Simt nevoia să o spun de la bun început: nu am simpatii nici faţă de Ion Iliescu şi nici faţă de cei din familia sa politică: fie că se cheamă Geoană, Ponta sau Băsescu. Cred că Frontul Salvării Naţionale, inclusiv prin urmaşii săi politici, PSD şi PD-L, reprezintă piedica politică a reformei societăţii româneşti şi a Statului Român. Dar mai cred că votul democratic trebuie respectat, chiar şi atunci când nu ne place rezultatul său. Altfel, nu suntem democraţi, oricâte intenţii bune am avea.
Mitul Pieţei Universităţii
De asemenea, nu cred că zilele de 13-15 iunie pot intra în logica interpretativă a teoriilor conspiraţiei. Resping orice ipoteză conspirativă şi cred că reflecţia nepolitizată şi cât de cât obiectivă asupra acelor zile ne va ajuta să înţelegem şi să deconstruim unul dintre miturile corozive ale democraţiei postcomuniste: mitul Pieţei Universităţii.
Căci în Piaţa Universităţii studenţii români au trăit – este opinia mea personală – experienţa ce fusese interzisă părinţilor lor: a revoltei de dragul revoltei, a „revoluţiei culturale” de tipul celei practicate în Occidentul anului 1968. Vă daţi seama, când tot Occidentul fierbea într-o supă radicală, românii se bucurau că…nu mai intră în închisoare pentru propriile opinii. Când Parisul ameninţa cu o nouă teroare iacobină, marxiştii români, respingând intervenţia din Cehoslovacia, renunţau tocmai la caracterul revoluţionar şi internaţionalist al marxismului. Era firesc ca atâţia oameni frustraţi de pasiunea revoluţionară, condamnaţi să trăiască un naţional-stalinism ce refuza subiecţilor săi tocmai radicalismul, să explodeze atunci când condiţiile le-ar fi fost propice.
Muzică folk, dublată de rugăciuni, transformarea spaţiilor verzi de la Universitate în zonă de camping, concerte şi serate de poezie – aceasta este imaginea idilizată a fenomenului Pieţei Universităţii. Idilizat sau nu, trebuie să recunoaştem că acest peisaj aduce mai mult aminte de Sorbona anului 1968 (imagine pe care numai un marxist autentic o poate aprecia) sau ne face să ne gândim la un soi de Woodstock mai bizantin (datorită reprizelor de…părintele Galeriu).
Începuturile sale sunt însă mult mai… dure. Ele au fost rezultatul unui proces „revoluţionar” de decomunizare a facultăţilor prin alungarea, la propriu, a profesorilor „comunişti” de către studenţi. Sesizaţi modelul maoist. Iar manifestaţia propriu-zisă are un început… antiteologic: studenţii de la teologie au mitinguit, necanonic, împotriva Patriarhului lor, desigur vinovat că ar fi fost comunist.
Atmosfera din piaţă era una profund de stânga: contestatară a ordinii şi a oricărei forme de autoritate. Exceptând momente patetice de rugăciune, atmosfera pieţei era dominată de mentalitatea revoluţionară şi nu de nu ştiu ce spirit liberal-conservator.
Duminica Orbului
La 20 mai 1990 („Duminica Orbului”) românii au votat…ca chiorii. Cu o prezenţă la vot de 86,19%, naţiunea română l-a ales (cu 85,07% dintre voturile valide) pe Ion Iliescu ca Preşedinte al României. Un vot neinspirat? Desigur. Dar la fel de sigur un vot democratic ce trebuia respectat.
Un grup de oameni nu a respectat voinţa naţiunii române. Şi aceşti oameni nu au fost minerii, ci o parte dintre manifestanţii din piaţa Universităţii care au continuat, săptămâni bune după alegeri, să solicite nerespectarea voinţei naţionale şi impunerea propriilor opinii. Cum au făcut-o? Într-o manifestaţie ilegală, sancţionabilă aspru de autorităţile oricărei ţări democratice, oamenii din piaţa Universităţii au creat o permanentă dezordine nejustificabilă. Au profitat de lipsa de reacţie (dublată în zorii zilei de 13 iunie de un exces de violenţă greu explicabil) a forţelor de ordine, care practic nu mai aveau nicio autoritate de facto după decembrie 1989, şi au insistat să şantajeze Statul Român care, ne place sau nu (mie personal nu îmi place), era condus de un preşedinte ex-comunist, ales însă legitim de majoritatea zdrobitoare a românilor.
Toţi vorbesc despre „mineriada” din 13-15 iunie, dar uită că cei care au distrus, au asediat instituţii ale statului, au cucerit televiziunea, au agresat şi au ameninţat cu moartea erau…. „studenţii” din Piaţa Universităţii. Până să sosească minerii, atmosfera din Bucureşti era aruncată în aer de incompetenţa forţelor de ordine şi de agresivitatea crescândă şi profund străină de valorile civice care motivează un protest democratic, a celor care se încăpăţânau să nu recunoască evidenţa: ei nu reprezentau România în protestul lor.
Dar să vedem doleanţa principală a celor din piaţa Universităţii: punctul 8 de la Timişoara – legea lustraţiei. Cât de legitimă este o lege a lustraţiei? Iată o temă de discuţie pe care o evităm de ceva vreme în societatea românească. Căci această societate, care se vrea democratică, nu se poate construi pe o legislaţie profund antidemocratică, ce nu doar că impune unor cetăţeni să nu poată să candideze, ci limitează dreptul cetăţenilor români de a îşi alege cu adevărat reprezentanţii.
Şi pentru argumentare vă invit să vedem din nou rezultatele alegerilor din 20 mai 1990. Vă asigur din toată inima că nici mie nu îmi plac! Dar cu ce drept poate o minoritate să impună propria sa voinţă unei majorităţi care, printr-un astfel de vot, şi-a ales conducătorii? Dacă 85% din populaţia României a decis să nu îl „lustreze” pe Ion Iliescu, cine îi îndreptăţea pe cei din piaţa Universităţii să o facă?
De altfel celebrul punct 8 de la Timişoara nu era prea bine înţeles nici de cei din piaţă. Emil Constantinescu, un lustrabil, a fost unul din eroii pieţei, fără să existe, din câte ştiu eu comentarii în acest sens.
La fel, personalităţi respectabile în opinia celor din piaţa Universităţii: Andrei Pleşu şi Mihai Şora, erau miniştri în guvernul pe care cei din piaţă îl contestau, acuzându-l de comunism, fără ca ei înşişi să fi fost contestaţi. Macularea cu trecutul şi prezentul comunist era pentru cei din piaţă condiţionată de criterii subiective. Ceva de genul „Ne place Pleşu? Atunci nu este fesenist”.
Banalitatea binelui
Profesorul Daniel Barbu remarca într-un eseu că democraţia este, prin natura sa, banală şi plictisitoare. Democraţia nu este menită să contureze şi să promoveze mari personalităţi şi, atunci când funcţionează bine, nu generează eroi ci doar….oameni care îşi fac treaba în interesul comun. Parafrazând-o pe Hannah Arendt, nu se sfia să vorbească despre o „banalitate a binelui”, care este reprezentată de democraţie. Împotriva acestui bine consensual şi banal se ridică, cred eu, cei tributari mentalităţii revoluţionare, dependenţi de nevoia de luptă, de a sluji o cauză sau alta, de a găsi oameni ai „altor coordonate istorice” (precum Traian Băsescu) cărora să le încredinţeze loialitatea sau căpcăuni (precum Ion Iliescu) cărora să le ceară capul.
Mai mult chiar, deşi cei din piaţa Universităţii au avertizat asupra riscurilor pe care Ion Iliescu le presupune pentru democraţia românească, ei din fericire s-au înşelat. Ion Iliescu a dovedit că poate să fie un preşedinte democrat şi transferurile de putere din 1996 şi 2004 au arătat că, de bine, de rău, democraţia funcţionează în această ţară.
Din păcate, mulţi din „eroii” Pieţei Universităţii sunt acum, alături de „călăii” lor, într-o monstruoasă coaliţie de susţinere a construirii unui sultanat balcanic tot mai străin de valorile democraţiei. Marian Munteanu lângă Măgureanu, Boc lângă Oprea, Liiceanu lângă soţii Miroiu şi Traian Ungureanu lângă Cristoiu se dedică efortului de a construi un nou mit postcomunist, mai mincinos şi mai găunos decât cel al pieţei: mitul lui Traian Băsescu. Acest lucru este, pentru mine cel puţin, dovada clară a ataşamentului acestor persoane faţă de alte valori decât ceea ce se consideră a fi valorile Dreptei.
Desigur, după 14 iunie, au venit minerii şi au făcut ravagii în continuarea celor comise de „huliganii” din piaţă. Sărăcia cu duhul ce caracteriza pe aceşti amărâţi aduşi din valea Jiului, manipulaţi la rândul lor pentru a găsi „maşină de scris automată la peneţeu” şi „maşină de făcut bani la peneleu”, e însă o circumstanţă atenuantă în raport cu cei care, în numele democraţiei şi liberăţii, au aruncat România în pragul războiului civil. Desigur, crimele comise de mineri sunt cel puţin la fel de oribile ca şi cele ale „golanilor”. Dar soarta a făcut ca mizeriile unora să fie idealizate, iar mizeriile celorlalţi să fie exonerate prin lege. Ceea ce nu a ajutat cu nimic schimbarea atât de necesară societăţii româneşti.
După 20 de ani
Acum, după 20 de ani, societatea este dominată de acelaşi clivaj: cel determinat de Piaţa Universităţii. Datorită acestui fenomen, idealizat de mulţi şi instrumentalizat de câţiva (acum se vehiculează ideea conform căreia a existat şi un soi de „pogrom” al ţiganilor în acel moment), acum, la 20 de ani, încă nu avem în România un înţeles firesc al conceptelor de „dreapta” şi de „stânga”. A fi de „dreapta” pare a presupune a avea o simpatie din start faţă de golăneala nedemocratică din Piaţa Universităţii, iar a fi de „stânga” duce la… asocierea cu minerii.
Dar cred că, mai ales acum, când dintr-un pragmatism al nesimţirii şi dintr-un politicianism de cea mai joasă speţă, personaje fetide ale politicii româneşti ce datorează minerilor menţinerea lor la putere în 1990 (mă refer, desigur, la Traian Băsescu şi la FSN-ul domniei sale) confiscă în folosul lor mitul Pieţei Universităţii, ar trebui să încercăm să privim acest fenomen cu cât mai multă obiectivitate.