Revoluția Spaniolă din 1936 a fost unul dintre cele mai înălțătoare episoade ale luptei pentru emancipare socială. Totodată, a fost și una dintre cele mai mari oportunități irosite din istoria acestei lupte. E vorba de evenimentele petrecute în primele luni ale Războiului Civil care a sfâșiat Spania între 1936 și 1939, opunând forțele progresiste, aflate în apărarea republicii și a democrației, celor conservatoare și fasciste conduse de Generalul Franco, aflate în apărarea privilegiului și a ierarhiei tradiționale. A fost unul dintre cele mai epice conflicte din istoria modernă, care a anticipat în multe feluri Al Doilea Război Mondial, dar pe care poate l-ar fi evitat cu totul dacă Revoluția din 1936 s-ar fi încheiat victorios.
Până în anii ’30, Spania era, în mare măsură, o țară agrară condusă de o castă compusă din monarhie, marii latifundiari și afaceriști, aristocrația militară și Biserica Catolică. În 1931 însă, revoltele populare au pus capăt dictaturii militare a lui Primo de Rivera, ducând la alegeri libere. Victoria a revenit unei coaliții eclectice de partide liberale, social-democrate și socialiste, instaurând astfel A Doua Republică Spaniolă. Cu toate acestea, reformele pe jumătate ale noului guvern au dus la pierderea sprijinului popular, bătătorind calea pentru preluarea puterii, la alegerile din 1933, de către o coaliție de dreapta cu puternice accente fasciste. Au urmat doi ani marcați de scăderi dramatice ale salariilor și epurări ale simpatizanților de stânga din instituțiile publice, declanșând un lanț de greve și revolte care au culminat cu rebeliunea muncitorilor din Asturias în octombrie 1934. Represiunea militară – condusă de Franco – prin care autoritățile au înăbușit rebeliunea a rezultat în moartea a 3000 de muncitori și încarcerarea altor 30.000! O altă urmare a fost însă și radicalizarea crescândă a muncitorilor și țăranilor, pregătindu-se astfel terenul pentru evenimentele revoluționare din 1936.
Alegerile generale din februarie ‘36 au fost câștigate de Frontul Popular: o coaliție de stânga cuprinzând partide moderate și radicale deopotrivă – printre care și Partidul Comunist (PC) – cu o agendă reformistă similară, pe fond, celei din 1931. Intrând în această coaliție, comuniștii urmaseră așa-numita „teorie a stadiilor”, adoptată de Cominternul stalinist și care susținea că țările înapoiate economic, precum Spania, trebuie mai întâi să treacă prin capitalism ca să poată construi socialismul. Asta presupunea o politică de cooperare cu capitaliștii „progresiști” și formarea de coaliții electorale cu partidele care-i reprezentau pe aceștia. Această teorie ignora însă modul în care clasele capitaliste incipiente din țările „înapoiate” erau – la fel ca țările est-europene azi – prea dependente economic și politic de marile puteri capitaliste (interesate de resurse și piețe de desfacere, nu de competiție) pentru a putea dezvolta singure economia națională. De aceea, sarcina dezvoltării economice într-o țară ca Spania anilor ’30 nu putea fi îndeplinită decât printr-o revoluție socială care să aducă economia sub control democratic (și nu birocratic, ca-n URSS) și în slujba nevoilor oamenilor (și nu a logicii capitaliste de maximizare a profiturilor pe termen scurt).[i]
Mulți muncitori și țărani spanioli au înțeles asta atunci mai bine decât comuniștii și, în mai puțin de 48 de ore de la victoria Frontului Popular, în multe părți ale țării pământurile și fabricile au fost ocupate de lucrători, șefii cu simpatii fasciste au fost trimiși la plimbare, săptămâna de muncă de 44 de ore a fost introdusă și 30.000 de prizonieri politici au fost eliberați. Mai mult, de-a lungul următoarelor cinci luni, 113 greve generale au avut loc pe cuprinsul Spaniei, arătând că masele populare nu mai aveau răbdare pentru jumătățile de măsură ale noului guvern. Revoluția plutea în aer.
Pe 17 iulie 1936 însă, o lovitură militară de stat a forțelor fasciste și conservatoare a izbucnit în Maroc (aflat sub protectorat franco-spaniol la vremea aceea) și s-a extins rapid în sudul și vestul Spaniei. După prima săptămână, rebelii controlau deja 40% din teritoriul țării. Guvernul republican – care primise informații cu privire la o rebeliune militară iminentă încă din aprilie – a reacționat ezitant și chiar a încercat inițial să negocieze cu rebelii. Numai că oamenii n-au stat după guvern să-și vină în fire, ci au ieșit pe străzi, cerând arme pentru a lupta împotriva fasciștilor. Autoritățile au refuzat, așa că în Barcelona, Madrid și alte orașe oamenii au luat cu asalt barăcile militare și și-au luat singuri armele, adesea cu ajutorul soldaților și polițiștilor de rând. Miliții populare au fost create în toată țara, iar pământurile și fabricile au intrat sub control popular acolo unde rebeliunea militară fusese respinsă. Astfel, pe fondul militantismului sindical și politic din ultimele șase luni, guvernul republican asista neputincios la developarea unei revoluții de jos în sus. Elementul principal care însă lipsea din ecuație era o forță politică revoluționară capabilă să coaguleze și să consolideze recent dobândita putere populară.
Numai că nici unul dintre principalele grupuri de stânga nu a înțeles cu adevărat situația revoluționară în care se afla țara și misiunea care rezulta din ea. Partidul Socialist (PSOE) era – cam ca Partidul Laburist din Marea Britanie azi – divizat între o facțiune de dreapta și una de stânga, condusă de fostul lider sindical, foarte popular printre muncitori, Largo Caballero. Deși deținea majoritatea în partid, Caballero a încercat să facă pe plac dreptei de dragul „armoniei”. Această strategie a compromisului i-a adus fotoliul de prim ministru în septembrie 1936, însă, în loc să sprijine revoluția începută de oameni, Caballero s-a opus înființării de consilii muncitorești, a aprobat dezarmarea milițiilor populare și a încercat chiar să se unească cu PC-ul stalinist (un tipar al trădării mișcării de către lideri care marchează toată istoria stângii, inclusiv azi când ne uităm la partide ca Syriza).
În ceea ce-i privește, comuniștii au rămas fideli teoriei stadiilor și au insistat că înfrângerea fasciștilor era mai importantă decât revoluția, nereușind sau, mai bine zis, nevrând să înțeleagă că cele două erau în mod fundamental interdependente: poporul spaniol ar fi luptat și mai hotărât împotriva fasciștilor dacă ar fi apărat nu pur și simplu o republică liberală și capitalistă, ci o revoluție socialistă care să-i elibereze cu adevărat de exploatare și sărăcie. O astfel de revoluție ar fi fost cea mai bună cale de a mobiliza masele de partea republicii și de-a asigura victoria împotriva fasciștilor. În schimb, staliniștii erau mai preocupați de subminarea și persecutarea celorlalte grupuri de stânga, în primul rând pentru că sprijinirea unei revoluții în vestul Europei ar fi venit în contradicție cu politica externă a URSS de acomodare cu marile puteri internaționale, inclusiv Germania hitleristă (vezi infamul pact de peste trei ani); în al doilea rând, fiindcă o revoluție socialistă victorioasă în Spania ar fi putut deveni o periculoasă alternativă la modelul stalinist de socialism, subminând astfel autoritatea lui Stalin atât la nivelul mișcării comuniste internaționale, cât și – mai grav – la nivel intern, acolo unde Marea Epurare tocmai începuse. Astfel, principala țintă a staliniștilor în Spania nu erau atât fasciștii lui Franco, cât Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă (POUM).
Fondat de foști simpatizanți ai lui Troțki, POUM era un partid comunist și anti-stalinist bazat în Catalonia. Orientarea lor mai pronunțat revoluționară comparativ cu celelalte partide ale stângii le-a sporit spectaculos numărul de membri de-a lungul acelui an, de la doar 1000 de oameni la peste 70.000. Cu toate acestea, liderii POUM au comis cel puțin două mari greșeli tactice care i-au împiedicat să devina forța politică de care revoluția avea nevoie. În primul rând, au intrat în guvernul regional din Catalonia, un guvern ostil revoluției care – la fel ca cel național – se opunea milițiilor populare și care, în cele din urmă, a scos din legalitate POUM însuși la numai un an distanță. Pe scurt, autoritățile s-au folosit de ei pentru a preveni succesul revoluției, după care s-au descotorosit de ei la fel de repede.
În al doilea rând, liderii POUM nu s-au angajat într-o politică de dialog și cooperare cu milioanele de muncitori organizați în UGT, sindicatul controlat de PSOE, și, mai cu seamă, în CNT, sindicatul mai numeros și mai revoluționar controlat de anarhiști. Într-adevăr, poate că POUM ar fi devenit partidul revoluționar de masă pe care situația dată îl impunea dacă ar fi reușit să-i atragă de partea sa pe membrii CNT și UGT care nu erau de-acord cu politica falimentară a liderilor lor de-a se feri de preluarea puterii și de-a colabora, în schimb, cu guvernul contra-revoluționar de dragul „unității” – o unitate iluzorie, pentru că guvernul și sindicatele, deși aduse circumstanțial laolaltă de imperativul înfrângerii fascismului, reprezentau interese de clasă fundamental diferite.
În absența unui partid cu adevărat revoluționar care să coordoneze și să unifice mișcările revoluționare de pe cuprinsul țării și să le dea un program și o structură coerente, revoluția a fost inevitabil sortită eșecului. Deja în vara lui 1937 – după o revoltă de masă în Barcelona condusă de POUM și CNT, dar brutal suprimată de autoritățile catalane – revoluția fusese complet neutralizată de noul guvern al lui Juan Negrin (liderul facțiunii de dreapta din PSOE). Pe măsură ce masele deveneau tot mai deziluzionate față de guvernul republican, forțele fasciste avansau tot mai mult. Aveau să învingă, în cele din urmă, în aprilie 1939, nu fără ajutorul substanțial al lui Hitler și Mussolini, dar și al non-intervenționismului complice al Franței, Marii Britanii și SUA (deși companii americane ca Ford și General Motors au intervenit cât au putut, vânzând fasciștilor mii de camioane inițial destinate republicanilor, în vreme ce Texas Oil Company i-a dat benzină pe credit lui Franco până la sfârșitul războiului). Cinci sute de mii de oameni au murit în cei trei ani de conflict și alți două sute de mii au căzut victime ale represiunii fasciste și ale foametei crunte din anii ’40, în vreme ce circa cinci sute de mii de simpatizanți republicani au fost forțați să ia calea exilului. Celebra remarcă a lui Walter Benjamin, că „în spatele fiecărui fascism se află o revoluție eșuată”, se dovedise din nou tragic de corectă…
Astăzi, în mijlocul crizei cronice a capitalismului global, când lupta pentru emancipare socială se intensifică în multe părți ale Europei și ale lumii, lecția fundamentală a eșecului revoluției spaniole rămâne la fel de relevantă ca acum optzeci de ani (după cum am văzut și anul trecut cu guvernul Syrizei): reformele pe jumătate și compromisurile menite să-i înduplece pe apărătorii status quo-ului nu pot decât să sfârșească, mai devreme sau mai târziu, în capitulare, consolidând astfel status quo-ul pe care ar fi trebuit să-l confrunte. Cum zicea Troțki chiar în 1936, „popoarele lumii vor plăti pentru eroarea istorică a reformismului cu noi războaie și revoluții”. Dacă vrem să nu-i dăm din nou dreptate lui Troțki, avem nevoie de o alternativă politică reală la status quo-ul capitalist, în vederea unei lumi libere de sărăcie, opresiune și război.
[i] Desigur, capitalismul spaniol s-a dezvoltat ulterior sub Franco printr-o combinație de protecționism economic, suprimare a sindicatelor și a drepturilor angajaților, investiții și împrumuturi substanțiale dinspre capitalul străin (în special american) și o migrare masivă – peste un milion de oameni – a forței de muncă în alte țări europene. Chiar și așa, rolul primordial jucat de investițiile străine a însemnat o continuă relație de dependență a Spaniei față de țările capitaliste dezvoltate, o relație reflectată, printre altele, de faptul că economia spaniolă a rămas mereu o economie de deficit, adică predominant bazată pe importuri – cu alte cuvinte, o piață de desfacere pentru economiile mai avansate. Această dependență a sporit însă și mai mult odată cu înființarea Uniunii Economice și Monetare, care – prin criteriile bugetare restrictive impuse statelor membre și prin văduvirea acestora de controlul monetar – a obligat economii de deficit ca cea a Spaniei (sau a Greciei) să intre pe o pantă alunecoasă a împrumutării de la economii de surplus ca cea a Germaniei sau Olandei, ceea ce într-un final a condus, în mod inevitabil și previzibil, la actuala criză economică prin care trece țara (și întreaga „periferie” sud-europeană) de aproape șapte ani încoace.