma muncii seriale în industria fordistă, ci de problema proletariatului ca esenţă a istoriei, ca subiect care are o relaţie inerentă, privilegiată cu adevărul; în speţă, muncitorii ca o clasă socială destinată revoluţiei anticapitaliste, ori mai degrabă reformei şi transformării capitalismului.
De asemenea, nu e rău să ştim care “ideologie” a comunismului bazată pe proletariat e criticată. În „Ideologia germană”, Marx definea conştiinţa comunistă drept “conştiinţa necesităţii unei revoluţii fundamentale.” La acea vreme, Marx credea fără doar şi poate că este misiunea istorică a ligilor muncitoreşti să se emancipeze şi să creeze astfel o nouă formă politică – Marx nu vorbeşte de un nou “stat.” Proletariatul constituia pentru Marx “clasa universală,” adică baza teoretică a analizei formaţiunii sociale, aflată în contradicţie cu “realitatea fragmentată“ a mişcărilor muncitoreşti. Această contradicţie a generat şi întrebarea perenă a socialismului: cum devine o “clasă în sine,” definită ca subiect cu o conştiinţă istorică distinctă, o “clasă pentru sine”, capabilă să îşi asume un rol istoric anume. Această jumătate de concept, clasa universală, a stat desigur la baza idealizării conştiinţei de clasă – tema relaţiei privilegiate a ciocănarului cu adevărul – concomitent cu negarea procesului complex al fragmentării.
Problema fragmentării
În primul volum al „Capitalului”, Marx introdusese însă distincţia dintre muncă necesară şi muncă în surplus, regândind astfel caracterul de “clasă” al unei formaţiuni sociale ca realitate complexă şi diferenţială. Problema nu e asumarea rolului istoric, ci organizarea socială a surplusului: cine produce şi cine îşi însuşeşte surplusul, cum se organizează fragmentarea forţei de muncă? Acesta a fost dealtfel unul dintre cele mai importante puncte de pornire ale criticii aduse dinspre stânga diamatului stalinist: Louis Althuser propunea la începutul anilor 1960 conceptul de supradeterminare, argumentând că nu există o singură contradicţie ce determină raporturile de forţe şi structura întregului social (lupta de clasă), fiecare poziţie fiind străbătută de multiple raporturi de forţe – un argument ce a influenţat desigur refuzul lui Foucault de a concepe puterea ca esenţă. Althusser afirmase răspicat: nu există un “subiect al istoriei”, istoria nu are conştiinţă, e un proces fără subiect. Nu există o legătură imediată între exploatare şi emancipare. Gică de la sculărie nu prea filosofează cu ciocanul.
O critică paralelă a fost adusă doctrinei proletariatului de către feminismul radical şi mişcările de decolonizare, pornind de la un argument teoretic compatibil (clasa socială nu e uniformă, ci străbătută de multiple raporturi de forţe), ca şi de la constatarea faptului că până şi astăzi, câştigurile în drepturile femeilor, imigranţilor şi a lucrătorilor de culoare sunt formale mai degrabă decât reale. Esenţialismul materialist-dialectic omisese aşadar o serie de discriminări structurale în interiorul categoriei de “proletariat.” Cum se explică dealtfel faptul că familia nucleară a muncitorului a constituit mereu o bază de vot a conservatorilor de dreapta? În plus, familiile proletare chiar aşa cum le-a descris Engels sunt departe de a defini relaţii egalitare – nici între părinţi, nici faţă de copii. În interiorul claselor sociale apar aşadar formaţiuni ce reproduc diferite relaţii de forţe. Sistemul capitalist permite o varietate de ierarhii discriminatorii dincolo de dispunerea clasică a relaţiilor de producţie, micro-structuri precum familia nucleară burgheză, ce reproduce sistemul de valori capitalist chiar în interiorul grupurilor sociale defavorizate, definind relaţii de putere cu atât mai traumatice cu cât sunt arbitrare. A sprijini solidaritatea muncitorească fără a le lua în vedere înseamnă a întări tocmai astfel de relaţii de putere micropolitice create în beneficiul capitalului. Or, istoria mişcărilor democratice din ultimii ani a arătat că cele mai eficiente rezistenţe anticapitaliste s-au constituit tocmai din zona non-proletară: din Chiapas şi Oaxaca la Kerala, Paris şi Porto Allegre, rolul populaţiei indigene şi a femeilor ca forţă de rezistenţă a dus la regândirea sistemului mondial al capitalismului ca atare.
Nu doar mişcările anti-discriminare, dar şi căderea Uniunii Sovietice a contribuit atât la fragmentarea mişcărilor anticapitaliste, cât şi, paradoxal, la creşterea succesului acestora pe plan mondial. Aceasta fiindcă problema fragmentării, invocată astăzi mai cu seamă de criticii eurocentrişti ai modernităţii occidentale, nu e nouă, după cum am văzut, ci ţine de de imperativul drastic al reducerii muncii necesare, de forţa negativă a capitalului ce trebuie în mod necesar să divizeze necontenit munca disponibilă, întorcând astfel diferitele sectoare şi micro-structuri una împotriva celeilalte. E simptomatic faptul că idealizarea clasei muncitoare rămâne astăzi parte tocmai din repertoriul ideologiilor conservatoare, precum acea teză în acelaşi timp masculinistă şi castrantă a lui Hayek, adoptată cu lingura mare de liberalii şi neoconservatorii români deopotrivă, conform căreia “civilizaţia” a fost facută posibilă de “bărbaţii care s-au subordonat forţelor impersonale ale pieţei.”
Fascism, liberalism
Ca urmare, cred că e necesară introducerea unei distincţii categorice: cea dintre proiectele liberale pentru apărarea corectitudinii politice şi a drepturilor omului, şi lupta decolonială şi antidiscriminare a stângii anticapitaliste, în puncte reale de conflict. Cred că frustrarea crescândă faţă de mişcările antidiscriminare e, pe de o parte, efectul penetrării întârziate pe piaţa culturală locală al unor critici eurocentriste ale modernismului occidental, pe de alta, un efect al dezvrăjirii curente de colonizarea liberală postdecembristă: feminismul şi PC-ul carierist au intrat în România odată cu liberalismul, un import ce a servit ideii de echitate socială la fel de abstract ca Grigorio Rizzo ideea de pantof. Nu a ajutat nici procesul paralel de capturare cu capital (granturi) a mişcărilor sociale informale (devenite ONG-uri), care a deturnat sensul “societăţii civile” şi a delegitimat semnificativ activismul social. Nu fragmentarea e însă problema, ci modul de a o înţelege abstract, nelocalizat, ori esenţializat. Nu e de mirare că, sub influenţa acestei confuzii dintre importul liberal şi acţiunea directă ori critica localizată, destui critici dinspre stânga reproduc astăzi fără voie argumentele antifeministe şi discriminatoare ale unor neoconservatori precum Patapievici. Dar rasismul ordinar de care au dat dovadă intelectuali liberali importanţi în timpul recentelor revolte sociale din Franţa, convergenţa neoconservatorilor şi a dreptei fasciste în încercările de a normativiza sexualitatea, precum şi complicitatea ipocrită a liberalilor la represiunea stângii independente în timpul Summit-ului NATO sunt doar câteva repere reale care indică punctele de torsiune ale forţelor ce divizează aici şi acum corpul social, zonele fierbinţi în care se decide la nivel micropolitic arhitectura unei structuri dominante.
Reintegrarea României în periferia sistemului mondial al capitalismului
Punerea pe tapet a problemei şi numelui proletariatului are însă darul de a aduce la vizibilitate un fenomen major al istoriei noastre, poate cel mai important: reintegrarea României în periferia sistemului mondial al capitalismului. Aceasta presupune, desigur, schimbul forţă de muncă (ceea ce Marx numea muncă vie) contra capital (de fapt, imaginea capitalului, salariu). E deja un loc comun faptul că toată “tranziţia” a fost de fapt o perioadă formatoare în care a avut loc o nouă departajare brutală de clasă, şi o nouă formare a unei clase muncitoare. Noua distribuţie a muncii necesare e lesne de observat în fenomenul subţierii tuturor categoriilor de calificări, indiferent de vârstă, în cele trei destinaţii proletare de bază ale muncitorului imigrant: construcţii, agricultură şi serviciu menajer. Să nu uităm că situaţia muncitorului imigrant e ideală pentru noile clase dominante: o clasă socială lipsită de cuvânt în industria culturală locală, forţată să trăiască la marginea legalităţii între state, forţată să subziste şi să reziste în tăcere. În acest sens, muncitorii imigranţi pot fi văzuţi ca adevărata “generaţie sacrificată,” cei care îşi mistuie propriile forţe, supunându-se voluntar penuriei materiale, condiţiei de sluj şi umilinţelor de tot felul, pentru a le putea oferi celor dragi “ceva mai bun.” Imigranţii nu sunt însă noii dizidenţi, iar cel mai mare deserviciu ce li se poate face nu e caricatura în hoţi şi curve, ci romantizarea lor. E adevărar că muncitorii au fost expulzaţi fizic şi simbolic din spaţiul cultural postcomunist, însă cu atât mai periculos ar fi un nou discurs al “recuperării,” ce nu ar face decât să falsifice actuala difuziune a puterii. Sigur că muncitorii care dau cu mischia, culeg căpşuni şi îngrijesc bătrâne dobândesc un mod distinct de cunoaştere a propriei identităţi şi a semenilor, însă trupurile truditoare sunt şi ele străbătute de multiple raporturi de forţe, iar pe lângă dorinţa de a acumula capital (“te-ai realizat”), dorinţa de a deveni-occidental (“civilizare”) şi de a intra în clubul Omului Alb este cea care tinde să bătătorească mai degrabă calea auto-domesticirii, decât cea a emancipării.
Revoluţia clasei muncitoare
Cred că există o legătură profundă între dorinţa de a deveni un corp docil “integrat,” această monstruoasă şi deloc artistică întoarcere a mimesis-ului în postcomunism la nivelul tuturor claselor sociale (şi cu atât mai mult a noii clase mijlocii), cu alte cuvinte modelarea propriei persoane prin imitare a Celuilalt, şi negarea postcomunistă a oricărui sens ori rost acordat clasei muncitoare – în afara rolului sacrificial. Anume: cu toate că, aşa cum C.L.R. James şi Raya Dunayevskaya arătaseră încă din 1950, socialismul de tip sovietic era un tip de capitalism de stat, în care muncitorii continuau să fie exploataţi, nu se poate nega faptul că, de bine, de rău, în regimurile naţional-comuniste avea un oarecare rost să fii “prelucrător prin aşchiere.” Altfel spus: figura muncitorului avea reprezentativitate, cultura proletară se bucura de un regim de vizibilitate mai generos decât în capitalism – chiar aşa înţesat cu şabloane şi propagandă cum era. Efectele profunde ale negării radicale şi a castrării acestei reprezentativităţi în perioada de tranziţie abia încep să fie resimţite, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la momentul critic al apariţiei unei clase dominante constituite pe purul criteriu al acumulării de capital, şi a unei clase definite pur şi simplu prin capacitatea de muncă. Situaţia e cu atât mai nefericită cu cât dispunem de un exemplu istoric recent care ar putea acorda un nou sens “istoric” proletariatului local, ca forţă revoluţionară singulară. Aceasta pentru că, aşa cum am mai insistat în alte locuri, principala forţă de presiune revoluţionară din 1989 a fost fără nici o îndoială clasa muncitoare, nu “tinerii” şi în nici un caz intelectualii: de la IMGB Bucureşti şi CUG Cluj, până la Metalotehnica Târgu Mureş, Uzina mecanică Cugir şi Fabrica de covoare din Cisnădie, oraşele în care s-au înregistrat victime şi în care conducerea politică a fost împinsă într-un punct dincolo de legitimitate au fost centre muncitoreşti. Potenţialul revoluţionar ori emancipator al proletarului – şi a oricărui muncitor, fie el cu cravată – abia începe acolo unde raporturile de forţe micropolitice şi macropolitice, provenienţa, genul şi condiţia salarială, devin o problemă transversală, ce taie straturile sociale şi modul de fragmentare a forţei de muncă – acolo unde Gică şi Angela se regăsesc fără a se fi căutat vreodată.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES