Prezentare susţinută în cadrul proiectului internaţional: SELF PUBLISHING IN TIMES OF FREEDOM AND REPRESSION
Începuturi
Rusia are o tradiţie foarte lungă cînd vine vorba de forme de protest, revolte organizate sau forme subversive de luptă cu puterea. Spiritul de BUNT este unul din elementele cheie atribuite „spiritul rus”: o formă de revoltă, protest, răscoală, rebeliune îndreptată împotriva puterii. Rusia a cunoscut cele mai teribile, dar şi cele mai diverse forme de bunt: de la anarhişti la partizani, de la răscoale ţărăneşti la lovituri de stat, de la revoluţii şi războaie civile la revolte ecleziale. Toate aceste pasiuni au stat sub spiritul bunt-ului care apare în urma unor nedreptăţi sociale. Nu e o luptă pentru stabilirea unui adevăr (istina), ci pentru restaurarea unei dreptăţi (pravda) cu semnificaţie strict social-politică. În tradiţia rusă, lupta pentru adevăr este paşnică, chiar mistică am putea spune, se face în linişte şi în lungi şi interminabile dispute melancolice. Insă cînd în joc este dreptatea, atunci ea devine combatantă, se face cu mult zgomot şi deseori devine violentă, pe măsura nedreptăţii la care reacţionează. Cum ar zice Puşkin: să ne ferească Dumnezeu de bunt-ul rusesc.
În perioada sovietică, după instaurarea la putere a bolşevicilor, lucrurile s-au complicat destul de mult. Noua putere venise printr-un astfel de procedeu radical. În primii ani ai puterii sovietice, toată ţara era un imens bunt, în care toţi luptau împotriva tuturor. Rezultatul: un teribil Război Civil, unde tatăl lupta împotriva fiului şi soţul împotriva soţiei. Odată cu Stalin, lucrurile „s-au rezolvat” în maniera pe care o ştim bine. Formele de revoltă au devenit tot mai marginale şi fără ecou în presă şi societate.
Războiul ca formă de democratizare
Odată cu sfîrşitul celui de al II-lea război mondial, se începe practic o epocă nouă. Ea este deja anunţată. Cel de-al II-lea război mondial are o puternică funcţie de democratizare a societăţii sovietice de tip stalinist. Se întorc acasă milioane de oameni care au străbătut traseul Moscova-Berlin-Moscova la picior, care au cunoscut şi alte locuri, alte ţări, altă lume. Întîlnirea directă cu o lume pe care nu o cunoşteau a dus la un puternic potenţial de reflecţie, de modificare a viziunii cetăţeanului simplu. Acest traseu al milioanelor de cetăţeni sovietici a avut un impact mult mai puternic decît propaganda oficială. Un alt factor important legat de acest eveniment: soldaţii s-au întors cu multe capturi de război. La război, ca la război. În casele oamenilor au apărut peste noapte patefoane, gramofoane cu muzici stranii, diverse, diferite de ale lor, şi multe obiecte pe care un cetăţean sovietic nu avea de unde să le aibă. Iar puterea sovietică era prea slăbită pentru a controla acest aflux de obiecte străine, pe de o parte, şi nu avea curajul şi puterea de a controla brutal o masă de cetăţeni sovietici, care nu mai erau pur şi simplu cetăţeni, ci soldaţi ai unei armate care avea conştiinţa victoriei. Exista un spirit optimist şi plin de curaj, căci în conştiinţa generală, teribilul război a fost cîştigat tocmai de aceşti luptori care făcuseră sacrificii inumane. Acesta era spiritul vremii, iar el nu prea putea fi controlat de puterea stalinistă. Această generaţie a „dembel-ilor” (generaţia demobilizată de după război) avea să schimbe faţa URSS. Ei vor fi temeiul generaţiei dezgheţului hruşciovian şi al mişcărilor din 68.
Revenind însă la formele de protest. Vorbind în continuare schematic, pentru a ajunge la subiectul propus, voi mai aminti cîteva lucruri importante. În toată perioada stalinistă şi mult mai tîrziu, cea mai puternică armă a revoltei, a protestului, a fost literatura. Acest lucru ţine de doi factori. Mai întîi: literatura este o tradiţie veche în Rusia. Din lipsa altor domenii precum istoria, filosofia şi alte ştiinţe sociale care erau mai puţin dezvoltate, ea a preluat rolul acestora. Literatura în Rusia sec. XIX este şi filosofie, şi istorie, şi literatură etc. Ea îndeplineşte funcţia acestora şi în acelaşi timp are şi un puternic rol politic: un scriitor care nu a stat în puşcărie, nu a fost exilat sau marginalizat de putere nu e considerat un mare scriitor. Cel puţin o dată în viaţă, un scriitor clasic rus important a intrat în conflict direct cu puterea, pentru care a fost pedepsit. Tolstoi, de exemplu, ajunsese să aibă o voce atît de puternică în cît cele două instituţii fundamentale ale puterii ruse, ţarul şi patriarhul se temeau de el foarte mult. Se ştie: în Rusia, un poet e mai mult decît un poet.
Al doilea factor e legat de natura regimului comunist. Aşa cum arată Borys Groys în Post-scriptumul comunist (Ed. Idea, Cluj): regimul comunist era un regim care se întemeia pe limbă, spre deosebire de cel capitalist întemeiat pe cifre, adică bani. Era asemenea regimurilor religioase. El se naşte şi dispare cu ajutorul textului, limbii, decretelor scrise şi nicdecum din cauze economice. De aceea, una din cele mai importante figuri în legitimarea sau delegitimare acestui tip de regim sînt intelectualii, oamenii care produc discurs şi texte şi, nicidecum, bancherii sau finanţiştii. Un astfel de regim dispare în momentul în care dispare sensul, în momentul în care dispare semnificaţia cuvintelor. Aşa cum regimul capitalist e pus în pericol în momentul în care are loc inflaţia de cifre, de bani, adică. În acest sens, literatura, textele, au jucat un rol central în mişcarea de revoltă împotriva regimului de tip stalinist. Comunismul, alături de cîteva regimuri fundamentaliste islamice marginale, a fost ultimul regim modern în care intelectualul, şi în mod special scriitorul, ca o categorie a acestei specii, a avut o funcţie atît de importantă. El fie primea onoruri, privilegii imense, fie era trimis în GULAG. Totul în funcţie de poziţia pe care o adoptă faţă de regim. Un regim care-şi trimite scriitorii în GULAG înseamnă că se teme de ei. Într-un fel înseamnă că îi respectă excesiv de mul. Literatura a fost elementul cheie şi mereu în avangarda revoltei împotriva regimului sovietic.
Dezgheţul
În ultima parte a regimului sovietic în spaţiul cultural au mai apărut două grupuri importante. Este vorba de arta vizuală şi muzică. Iniţial, ele erau marginale, însă tocmai marginalitatea lor crea o atracţie fatală. Artele vizuale au fost întotdeauna apanajul unei elite foarte restrînse. Cum totul era dominat de arta oficială, artiştii neagreaţi de regim, sau care nu doreu să producă o astfel de artă, au început să-şi construiască variante alternative de expunere: apartamentele şi atelierele proprii, spaţii de la marginile oraşului sau chiar spaţii verzi din afara oraşului. Faptul că nu respectau regulile jocului oficial, orice manifestare a lor avea înainte de toate un sens politic indiferent ce expuneau. Ei au avut întotdeauna un impact restrîns, însă asupra unui public foarte educat şi bine plasat în poziţiile cheie şi active ale societăţii.
Cu muzica s-a întîmplat altceva. Au pornit tot de la periferie, din zone marginale ale societăţii, însă expansiunea şi publicul era de cu totul altă natură. Muzica folosită ca un mijloc cultural atingea o pătură mult mai largă şi avea o putere de difuzare mult mai rapidă. În anii 70 arta vizuală nu se putea reproduce atît de repede din punct de vedere tehnic precum se putea reproduce şi difuza muzica. Muzica alternativă care a apărut astfel ca o contrareacţie la cea oficială, dar şi ca o influenţă directă a celei occidentale, de la rock’n roll la rock, şi de la jazz la punk a pus treptat în mişcare milioane de oameni. Totul pornind de la faimoasele concerte din apartamentele tinerilor rockeri ai anilor 70 (ce le ţineau în apartamentele lor care adunau 20-30 persoane), de la sălile caselor de cultură în zone uitate de Dumnezeu şi terminînd cu concerte pe stadioane. Comunismul sovietic a căzut pe ritmuri de rock. Din păcate, foarte puţine lucruri se scriu despre acest domeniu. Rock-ul sovietic, una din pasiunile mele, cred că a jucat un rol semnificativ, cel puţin la fel de important ca mişcarea dizidentă din URSS în lupta împotriva sistemului represiv sovietic.
(Concert în apartamen în anii 80. Cînta cunoscuta trupă Aquarium)
(Un concert care are loc în faimosul subsol a unui bloc din Leningrad, unde 4 din liderii rockului sovietic lucrau ca fochişti. Cîntecul spune: ne-am plicitisit să mincim, noi am decis, sîntem fochişti şi cîntăm)
Acestea sînt pe scurt elementele centrale ale formelor de protest din zona culturală sovietică. În alte sfere ale societăţii, au fost grupuri protestatare mai diverse: de la muncitori la puşcăriaşi şi de la „sectanţi” la grupuri de „bandiţi”. Dar aceasta este o istorie mai complicată pe care n-o veţi citi în nici un manual anticomunist actual. Despre aceste lucruri de obicei nu se prea scrie. Dar ca un om pasionat de grupurile marginale vă pot spune că au fost grupuri de „sectanţi” sau de „bandiţi” mult mai bine organizate şi mai antisovietice decît mulţi disidenţi. Dar asta e o altă istorie. Povestim cu altă ocazie.
Anii 90
În anii 90 are loc însă o schimbare de paradigmă fundamentală. Mirajul noului mit al pieţei libere, a îmbogăţirii, a unei libertăţi care e legată mai degrabă de un anumit tip de circuit al banilor a dus treptat la două fenomene care au contribuit la degradarea grupurilor culturale care cîndva jucaseră un rol critic în societate. Pe de o parte oamenii au început să acumuleze bani şi funcţii. A avut loc un proces de îmburghezire rapidă a unei pături active a intelighenţiei şi, mai ales, o apropiere foarte mare a acesteia de puterea politică. O bună parte din ea a devenit portavocea puterii, cea care lupta pentru legitimarea ideologică a noului regim. O altă parte, cea de neadaptaţi la noul context, a fost aruncată la coşul de gunoi al istoriei, fiind scoasă în totalitate din circuitul instituţional şi financiar, ca şi din mediile care produceau vizibilitate publică. Acesta nu era un fenomen nou.
S-a mai întîmplat însă un lucru foarte grav. Întreaga infrastructură culturală şi mecanismele clasice care oferă un minim de resurse financiare şi de joburi a început să se degradeze într-un ritm accelerat. O astfel de degradare este fără precedent. Situaţia a devenit atît de gravă încît pentru cineva care cîndva avea un job şi un venit sigur acum, după aceste schimbări radicale, nu-i rămîn decît trei variante: să capoteze în faţa noii puteri, să îşi schimbe radical meseria, sau să aştepte să fie aruncat în afara societăţii. Fac o mică comparaţie cu perioada comunistă. Un scriitor, pictor sau muzician putea găsi o formulă de negociere cu puterea de tip sovietic fără a face compromisuri mari. Şi aceasta o povestesc oamenii de top din aceste domenii. Nu era uşor însă se putea. Vorbim de perioada poststalinistă. Un pictor care nu voia să picteze la comanda statului era exclus din circuitul privelegiaţilor regimului (bani, funcţii, case de odihnă, călătorii în străinătate etc). Însă nu murea de foame. El se putea retrage să deseneze, de exemplu, cărţi pentru copii. Pot să vă dau o listă de cazuri celebre. Din acei bani putea trăi rezonabil, iar în timpul liber, care era berechet, putea lucra la operele care-l pasionau. Kabakov este cel mai cunoscut caz. În literatură formulele compromisului de acest tip era mult mai diverse: sciitorul putea scrie cărţi pentru copii, traduce, redacta texte etc. Cunosc un scriitor celebru care s-a specializat pe fauna din Siberia pentru a scăpa de textele ideologice şi a trăi decent cu conştiinţa împăcată. După 90, aceste posibilităţi aproape că dispar din cauză că însăşi infrastructrura de acel tip dispare. Acum există un număr mic de joburi pentru un număr foarte mic de oameni, iar restul, fie trebuie să se subordoneze umil puterii pentru a avea acces la resurse, fie să se respecializeze: medicul să vîndă medicamente, profesorul să ducă geanta copiilor de milionari, fizicianul să vîndă termopane. Cunsoc un nobelizat rus care după 90 vindea carti la mana a doua ca să poată trăi. În astfel de condiţii bunt-ul devine imposibil. Vestea buna e că îi sînt create premisele.
Stabilitatea lui Putin
În anii stabilităţii lui Putin, lucrurile se complică şi mai mult. Statul devine tot mai puternic şi bine controlat, deţine instrumente tot mai puternice şi mai ales dispune de resurse. Tot acest angrenaj făcîndu-se în logica pieţei libere şi la presiunea fascinaţiei societăţii de consum. Este valoros tot ce produce bani şi cît se poate de repede. Problema care apare în acest tip de regim e următoarea: cum poţi să te mobilizezi şi să găseşti forme de protest care să solidarizeze grupurile din ce în ce mai fragmentate şi să te sustragi maşinariei capitaliste care transformă totul în marfă? Cum poţi să te revolţi, cum produci un bunt, o critică eficientă într-o societate de acest tip?
Primele semne le-a dat o categorie aparte de oameni acum cîţiva ani cînd guvernul a introdus o taxă specială pentru maşinile cu volanul pe partea dreaptă. În regiunea Vladivostok, regiune în apropierea Japoniei, preţurile maşinilor de producţie japoneză sînt foarte mici. Aşa că mai toată lumea are maşini cu volanul pe partea dreaptă. Încercarea de a îngrădi prin taxe şi legi această practică a dus la o revoltă fără precedent care a forţat puterea să îşi schimbe strategia. Însă acesta este un caz izolat. Opoziţia, de exemplu, nu reuşeşte nicidecum să facă de ani de zile un protest care să aibă un ecou semnificativ în rîndurile populaţiei. În mai toate cazurile, astfel de încercări ale opoziţiei sînt ridicole. În anii 90 inteligenţia este însă falimentară şi se alătută puterii.
Partizanii
În ultimii ani au apărut însă cîteva mişcări semnificative de proteste care au avut o popularitate şi un impact mediatic fără precedent. Mai întîi, a apărut o mişcare foarte greu de catalogat, Partizanii din Primorsk. E vorba de o grupare paramilitară de tineri (liderul avea 32 de ani, restul între 19 şi 22 ani) care îşi propune să facă dreptate. Platforma lor ideologică e foarte simplă: cînd cei răi sînt răsplătiţi, iar cei buni sînt sortiţi sărăciei şi batjocurii şi statul nu-şi mai îndeplineşte funcţia de garant al echitaţii şi dreptăţii, ei, Partizanii din Primorsk vor să îndeplinească, atît cît pot această funcţie. Acest discurs simplu, pe alocuri cu tentă religioasă, propune pedepsirea celor răi şi apărarea celor nedreptăţiţi. Tinerii s-au înarmat şi şi-au propus să organizeze diverse atacuri înarmate asupra unor lideri locali: poliţişti, birocraţi şi politicieni corupţi. Au şi făcut cîteva. Mai mult: au şi filmat şi şi-au popularizat pe internet mesajului. Într-un foarte scurt timp, runet, reţeaua rusescă de internet a sărit în aer: au apărut valuri de simpatizanţi şi susţinători virtuali, ceea ce a îngrijorat în cel mai înalt grad Kremlinul. Un simplu gest a avut un efect foarte puternic asupra populaţiei şi puterii. Puterea a reacţionat dur şi şi-a luat măsuri de precauţie: trupele speciale i-au capturat, au fost judecati şi condamnati la 35 de ani de închisoare, şi s-a pornit o campanie de propagandă dură împotriva lor. Parţial a funcţionat. Însă gestul lor rămîne că un exemplu tipic de bunt rusesc, a unor oameni simpli. E o formă de protest radicală pentru că societatea devine neputincioasă: vocea intelighenţiei şi a societăţii civile nu se mai aude şi nimeni nu mai face presiune asupra puterii.
E de observat încă un lucru. Acest tip de grupare apare nu din cauză că statul e slab, cum ar părea la prima vedere, ci pentru că statul devine prea puternic. Cînd alte mecanisme de presiune şi critică a puterii nu mai funcţionează, apar zone de radicalism maxim pentru a da semnalele de alarmă. E probabil singura lor formă de protest care le-a mai rămas. Un alt lucru important. Faptul că au fost susţinuţi de o masă imensă de oameni conectaţi la internet arată nemulţumirea crescîndă a unei pături sociale faţă de putere. Iar pătura conectată la internet care umblă cu laptopul sau i-Phone-ul este pătura socială cea mai activă. E straniu însă că marea parte a comentariilor nu erau legate de „platforma ideologică”, ci de ideea de „a bate, pedepsi puterea” simbolizată, în cazul dat, prin poliţie. Radicalismul verbal al comentatorilor îl depăşea pe cel al Partizanilor din Primorsk. Însă toată violenţa şi acţiunea celor activi pe net se reducea strict la mediul virtual. În realitate, toată această nemulţumire şi revoltă virtuală nu au dus la construirea unor grupuri organizate care să protesteze fizic, pe stradă, împotriva problemelor care afectează pături foarte mari de oameni. Nimeni nu era dispus să părăsească biroul comod pentru a-şi pune în pericol venitul şi poziţia. Revolta virtuală nu funcţionează. Dacă ne uităm la experienţa ultimilor ani din diverse ţări observăm un lucru: revoltele online au efecte doar cînd ele capătă materialitate în piaţa centrală a oraşului. Lipsa protestatarilor din stradă duce la eşecul oricărei formă de protest. Cu alte cuvinte, cum spune un bun amic: oamenii nu merg la demonstraţii nu pentru că ele nu au un rezultat sau un sens, ci din contră, protestele nu au rezultate pentru că oamenii care au aceleaşi idealuri sau nemulţumiri nu se alătură acestor mişcări. Acolo unde protestele capătă un caracter de masă, Puterea reacţionează destul de repede.
Monstraţia
Următorul fenomen important care a avut loc în ultimii ani în Rusia şi care vine din zona artei angajate se numeşte Monstraţia, cu trimitere la demonstraţie, fireşte. Proiectul nu este o inovaţie 100% însă este destul de semnificativ pentru zona noastră geografică şi pentru reacţia la politica degradată de pe-aici. Este proiectul unui singur om, artistul Artiom Laskutov. Monstraţia este o acţiune artistică de masă care foloseşte lozinci, afişe, ce descriu lumea înconjurătoare cu mijloace artistice. Mă rog, cam aşa ar suna definiţia oficială. Monstraţia nu e nici flashmob, nici happening, nici performance, cu toate că are lucruri comune cu acestea. Practic, avem un soi de demonstraţie clasică, în care un număr mare de oameni defilează pe un traseu şi care poartă diverse lozinci cu mesaje fie absurde, fie greu de definit, fie în cel mai bun caz, conceptuale: „Sîntem pentru orice!”, „Îîîîî!”, „Iepurele alb pe patine”, „Tania, nu plînge!”, „Sus, jos!”, „Atenţie, oameni!”, „Rupe comedia”, „NU colonizării planetei Marte!”. Modul în care Laskutov a reuşit să organizeze şi să mobilizeze un număr atît de mare de monstranţi (cîteva mii de oameni în mai multe oraşe) într-o perioadă în care devine tot mai dificil să aduni oamenii pentru o cauză sau idee, este exemplar. Fiindcă mesajul e subversiv, indirect politic şi asumat artistic în prima fază, Monstraţia reuşeşte să adune împreună oameni reali pe care-i învaţă să nu le fie teamă, cum să se organizeze şi cum să transmita acestă formă de protest mai departe altora. Gestul unui artist, care de multe ori este rupt de societate, înarmează şi organizează un grup mare de oameni într-o formă de protest care aduce aminte de ceea ce Zizek numea „protestest estetico-politic în forma lui pură”.
(Momnstraţia din Novosibirsk – fragment)
Voina/Război
Ultimul grup şi poate cel mai important tip de protest organizat în ultimii ani în Rusia este cel al grupui Voina/Război, care spre deosebire de Monstraţia este un grup restrîns, care recurge la gesturi mai radicale, apelînd la o simbolistică mai conservatoare. E un grup mic care se declară „artişti” şi are pretenţia că ceea ce fac ei este artă. Acest grup mic de artişti reuşesc cu mijloace foarte reduse să producă acţiuni şi imagini cu un mesaj care au avut un impact copleşitor asupra populaţiei Rusiei şi care au declanşat un şir imens de polemici politice, sociale şi culturale cum puţine personalitaţi au reuşit de-a lungul timpului. Liderul şi ideologul mişcării Voina este Aleksei Plutzer-Sarno, un elev de-al lui Lotman şi un produs al faimoasei şcoli de semiotică de la Tartu, un om care ştie bine să lucreze cu mesajele. Fiecare acţiune este bine aleasă şi ţinteşte direct elementele cele mai sensibile ale imaginarului colectiv.
Imaginaţi-vă că vedeţi la depărtare pe stradă un poliţist, cu chipiul clasic pe care-l recunoaşte orice cetăţean dar care cînd se apropie pare straniu: poliţistul poarta sutană de preot şi are o cruce mare de aur în mijloc. Imaginea Poliţistul în sutană de preot care circulă peste tot pe net are un impact şi un mesaj foarte puternic. Nimeni nu are nevoie de explicaţii. Toţi ştiu la ce se referă. O astfel de imagine face mai mult decît zeci de tomuri de critică la adresa celor două instituţii. Acţiunile lor sînt bine gîndite, documentate şi mediatizate. Ei atacă elementele centrale ale puterii ruse. Ce se mai poate vedea? Un „nebun” umblînd cu o găleată în cap şi urcîndu-se pe maşinile SFB-ului (fostul KGB) , un craniu cu oase proiectat în plină noapte pe clădirea Parlamentului Rusiei, angajaţi ai McDonald-urilor care se trezesc de 1 mai cu pisici în cap, poliţişti sărutaţi pe stradă sau o masă întinsă în metrou la oră de maximă circulaţie şi banchet în direct.
Două dintre ele au ridicat însă mari probleme. Prima se chemă Revoluţie la Palat. Este un eveniment filmat după care e difuzat. Acţiunea e simplă: în faţa unei instituţii de stat se află o maşină a poliţiei. O mamă cu copilul se plimbă şi se joacă în zonă. Copilul scapă mingea sub maşina poliţiei. Mama este neputincioasă să recupereze mingea copilului. Peste cîtva timp apar 5 persoane care printr-o mişcare rapidă răstoarnă maşina poliţiei, iau mingea şi o returnează mamei şi copilului. Mama este foarte mulţumită. Filmul se termină. Autorilor li se va intenta un proces: ei susţin că e o operă de artă, puterea susţine că e huliganism şi încălcarea ordinii publice. Lumea artistică şi intelectuală se scindează între pro şi contra şi declanşează o vastă discuţie publică. Scopul acţiunii este atins.
(Revoluţia la Palat video)
Urmează un alt proiect care va avea un impact vizual cel mai mare. Acţiunea se numeşte Pula capturată de FSB (KGB). Acţiunea are loc la Petersburg. Grupul Voina alege un pod important din Petersburg care la o oră fixă la miez de noapte se ridică. Sînt faimoasele poduri care se ridică peste Neva. Exersează înainte de asta un procedeu de desen la viteză pe spaţii mari. Podul cînd se deschide are o înalţime de 65 de metri. Cu cîteva minute înainte de deschidere, pentru a preîntîmpina intervenţia poliţiei sau pentru a împiedica ştergerea imaginii, pe acest pod grupul desenează în mare viteză un penis de 65 de metri folosind 66 litri de vopsea. Totul e făcut în cîteva minute cu poliţiştii care aleargă după ei. Podul s-a ridicat, fiind programat şi fără posibilitatea de a fi oprit, purtînd amprenta unui falus imens de 65 de metri. Însă podul ales nu era unul oarecare ci podul din faţa clădirii FSB, instituţia care poartă imaginea esenţei puterii ruse. Această imagine fotografiată a făcut înconjurul lumii, iar mesajul este mult prea puternic şi direct pentru a mai fi contraatacat. Chiar dacă i-a arestat, de data aceasta puterea a trebuit să cedeze şi să-şi schimbe strategia. Represiunea nu poate funcţiona cînd ai în faţă o imagine atît de puternică, pe care poporul nu are cum să o confunde sau să o interpreteze greşit. Puterea caută soluţii. Şi găseşte.
¤¤
Pula capturată de FSB (KGB)
Doar peste puţin timp urma selecţia lucrărilor de artă care să primească titulatura de „cea mai importantă lucrare de artă a anului”. Premiul are o valoare simbolică importantă şi una materială la fel de importantă. Întîmplător, sau nu, în final au ajuns Monstraţia şi Voina. Iar premiul l-au luat cele două proiecte. Grupul Voina însă a boicotat şi nu s-a dus să-şi ridice premiul. E de apreciat şi curajul juriului.
Am discutat îndelung acest caz cu Ekaterina Degoti, critic de artă şi membră a juriului. E foarte delicat să defineşti ce e artă şi ce e acţiune politică în acest caz. Arta trebuie să aibă legătură cu politicul sau nu? Şi pînă unde? Sînt întrebări pe care lumea artistică rusă le discută intens. Cert este că tradiţia artei contemporane ruse, dar asta e valabil nu doar acolo, îşi are rădăcinile în avangardă care mereu a luptat să-şi depăşească propriile limite. Ştim cu toţii bine că orice artă contemporană oricît de apolitică ar fi, poartă cu sine un sens şi un mesaj politic, aşa cum orice acţiune politică are dimensiuni estetice. Aceasta e o poveste mai veche dar nu este subiectul nostru de discuţie.
Ceea ce reuşeşte grupul Voina de o manieră cu totul nouă e să readucă în orizontul de sens, în spaţiul public şi în dezbaterea publică, ideea de politic, de sens politic.
Din punctul meu de vedere, cele trei forme de protest sînt mai degrabă un simptom al unei societăţi în care pe de o parte, nu se mai pot crea solidarităţi şi nu se mai pot produce idei pentru care să protestezi, dispar în ultimă instanţă mecanisme legale prin care să lupţi şi să negociezi cu puterea. Pe de altă parte, această neputinţă de a schimba ceva produce o frustrare şi ură mult prea mari care trebuie să explodeze undeva. Puterea continuă triumfal cu discursul populist urmîndu-şi interesul de grup, în defavoarea majorităţii. Deocamdată revolta şi protestul rămîn încă la nivel de simptom şi vom avea explozii uneori mai violente, uneori mai paşnice dar spuse mai radical. Însă dacă o societate de acest tip, iar România nu este departe de acest tip de societate, nu-şi va regla mecanismele, nu va găsi forţe care să mobilizeze grupuri organizate de protest şi luptă, de presiune şi negociere cu puterea, ura şi frustrarea care se adună ar putea duce la gesturi radicale şi poate la un nouă formă de război civil.
În Rusia, imaginea acestui falus a devenit pentru milioane de oameni umiliţi şi nedreptăţiţi o adevărată icoană protectoare. Data viitoare s-ar putea ca o imagine să nu fie suficientă. Cu ce vor înlocui această icoană e greu de spus. În România, o astfel de icoană falică adresată puterii încă îşi aşteaptă creatorul.