Piaţa Universităţii ca loc al crimei. Cine a furat Revoluţia?

TEMA: Piaţa Universităţii ’90

Și eu m-aș fi dus în Piața Universității acum 21 de ani. M-aș fi dus mai ales pentru că în Europa o așa formă de comunitate era deja depășită, și e ca și cum aș fi apucat un bilet la ultima reprezentație a unui spectacol devenit mai peste tot istorie. Păi m-aș fi dus și la Comuna din Paris, să asist măcar un pic, chiar dacă pe atunci aş fi m-aş fi riscat mult mai mult viaţa decît în era post-teroristă. Deja de atunci, însă, între Putere și societatea civilă se căscase un gap – şi era normal să se caşte, pentru că de altfel nu dispăruse niciodată – care acum se lăsa vazut, pe care nu-l mai putea ascunde nimeni. Piața Universității a putut să apară după ce povestea cu teroriștii n-a mai ținut. Pentru că cei care furaseră Revoluţia nu se mai puteau ascunde în spatele lor. Fără Revoluţie şi fără furtul ei Piaţa Universităţii n-ar fi existat.

Aici însă fantasma lucrează din plin. Piaţa Universităţii a încercat să-l prindă pe hoţul care furase Revoluţia şi să i-o ia înapoi, nu? Ne aflăm în plină contradicţie. Care hoţ, în numele căruit drept de proprietate era vorba de un hoţ? În numele libertăţii, în primul rînd. Numai că libertatea obţinută în momentul 12h07, în data de 22 decembrie, era strict un gol de putere, pe care îl ocupase pînă atunci Ceauşescu. El stătea pe post de instituţiile statului, de Stat. El era graniţele României. Singură ideea de România a putut fi desprinsă de imaginea lui şi reinvestită imediat de discursul naţionalist, deşi azi toată lumea ştie că versantul premeditat al revoluţiei, adică lovitura de stat, era rodul unor pro-sovietici. Ei bine, golul de putere e şi el o ficţiune. Este de fapt un loc gata să fie ocupat de nenumărate energii la pîndă: ca un loc de parcare în centrul Bucureştiului. El, golul, nu e gol decît atît cît puterea care îl ocupa moare şi o alta se aşază în loc; cît un automobil iese şi intră altul, pregătit, cu luminile de poziţie aprinse, cu şoferul în patru ochi. Ieşirea-intrarea s-a a întîmplat repede, să spunem între 22 şi 25 decembrie.

Acest gol de putere a fost luat drept Libertate sine die. Televziunea română a fost liberă în momentul în care personaje, un program şi un discurs au fost evacuate şi alte personaje au început, cu un alt discurs şi într-un program special de Revelion să impună telespectatorului o altă realitate şi să îi ceară altceva. Libertatea ei a ţinut cîteva minute, poate mai puţin.

Ce e Libertatea în toată această topografie? Ceva ca un punct geometric: o ficţiune, un reper lipsit de realitate concretă. Idealizării golului ca libertate i-a corespuns eşecul ei. Dar Piaţa Universităţii a fost şi încercarea reuşită de a demonstra că noua Putere nu mai poate funcţiona singură, că ceea ce ea posedă e impur, că discursul ei nu are deja file albe pregătite pentru a se mai înscrie acolo cu litere de aur. Piaţa Universităţii însemna că noi, societatea civilă, poporul, masa etc., credem în politică şi îi cerem mult ca să-i dăruim la fel de mult. Aşa credeam noi, că uite, dacă nu primim libertatea pe care o voiam, nu dăm nimic în schimb, rămînem în Piaţă şi blocăm locul acela gol care se umpluse cu noua Putere. Dar locul se umpluse. Libertatea rămăsese ficţiune, iar ceea ce trebuie să se schimbe se schimbase.

Puterea cea nouă nu mai lucra ca în evul mediu ceauşist. Ea ştia că Ceauşescu fusese urît mai degrabă pentru cozi, frig, pentru lipsa unei sticle de coca cola pe care să o poţi bea la orice oră, şi pentru că nu aveai cu ce şi unde să te distrezi. Cine crede că lumea îl ura pe Ceauşescu pentru cenzura din literatură, pentru lipsa de informaţie şi pentru interzicerea gîndirii libere să se uite împrejur, astăzi. Puterea cea nouă ne-a dat două lucruri cu efect imediat: voie la violenţă, voie la entuziasm, voie la Coca-Cola şi voie la televizor. Primitivă, totuşi, încă, ea a făcut o greşeală mare, cea cu minerii, o acţiune de forţă pe care voia să o afişeze ca avertisment pentru idealişti. Dar nici măcar chemarea lor în Bucureşti n-a fost percepută ca o gafă monumentală de masa electorală românească, iar avertismentul a funcţionat ca atare. Efectul negativ a fost întîrziat. De atunci a început o gherilă între „intelectuali” şi „oamenii de bine” care a simplificat imaginarul nostru politic astfel încît să ni-l putem explica nouă înşine: tot ce coboară din Iliescu e rău, tot ce vine din altă parte e bun.  Asta pînă cînd, mai încolo, intelectualii au intrat şi ei în configuraţia puterii şi antagonismul între „concepte” a coborît la minima rezistenţă: cel între nume de persoane şi nume de partide (vezi aici un articol exemplar pentru această agonistică de tarabă, Andreea Pora, Antonescu-Ponta, şoc şi groază). După ce conceptele au căzut, după ce măştile puterii au fost şterse una cîte una, au rămas nişte domni şi cîte o doamnă între care se dau astăzi bătăliile electorale. Ceea ce a fost GDS odată e acum un grup de oameni pe de-o parte cinstiţi dar resemnaţi (poate şi naivi, nu ştiu; Radu Filipescu e exemplar pentru resemnare) şi pe de alta un grup de funcţionari de stat şi tovarăşi de drum care s-au înstăpînit asupra grupului. De la balconul Pieţei Universităţii la ISP, de pildă, e calea de la fetişul „blugilor soioşi” la realpoliticul costumului cu cravată portocalie.    

Piaţa Universităţii nu trebuie judecată politic din perspectiva contemporană, a unei societăţi care nu mai crede şi nu mai are motive să creadă în politică ci numai într-un politic care nu se oferă vederii şi care nu poate fi ilustrat de persoane, ci de structuri şi tendinţe. Ea reprezintă, aş spune, un fapt de viaţă, o manifestare a unei fenomenologii sociale care are legătură cu dinamica unui viu colectiv. Ea rămîne ca relicvă a prestigiului pe care îl aveau odinioară locurile publice în acţiunea politică şi spaţiul public în raport cu spaţiul privat.

***

La trei ani ani distanţă, reiau un articol despre Piaţa Universităţii apărut în revista 22 în anul 2008. De ce în 22? Pentru că s-a putut. A fost „dezgheţul” revistei 22.

 Cum se vede marşul minerilor în Bucureşti astăzi? Ce a mai rămas din eroismul hippy al golanilor din Piaţa Universităţii? După 1989, tineretul urban a avut ocazia să recupereze din deficitul de trăire morală pe care ceauşismul îl provocase. Aşa s-a născut Piaţa Universităţii. Cum putea arăta tânărul care intra, în Piaţă, ca în interiorul unui flux mistic – sau doar „preconsumist” – şi îşi realiza, acolo, pornirile iconoclaste? Portretul standard trebuia să fie: student (intelectual în formare altfel spus; student în 1990 însemna altceva decât astăzi), rebel, credincios unor cauze, boem, autentic. Şi, dacă predecesorii lui fuseseră, în Statele Unite sau Franţa, de stânga, el era anti-comunist, spiritualist, eventual ortodoxist. Pentru portretul fizic al său, trimit la Marian Munteanu[1]  Mai simplu: golanul ideal era un tânăr romantic, descins fie din romanele lui Dostoievski, fie din cele ale lui Balzac, care-şi trăia viaţa ca pe o poezie şi pentru care Piaţa Universităţii era fila albă întinsă în faţa lui, în fiecare dimineaţă, nerăbdătoare să fie înscrisă.   

Două evenimente succesive indică ceea ce putem numi un trend social: 13 iunie, bătaia cu perne din Piaţa Universităţii; 15 iunie, alegerea independentului Sorin Oprescu ca primar general al Bucureştiului, cu 55% din totalul de 21% al bucureştenilor cu drept de vot care s-au prezentat la urne. Două generaţii, două feluri de a gândi societatea[2].

Pe de o parte, Bucureştiul celor născuţi în jurul Revoluţiei, copii în anii 1990 şi tineri adulţi în ultimii ani, a ales să imagineze comunitatea sub forma unei reţele internautice ai cărei membrii ies, ironic, în stradă, pentru un gest cât se poate de privat: o cafteală cu puf. Singurul angajment realist este, pentru ei, cel în propria persoană. După mitraliera care trage în stradă pentru a-i anihila pe „ceilalţi”, după lozinca strigată pentru a-i reduce pe ceilalţi la tăcere, după afişarea vulgarităţii scandaloase pentru a arăta că, de-acum, noi suntem ceilalţi, iată că în arenă intră perna. Perna nu este nici pentru, nici împotrivă. Perna este obiectul moale din recuzia oricărui pat; adusă în stradă, ea spune doar atât: nimic nu justifică înarmarea spaţiului public mai mult decât a celui privat; după guns and roses, perna vine să înăbuşe definitiv ultimul recurs la o cât de vagă simbolistică romantică. Viaţa e o luptă pentru confort individual. Nu mai există o charismă a străzii. Strada nu mai este locul în care se duc războaie sau în care individualitatea, umilă, alege să se topească în masa animată de-un suflet ca ocelii într-o singură percepţie.

În cele din urmă, politica a primit soarta artei: după ce  a fost limpede că arta nu salvează lumea şi, ca urmare, Duchamp a expus un pisoar iar Warhol i-a pus mustăţi Monalisei, a devenit la fel de clar că nici politica nu salvează pe nimeni. Am asistat deci la primul miting cu perne acolo unde, nu demult, oamenii erau împuşcaţi şi apoi bătuţi măr. Din slogaul moral „fără violenţă” s-a ales puful pernelor, căci, cu sau fără violenţă, politica a devenit astăzi o practică lipsită de orice justificare discursivă. Acest regim al politicii cu care eram obişnuiţi până în preajma anului 2000 a eşuat. Pentru România celor în vârstă de 20 de ani, el este azi istorie. Atâta vreme cât democraţia persistă, libertatea este interpretată tot mai mult ca libertatea de a fi tu însuţi, de a nu crede în mediere. Libertatea este imediată sau nu e deloc, cel puţin pe această lume.

Pe de altă parte, Bucureştiul „50 plus” a mai gustat încă o dată din fructul interzis înaintea Revoluţiei: a votat şi s-a simţit, încă o dată şi pentru câteva minute, jucător într-un joc despre care Bucureştiul celor mai tineri ştie că-l poţi refuza dacă vrei şi că refuzul pare să fie suprema dovadă a libertăţii garantate de democraţie. După o suită de victorii ale reprezentanţilor unei puteri politice care se definea mereu ca alternativă, bucureştenii în etate au ales ceea ce lor li se pare astăzi alternativa: un independent, apropiat de PSD (dar mult mai aproape de FDSN decât de PSD, de Iliescu decât de Năstase şi Geoană), un medic capabil să le prelungească speranţa de viaţă, să vindece realul – şi pe ei – de boli; un taumaturg pe care, fără îndoială, fiecare dintre noi avem momente când îl visăm. Poate dacă fostul primar Băsescu ar fi găsit pe altcineva pe care să-l numească primar în locul lui Videanu, poate dacă nu s-ar fi identificat în ultima vreme cu candidaţii partidului portocaliu, poate, cine ştie, lucrurile ar sta acum altfel. Dar e greu de crezut, tocmai pentru că mulţi dintre cei care l-ar fi votat pe Vasile Blaga fuseseră mai devreme în Piaţa Universităţii să se bată cu perne. Doar ceilalţi mai pot crede că între politică şi viaţa lor există o legătură concretă, că există o comunitate cetăţenească a Bucureştiului al cărei liant afectiv mai poate fi o cauză politică; care mai speră că fiinţa lor poate fi reprezentată de altcineva decât de fiecare din ei înşişi.

Problema aducerii tineretului urban la vot este identică în formulare cu cea a aducerii tinerilor înspre lectură pe suport de hârtie: falsă. Tinerii nu vor vota de-acum încolo mai mult şi nici nu vor citi mai multe cărţi, ceea ce nu înseamnă numaidecât că scepticismul lor în raport cu politicul modern şi cu cultura modernă va îngropa societatea. Tinerii nu vor mai vota, sau o vor face puţin, câtă vreme politicul se joacă dincolo, abstract, continental şi global, iar aici miza pragmatică a economicului îi copleşeşte mizele pretins ideologice. Tot aşa cum, în era computerului conectat la internet şi a sistemului editorial capitalist, e poate mai util să navighezi liber pe internet decât să citeşti titluri făcute să vândă textele pe care le numesc şi obiectele-suport. Votul a rămas, astăzi, arma săracului. În ultimele două decenii, s-a demonstrat că realizarea personală pe plan social şi economic nu depinde de culoarea puterii politice atâta vreme cât sistemul e multicolor. Niciodată nu votezi pe cine trebuie dacă nu ştii să te votezi pe tine. Individualismul este rezultatul direct al democraţiei şi singura platformă de constituire a comunităţilor ţine de afectul pozitiv şi uşor al bunei dispoziţii.

Desigur, totul basculează dacă se arată la orizont un pericol extern la adresa sistemului. Starea democratică este mai degrabă una de excepţie, încă, în lume. Experienţa unei Revoluţii te pregăteşte mai bine de război decât o hârjoneală prin puf. Nu-i mai puţin adevărat însă că, transformaţi în îngeri cu pene, ne refacem mai bine după truda din capitalismul paşic şi triumfător. Dar pacea e un cuvînt utopic, idealist. Da, dacă e investit social. Dacă ne-am mulţumi fiecare cu noi înşine, probabil că dialectica tunului şi a tractorului („să facem din tun tractoare”, versificase Nicolae Ceauşescu) s-ar rezolva dizolvându-se într-un nor de puf în care fiecare pană îşi vede sigură de treabă.