TEMA: Statul social în faţa crizei
New York University, 19 octombrie 2009.
Americanii ar vrea ca lucrurile să meargă mai bine. Conform sondajelor de opinie recente, toată lumea își dorește ca propriii copii să aibă șanse mai bune de viață la naștere. Ar vrea ca soțiile sau fiicele lor să aibă aceleași șanse de a supraviețui maternității/ nașterii ca și femeile din alte țări avansate. Ar aprecia servicii medicale complete la costuri reduse, o mai mare speranţă medie de viaţă la naştere, servicii publice mai bune și o rată a criminalității mai mică.
Când li se spune că aceste lucruri sunt disponibile în Austria, țările scandinave, sau Olanda, dar că presupun taxe mai ridicate și un stat „intervenționist”, mulți dintre aceeași americani o să răspundă: „Dar acesta este socialism! Nu vrem ca statul să se amestece în treburile noastre. Și, mai ales, nu vrem să plătim taxe mai mari.”
Această disonanță cognitivă este o poveste mai veche. Acum un secol, sociologul german Werner Sombart a pus celebra întrebare: De ce nu există socialism în Statele Unite? Această întrebare are mai multe răspunsuri. Unele din acestea țin pur și simplu de dimensiunea țării: scopurile comune sunt greu de organizat și susținut la scară imperială. Desigur, sunt și factori culturali, printre care suspiciunea tipică pe care americanii o manifestă față de guvernele centrale.
Și, într-adevăr, nu este întâmplător că social-democrația și statele sociale au funcționat cel mai bine în țări mici, omogene, unde problemele de neîncredere și suspiciune reciprocă nu sunt atât de acute. Disponibilitatea de a plăti pentru serviciile și beneficiile sociale ale altora depinde de înțelegerea faptului că aceștia, la rândul lor, vor face la fel pentru tine și pentru copiii tăi: pentru că sunt la fel ca tine și au aceeași viziune asupra lumii.
Dimpotrivă, acolo unde imigrarea și minoritățile vizibile au modificat demografia unei țări, vom regăsi o mai mare suspiciune față ce ceilalți și o scăderea a entuziasmului față de instituțiile statului social. Într-adevăr, este irefutabil că social-democrația și statele sociale se confruntă astăzi cu grave provocări de ordin practic. Supraviețuirea acestora nu încape în discuție, dar acestea nu mai sunt la fel de încrezătoare pe cum păreau cândva.
Preocuparea mea în momentul de față este, totuși, următoarea: De ce aici, în Statele Unite, avem asemenea dificultăți în a ne imagina măcar un alt tip de societate decât cel ale cărui disfuncționalități și inechități ne frământă atât de mult? Părem să ne fi pierdut capacitatea de a interoga prezentul, și, mai mult, de a oferi alternative. De ce oare ne depășește cu totul conceperea unei organizări diferite, în avantajul nostru al tuturor.
Deficiența noastră este – iertați-mi jargonul academic – discursivă. Pur și simplu nu știm să discutăm despre aceste probleme. Pentru a înțelege de ce lucrurile stau așa, trebuie să le privim din perspectivă istorică: după cum remarcase cândva Keynes, „Studierea istoriei mentalităților este o premiză necesară pentru emanciparea minții.” În vederea emancipării minții, în seara aceasta vă propun să ne aplecăm un minut asupra studierii unei prejudecăți: apelul universal al contemporaneității la „economism”, invocarea economiei în orice discuție despre probleme publice.
În ultimii treizeci de ani, în cea mai mare parte a lumii anglofone (dar mai puțin în Europa continentală și Europa în general), atunci când ne-am întrebat dacă ar trebui să susținem o propunere sau o inițiativă, nu ne-am pus niciodată problema dacă aceasta este bună sau rea. În schimb, ne-am întrebat: Este eficient? Este productiv? O să favorizeze produsul intern brut? O să contribuie la creștere? Această tendință de a evita considerațiile de ordin moral, de a ne limita la chestiuni ce țin de profit și pierderi – probleme economice în cel mai strict sens – nu este o caracteristică instinctiv umană. Este o trăsătură dobândită.
Și nu este prima oară când lucrurile decurg așa. În 1905, tânărul William Beveridge – al cărui raport din 1942 va pune bazele statului social britanic – a susținut o conferință la Oxford în care întreba de ce filozofia politică a fost umbrită în dezbaterile publice de economia clasică. Întrebarea lui Beveridge este la fel de relevantă și astăzi. Trebuie menționat, însă, că această eclipsare a gândirii politice nu are nici o legătură cu scrierile marilor economiști clasici. În secolul al XVIII-lea, ceea ce Adam Smith definea ca „simțăminte morale” ocupa un loc de prim rang în discuțiile despre economie.
Într-adevăr, ideea că am putea limita chestiunile de politici publice la simple calcule economice reprezenta deja o sursă de îngrijorare. Marchizul de Condorcet, unul dintre cei mai subtili autori preocupați de capitalismul comercial, în perioada sa timpurie, a prevăzut cu oroare posibilitatea ca „libertatea să nu fie, în viziunea unei națiuni avide, nimic mai mult decât o condiție necesară pentru siguranța operațiunilor financiare”. Evoluția vremurilor risca să încurajeze confuzia dintre libertatea de a face bani și… libertatea însăși. Dar cum am ajuns, în vremurile noastre, să gândim exclusiv în termeni economici? Fascinația pentru un vocabular ețiolat economic nu este întâmplătoare.
Dimpotrivă, trăim la umbra întinsă a unei dezbateri cu care cea mai mare parte a oamenilor este complet neobișnuită. Când ne întrebăm cine a exercitat cea mai mare influență asupra gândirii economice anglofone contemporane, nu putem omite următorii cinci gânditori străini: Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Joseph Schumpeter, Karl Popper și Peter Drucker. Primii doi au fost iluștrii „părinți” ai teoriei macroeconomice a pieței libere, de la Școala de la Chicago. Schumpeter este cunoscut, mai ales, pentru descrierea entuziastă a puterii de „distrugere creatoare” a capitalismului, Popper pentru apărarea „societății deschise” și teoriile sale despre totalitarism. Iar Drucker, pentru scrierile despre management, care au exercitat o imensă influență asupra teoriei și practicii afacerilor în decadele prospere din explozia economică postbelică.
Trei dintre ei s-au născut la Viena, al patrulea (von Mises) în Lembergul austriac (astăzi uncraineanul Liov), iar al cincilea (Schumpeter) în Moravia, la câteva zeci de kilometri mai la nord de capitala imperiului. Toți au fost profund influențați de catastrofa interbelică de pe urma căreia a avut de suferit Austria lor natală. După cataclismul Primului Război Mondial și un scurt experiment municipal socialist în Viena, țara a cunoscut o lovitură de stat reacționară în 1934, iar ulterior, patru ani mai târziu, invazia și ocupația nazistă.
Toți au fost obligați de aceste evenimente să ia calea exilului și cu toții – în special Hayek – își vor plasa scrierile și învățămintele în lumina întrebării fundamentale din viața lor: Cum a fost posibil ca o societate liberală să se prăbușească și să facă loc – cel puțin în cazul Austriei – fascismului? Răspunsul lor: încercările nereușite ale stângii (marxiste) de a adopta în Austria după 1918 măsuri de stat, servicii municipale și colectivizarea activităților economice nu numai că s-au dovedit iluzorii, dar au generat o contrareacție directă.
Tragedia europeană a fost, cu alte cuvinte, determinată de eșecul stângii: înainte de toate, în a-și atinge obiectivele și a se apăra pe sine și moștenirea sa liberală. Fiecare dintre ei, dincolo de notele contrastante, a ajuns la aceeași concluzie: modalitatea cea mai bună de a apăra liberalismul, cea mai bună apărare a societății deschise și a libertăților asociate acesteia, era de a ține guvernul la distanță de viața economică. Dacă statul era ținut la o distanță sanitară, dacă politicienilor – oricât de bine intenționați ar fi fost – li se interzicea planificarea, manipularea sau dirijarea problemelor cetățenilor, atunci și extremiștii de dreapta și, în egală măsură, de stânga, ar fi fost înlăturați.
Cu aceeași provocare – înțelegerea evenimentelor care au avut loc între cele două războaie și a modalităților de a împiedica repetarea acestora – s-a confruntat și John Maynard Keynes. Marele economist englez, născut în 1883 (în același an cu Schumpeter), a crescut într-o Marie Britanie stabilă, încrezătoare, prosperă și puternică. Iar apoi, din poziția sa privilegiată a Trezoreriei și aceea de participant la negocierile de pace de la Versailles, a privit cum această lume se prăbușește, odată cu certitudinile confortabile ale culturii și clasei sale. Keynes, la rândul său, își va pune aceeași întrebare pe care și-au pus-o Hayek și colegii săi austrieci, venind, totuși, cu un răspuns complet diferit.
Da, a recunoscut Keynes, dezintegrarea Europei din epoca victoriană târzie a fost experiența hotărâtoare a vieții sale. Într-adevăr, elementul central al contribuției sale la teoria economică a fost incertitudinea: în opoziție cu panaceul încrezător al economiei clasice ori neoclasice, Keynes va insista asupra impredictibilității esențiale a activităților umane. Dacă depresiunea, fascismul și războiul ne-au învățat vreo lecție, aceasta a fost: incertitudinea – ridicată la nivelul de nesiguranță și teamă colectivă – era forța corozivă care amenințase și risca să amenințe din nou lumea liberală.
Astfel, Keynes a susținut rolul crescut al statului asistenței sociale, inclusiv rolul intervenției economice contraciclice, fără a se limita doar la aceasta. Hayek a propus opusul acestora. În opera sa clasică din anul 1944, The Road to Serfdom [Drumul către servitute], acesta scria:
Nicio descriere generala nu poate oferi o idee potrivită despre similaritatea dintre o mare parte a scrierilor politice engleze cu lucrările care au distrus credința în civilizația occidentală în Germania și au creat starea de spirit în care nazismul a putut avea succes.
Cu alte cuvinte, Hayek a proiectat cât se poate de explicit un rezultat fascist în cazul în care Partidul Laburist ar ajunge la putere în Anglia. Dar s-a continuat cu implementarea unor strategii, dintre care multe au fost direct asociate chiar cu Keynes. În următoarele trei decenii, Marea Britanie (la fel ca o mare parte a lumii occidentale) a fost guvernată în lumina preocupărilor lui Keynes.
După cum știm, de atunci și până acum, austriecii și-au luat revanșa. De ce au avut loc toate acestea – și au avut loc acolo unde au avut loc – este o întrebare la care vom răspunde cu altă ocazie. Dar, indiferent de motive, putem spune că astăzi trăim ecoul vag – ca al unei stele ce se stinge – al unei dezbateri de acum șaptezeci de ani, dintre niște oameni care s-au născut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Desigur, termenii economici în care suntem încurajați să gândim nu sunt în mod convențional asociați cu aceste dispute politice îndepărtate. Și totuși, fără o înțelegere a acestora din urmă, este ca și cum am vorbi o limbă pe care nu o cunoaștem foarte bine.
Statul social a cunoscut realizări remarcabile pe această bază. În unele țări, a fost social-democrație, bazată pe un program ambițios de legislație socialistă; în altele – cum ar fi Marea Britanie – a constat într-o serie de politici pragmatice care vizau ameliorarea dezavantajelor și reducerea extremelor de bogăție și sărăcie. Tema generală și realizarea universală a guvernelor neokeynesiene din epoca postbelică a fost extraordinarul succes în reducerea inegalităților. Dacă analizăm diferența care despărțea bogații de săraci, fie prin venit, fie prin bunuri, în toate țările din Europa continentală, alături de Marea Britanie și Statele Unite, vom vedea că aceasta se micșorează dramatic la generațiile de după 1945.
Egalitatea crescută a fost însoțită și de alte beneficii. În timp, teama de o revenire la politica extremistă – politica disperării, politica invidiei, politica nesiguranței – s-a atenuat. Lumea occidentală industrializată a intrat într-o eră fericită de siguranță prosperă: un balon, se prea poate, dar un balon confortabil, în care cele mai multe persoane au dus-o mult mai bine decât ar fi putut spera vreodată în trecut și au avut cele mai bune motive să privească viitorul cu încredere.
Paradoxul statului social, și într-adevăr al tuturor statelor social-democrate (și creștin-democrate) din Europa, a fost acela cât se poate se simplu că succesul pe care îl înregistrau avea, în timp, să le submineze atractivitatea. Generația care încă își amintea de anii 1930 a fost, firește, cea mai dedicată conservării instituțiilor și sistemului de taxare, serviciilor sociale și prevederilor publice pe care le priveau ca pe o pavăză împotriva revenirii la ororile trecutului. Dar urmașii acestora – chiar și în Suedia – au început să uite de ce au luptat pentru siguranță înainte de toate.
Social-democrația a fost ceea ce a legat clasa de mijloc de instituțiile liberale în pragul celui de-al Doilea Război Mondial (folosesc aici termenul de „clasă mijlocie” în sens european). Aceasta a avut parte în multe cazuri de aceleași servicii de asistență socială ca și săracii: educație gratuită, servicii medicale ieftine sau gratuite, pensii publice și așa mai departe. Prin urmare, clasa de mijloc europeană s-a regăsit la mijlocul anilor 1960 cu venituri disponibile mult mai mari decât a avut vreodată nevoie, din moment ce atât de multe din nevoile de bază erau preplătite prin taxe. Și astfel se face că însăși clasa socială care fusese atât de expusă fricii și nesiguranței în perioada interbelică era acum atât de strâns implicată în consensul democratic postbelic.
Totuși, către sfârșitul anilor 1970, asemenea considerente au fost din ce în ce mai neglijate. Începând cu reformele fiscale și de pe piața muncii din anii Thatcher-Reagan, urmate imediat de dereglementarea sectorului financiar, inegalitatea a devenit din nou o problemă în societățile occidentale. După o remarcabilă scădere din 1910 și până în 1960, idexul inegalității a crescut constant pe parcursul ultimilor treizeci de ani.
Astăzi în SUA, „coeficientul Gini” – o măsură prin care se măsoară diferența dintre bogați și săraci – este comparabil cu cel din China (1). Când ne gândim că Republica Chineză este un stat în dezvoltare unde s-a creat o diferență enormă între puținii bogați și mulțimea săracă, faptul că SUA are un coeficient de inegalitate asemănător spune foarte mult despre cât de departe suntem de aspirațiile noastre inițiale/ trecute.
Să ne oprim puțin asupra „Legii responsabilității individuale și a oportunității de muncă” din 1996 (cu greu ar fi putut găsi un titlu mai orwellian) și a legislației din perioada Clinton, care a urmărit să înlăture prevederile sociale aici, în SUA. Prevederile acestei legi ne reamintesc de o altă lege, adoptată în Anglia acum aproape două secole: Legea noilor săraci din 1834. Prevederile Legii noilor săraci ne sunt cunoscute, datorită lui Charles Dickens care a descris în Oliver Twist modul în care acestea funcționau. În celebra scenă în care Noah Claypole îl zeflemisește pe Oliver, numindu-l “Work’us” (“Workhouse”, cu referire la Casa de Corecție, Azil), sugerează, la 1838, ceea ce am înțelege astăzi când ne-am referi cu dispreț la „paraziții societății” [“welfare queens”].
Noua lege a săracilor a fost o atrocitate, prin care indigenții și șomerii erau forțați să aleagă între munca în schimbul unui salariu oarecare, oricât de mic ar fi fost acesta, și umilința vieții de azil. Aici, ca și în multe alte forme de asistență socială din secolul al XIX-lea (în continuare considerate și descrise ca filantropie), nivelul de ajutor și susținere era calibrat astfel încât să fie mai puțin tentant decât cele mai îngrozitoare alternative posibile. Sistemul se baza pe teoriile economice clasice care negau însăși posibilitatea șomajului pe o piață eficientă: dacă salariile erau suficient de mici și nu era nici o altă alternativă la munca demnă de luat în considerare, atunci toată lumea își va găsi de lucru.
În următorii 150 de ani, reformatorii s-au luptat să înlocuiască astfel de practici înjositoare. În timp, Noua lege a săracilor și corespondentele sale străine au fost urmate de prevederi publice de asistență ca drept legitim. Cetățenii fără muncă nu mai erau declarați neeligibili pentru aceste drepturi; nu mai erau penalizați pentru condiția lor socială, iar reputația acestora ca membri ai societății nu mai era indirect defăimată. Dar înainte de toate, statele sociale de la mijlocul secolului XX au impus o definiție a statutului civic profund improprie ca participare economică.
În zilele noastre în Statele Unite, un moment de creștere a șomajului, un bărbat sau o femeie neangajată nu este un membru deplin al comunității. Pentru a primi cele mai exigue beneficii sociale disponibile, trebuie să caute și, atunci când este cazul, să fi acceptat să se angajeze indiferent de salariul oferit, indiferent de cât de mic este salariul și neplăcută munca. Numai atunci le revine dreptul de a beneficia de considerația și asistența concetățenilor lor.
De ce atât de puțini dintre noi condamnă aceste „reforme” – adoptate într-un stat cu președinte democrat? De ce ne lasă atât de reci stigmatul impus victimelor? În loc să interogăm această revenire la practicile capitalismului industrial timpuriu, ne-am adaptat cu prea mare ușurință, într-o tăcere consensuală – spre elocventă deosebire de generația dinaintea noastră. Dar, desigur așa cum ne atrăgea atenția Tolstoi, nu există „condiții de viață la care omul nu se poate adapta, mai ales când vede că toți ceilalți le-au acceptat.”
Această „înclinare de a-i admira și aproape venera pe cei bogați și puternici și de a-i disprețui sau, cel puțin, de a ignora persoanele de condiție modestă și săracă este… marea și aproape universala cauză a vicierii simțămintelor noastre morale”. Acestea nu sunt cuvintele mele. Ele au fost scrise de Adam Smith, care considera posibilitatea ca oamenii să ajungă să admire bogăția și să disprețuiască sărăcia, să admire succesul și să desconsidere eșecul, riscul cel mai mare cu care ne confruntam în societatea comercială al cărei venire a prezis-o. S-a abătut asupra noastră acum.
Cel mai relevant exemplu al tipului de probleme cu care ne confruntăm se prezintă într-o formă pe care mulți ar fi tentați să o ignore ca simpla chestiune tehnică: procesul de privatizare. În ultimii treizeci de ani, un cult al privatizării a fermecat guvernele vestice, cât și din alte zone. De ce? Cel mai simplu răspuns este acela că într-o perioadă de limitări bugetare, privatizarea părea a fi o modalitate de economisire. Dacă statul deține un program public ineficient sau un serviciu public scump – o uzină de apă, o fabrică de autoturisme, o cale ferata – va încerca să le plaseze unor cumpărători privați.
Vânzarea aduce numaidecât bani statului. Între timp, prin introducerea în sectorul privat, serviciul sau operațiunea respectivă devine mai eficientă datorită funcționării pe bază de profit. Toată lumea are de câștigat: serviciul se îmbunătățește, statul scapă de o responsabilitate gestionată inadecvat și deficient, investitorii profită, iar sectorul public obține un profit imediat de pe urma vânzării.
Asta în teorie. Pentru că în practică lucrurile stau altfel. În ultimele decenii am fost martorii unui transfer constant de responsabilitate dinspre sectorul public înspre cel privat, fără vreun avantaj comun vizibil. În primul rând, privatizarea este ineficientă. Cele mai multe din lucrurile pe care guvernele au considerat potrivit să le transfere către sectorul privat funcționau pe pierdere: fie că erau societăți de căi ferate, mine de cărbune, servicii poștale, sau rețele de energie, cheltuiau mai mult pentru furnizare și întreținere decât sperau vreodată să obțină din venit.
Din acest motiv simplu, astfel de bunuri publice nu erau prin natura lor neatrăgătoare pentru cumpărătorii privați, decât dacă erau oferite la o reducere semnificativă. Dar când statul vinde ieftin, comunitatea are de pierdut. S-a estimat că, în decursul privatizărilor britanice din perioada Thatcher, prețul deliberat scăzut la care au fost vândute bunurile publice istorice sectorului privat a avut ca rezultat un transfer de 14 miliarde de lire sterline din banii publici către acționari și alți investitori.
Iar această pierdere ar trebui adăugată la alte 3 miliarde în comisioane către băncile care au tranzacționat privatizările. Astfel, statul a plătit practic sectorului privat aproximativ 17 miliarde de lire sterline (30 de miliarde de dolari) pentru a facilita vânzarea activelor pe care altfel nu le-ar fi vrut nimeni. Acestea sunt sume însemnate de bani – se apropie de bugetul Universității Harvard, de exemplu, sau de produsul intern brut anual al Paraguayului sau al Bozniei-Herțegovina (2). Nu cred că poate fi interpretată ca o utilizare eficientă a resurselor publice.
În al doilea rând, se pune problema riscului moral. Singurul motiv pentru care investitorii privați sunt dispuși să achiziționeze bunuri publice aparent ineficiente este acela că statul elimină sau reduce expunerea lor la risc. În cazul Metroului Londonez, de exemplu, societățile care au contractat achiziția au fost asigurate că orice s-ar întâmpla vor fi protejate împotriva unor pierderi grave – subminând astfel tiparul economic clasic de privatizare: acela conform căruia funcționarea pe bază de profit încurajează eficiența. Problema „riscului” este aceea că sectorul privat, în condiții atât de privilegiate, se va dovedi cel puțin la fel de ineficient ca și corespondentul său public – în timp ce obțin profitul care poate fi obținut, dar lăsă pierderile în seama statului.
Al treilea și poate cel mai relevant argument împotriva privatizării este acesta. Că nu există nici o îndoială că multe dintre bunurile și serviciile de care statul încearcă să scape au fost prost organizate: prin conducere incompetentă, investiții insuficiente etc. Cu toate acestea, oricât de prost conduse ar fi fost, serviciile poștale, rețelele de căi ferate, casele de pensii, închisorile și alte obiective luate în considerare pentru privatizare rămân în continuare responsabilitatea autorităților publice. Chiar și după ce sunt vândute, nu pot fi abandonate cu totul capriciilor pieței. Reprezintă, inerent, un tip de activitate pe care cineva trebuie să o reglementeze.
Această organizare semiprivată – semipublică a responsabilităților esențial colective ne readuce în fața unei probleme mai vechi. Dacă astăzi în SUA vă sunt auditate declarațiile de venit, deși guvernul este cel care a decis să fiți inspectat, de inspecția în sine se va ocupa, cel mai probabil, o societate privată. Aceasta a fost contractată pentru a realiza acest serviciu în numele statului, la fel cum mulți agenți privați au fost contractați de Washington pentru a oferi servicii de securitate, transport și know-how tehnic (în schimbul unui profit) în Irak și alte zone. Într-un mod similar, guvernul britanic contractează astăzi întreprinderi private pentru a oferi servicii de îngrijire la domiciliu pentru vârstnici – o responsabilitate cândva organizată de stat.
Pe scurt, guvernele subcontractează responsabilitățile către firme private care susțin că le organizează mai ieftin și mai bine decât ar putea-o face statul însuși. În secolul al XVIII-lea, această metodă se numea otcup. Guvernele din perioada modernă timpurie erau de multe ori lipsite de posibilitatea de a colecta taxele și organizau licitații pentru persoane private care să se ocupe de această muncă. Ofertantul cu suma cea mai mare era angajat și era liber – după ce plătea suma convenită – să colecteze orice sumă putea și să rețină câștigul. Astfel, guvernul își reducea venitul estimat din taxe, în schimbul unei sume în avans.
După căderea monarhiei în Franța, s-a admis concluzia generalizată că otcupul era o metodă ridicol de ineficientă. În primul rând, discredita statul, reprezentat în fața poporului de un profitor privat lacom. În al doilea, genera un venit mult mai mic decât un sistem bine organizat de colectare guvernamentală, fie și numai din cauza marjei de profit care revenea colectorului privat. Și, în al treilea rând, contribuabilii erau nemulțumiți.
Astăzi în SUA, statul este discreditat, iar resursele publice sunt inadecvate. Dar, în mod ciudat, contribuabilii nu sunt nemulțumiți – sau, cel puțin, sunt nemulțumiți de obicei din motive greșite. Cu toate acestea, problema pe care ne-am creat-o este direct comparabilă cu aceea cu care s-a confruntat și vechiul regim (l’ancien régime).
Astăzi este la fel ca în secolul al XVIII-lea: prin eviscerarea responsabilităților și capacităților statului, am subminat poziția publică a acestuia. Ceea ce a rezultat au fost „comunitățile închise”, în cel mai pur sens al cuvântului: subsecțiuni ale societății care se consideră cu fală independente din punct de vedere funcțional de colectivitate și de funcționarii acesteia. Dacă avem de-a face mai ales sau numai cu agenții private, în timp ne vom dilua relația cu un sector public a cărui noimă nu ne mai este clară. Nici nu mai contează atât de mult dacă sectorul privat face aceleași lucruri mai bine sau mai rău, la un cost mai mic sau mai mare. Oricare ar fi răspunsul, el se reduce loialitatea față de stat și pierdem un element vital pe care ar trebui să îl împărțim – și pe care chiar îl împărțeam cândva în cele mai multe din cazuri – cu concetățenii noștri.
Acest proces a fost foarte bine descris de unul dintre cei mai mari practicieni moderni ai săi: se spune că Margaret Thatcher ar fi declarat că „ceea ce noi numim societate nu există. Nu există decât bărbați și femei individual și familii.” Dar dacă nu există ceea ce noi numim societate, ci doar indivizi separați și statul „paznic de noapte” – veghind din depărtare activitățile în care nu joacă nici un rol – atunci ce ne ține împreună? Am acceptat deja ideea forțelor de poliție private, a serviciilor poștale private, a agențiilor private care aprovizionează statul în război și chiar multe altele. Am „privatizat” exact acele responsabilități pe care statul modern și le-a asumat cu zel în decursul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
În aceste condiții, ce va servi de tampon între cetățeni și stat? În nici un caz „societatea”, care cu greu supraviețuiește eviscerării domeniului public. Pentru că statul nu este pe cale să dispară. Chiar și dezgolit de toate serviciile și atributele sale, el este în continuare prezent – fie și numai ca forță de control și represiune. Între stat și persoane nu ar mai rămâne atunci nici o instituție intermediară, nici un fel de loialitate: nu ar mai rămâne nimic din rețeaua de servicii reciproce și obligații care leagă cetățenii între ei prin spațiul public pe care îl ocupă împreună. Nu ar mai rămâne decât persoane private și corporații care s-ar întrece în a deturna statul spre propriul profit.
Consecințele nu sunt prin nimic mai ispititoare acum decât erau înainte de apariția statului modern. Într-adevăr, necesitatea imperioasă de construcție a statului așa cum am cunoscut-o derivă direct din înțelegerea faptului că nici un grup de indivizi nu poate supraviețui prea mult fără scopuri și instituții comune. Simpla noțiune că avantajul privat poate fi multiplicat spre beneficiul public era deja destul de vizibil absurdă criticilor liberali ai capitalismului industrial incipient. În viziunea lui John Stuart Mill, „este respingătoare în sine ideea unei societăți formate numai pe baza unor relații și sentimente care sunt rezultatul unor interese materiale”.
Ce este de făcut, așadar? Trebuie să începem cu statul: ca materializare a intereselor comune, a scopurilor comune și a bunurilor comune. Nu vom ajunge prea departe dacă nu vom învăța să „gândim statul” din nou. Dar ce, mai exact, ar trebui să facă statul? Înainte de toate, nu ar trebui să se duplicheze atunci când nu este cazul: după cum scria Keynes, „Este important ca Guvernul să nu facă lucruri pe care le fac deja cetățenii, chiar dacă le face un pic mai bine sau un pic mai rău, ci să facă acele lucruri pe care în momentul de față nu le face nimeni.” Și cunoaștem din experiența amară a secolului trecut că sunt anumite lucruri pe care statele cu siguranță nu trebuie să le facă.
Fabula din secolul XX a statului progresist s-a bazat riscant pe aroganța că „noi” – reformatorii, socialiștii, radicalii – avem Istoria de partea noastră: că proiectele noastre, pentru a-l cita pe Bernard Williams, sunt „aclamate de către univers” (3). Astăzi nu mai avem astfel de povești reconfortante de spus. Tocmai am supraviețuit unui secol de doctrine declamând cu o suficiență alarmantă ce trebuie să facă statul și reamintind oamenilor – cu forța când a fost necesar – că statul știe ce este bine pentru ei. Nu putem să ne întoarcem la acestea. Deci dacă vrem să „gândim statul” încă o dată, trebuie să începem prin a determina limitele acestuia.
Din motive similare, ar fi inutil să revitalizăm retorica social-democrată de la începutul secolului XX. La acea vreme, stânga democrată s-a format ca o alternativă la variantele ceva mai rigide ale socialismului revoluționar marxist și ulterior ale succesorului lor comunist. În sânul social-democrației se manifesta astfel o ciudată schizoidie. În timp ce se îndrepta încrezătoare către un viitor mai bun, nu a încetat să privească înapoi cu încordare peste umărul stâng. Noi, pare a spune, nu suntem autoritari. Noi suntem libertatea, nu represiunea. Noi suntem democrați care credem în justiția socială, piețe reglementate și așa mai departe.
Atâta vreme cât obiectivul principal al social-democraților era acela de a convinge alegătorii că ei erau o alegere radicală respectabilă în cadrul sistemului statal liberal, această poziție defensivă avea sens. Dar astăzi, această retorică nu mai are nici o logică. Nu este întâmplător că o reprezentantă a creștin-democrației ca Angela Merkel poate câștiga alegerile din Germania în fața oponenților social-democrați – chiar în apogeul crizei financiare – cu un pachet de politici care seamănă, în toate aspectele importante, cu programul electoral al acestora din urmă.
Social-democrația, într-o formă sau alta, este tema politicii europene contemporane. Sunt foarte puțini politicieni europeni și încă mai puțini în poziții de influență care să devieze de la premiza esențial social-democrată a îndatoririlor statului, indiferent de cât de variate le-ar fi obiectivele. Prin urmare, social-democrații din Europa zilelor noastre nu variază prea mult în program: în Franța, de exemplu, nici măcar tendința nechibzuită de a favoriza proprietatea de stat nu îi deosebește prea mult de înclinațiile colbertiene ale dreptei gaulliste. Social-democrația, deci, trebuie să își reconsidere obiectivele.
Problema nu ține totuși de politicile social-democrate, ci de limbajul în care acestea sunt formulate. Din moment ce teama de autoritarismul stângii a fost depășită, accentul pe care îl pun pe „democrație” este, în mare măsură, emfatic. Toți suntem democrați în zilele noastre. În timp ce „social” continuă să însemne ceva – poate chiar mai mult astăzi decât acum câteva decenii, când rolul sectorului public era recunoscut necondiționat de către toate părțile. Și atunci, ce anume este deosebit în „socialul” din viziunea politică a social-democraților?
Să ne imaginăm o gară. O gară adevărată, nu Gara Pennsylvania din New York: un complex comercial ratat al anilor 1960, cocoțat deasupra unui depozit de cărbune. Mă refer la ceva de genul Gara Waterloo din Londra, Gara de Est din Paris, excentricul Terminal Victoria din Mumbai, sau noua și superba Hauptbahnhof berlineză. În aceste extraordinare catedrale ale vieții moderne, sectorul privat funcționează absolut perfect la locul său: în definitiv, nu există nici un motiv pentru care chioșcurile de ziare sau cafenelele să fie administrate de stat. Oricine își amintește de sandvișurile uscate, ambalate în plastic din cafenelele Căilor Ferate Britanice va fi de acord că trebuie încurajată concurența în această zonă.
Dar nu poți administra trenurile la un mod competitiv. Căile ferate – la fel ca și agricultura sau poșta – sunt o activitate economică și totodată un bun public esențial. În plus, nu vei avea un sistem de căi ferate mai eficient dacă așezi două trenuri pe șină și aștepți să vezi care este mai performant: căile ferate sunt un monopol firesc. Oricât de neverosimil ar părea, englezii au instituit practic o astfel de competiție între serviciile de transport cu autobuzul. Dar, desigur, transportul public este supus următorului paradox: cu cât este mai performant, cu atât este mai puțin „eficient”.
Un autobuz care oferă servicii expres pentru cei care și le permit, dar evită satele izolate, unde nu ar servi decât vreunui pensionar răzleț, va aduce mai mult profit proprietarului. Dar cineva – din administrația centrală sau locală – trebuie să se ocupe și de serviciile locale ineficiente. În lipsa acestora, beneficiile pe termen scurt de pe urma întreruperii furnizării acestui serviciu vor fi anulate pe termen lung prin dezavantajele resimțite de comunitate în general. Prin urmare, nu este de mirare că efectele transportului competitiv cu autobuzul – cu excepția Londrei unde cererea este suficient de mare pentru a acoperi oferta – au fost creșterea costurilor atribuite sectorului public, scumpirea abruptă a biletelor până la un nivel suportabil pe piață și profituri frumoase pentru societățile de transport cu autobuzul expres.
Trenurile, ca și autobuzele, sunt înainte de toate un serviciu social. Oricine poate administra o linie ferată profitabilă dacă tot ce ar avea de făcut ar fi să manevreze expresurile de la Londra la Edinburgh, de la Paris la Marsilia, de la Boston la Washington și înapoi. Dar cum rămâne cu legăturile feroviare către și din locuri unde oamenii nu călătoresc decât ocazional cu trenul? Nimeni nu va pune deoparte suficiente fonduri pentru a plăti costurile economice pe care le-ar presupune astfel de servicii pentru momentele rare când ar putea fi utilizate. Doar comunitatea – statul, guvernul și comunitățile locale – poate face acest lucru. Cererea subsidiară va fi considerată întotdeauna ineficientă de un anumit tip de economiști: desigur, ar fi mult mai ieftin să desființeze șinele și să-i lase pe toți să se descurce cu mașina personlă.
În 1996, anul dinaintea privatizării Căilor Ferate Britanice, societatea s-a mândrit cu cele mai mici subvenții publice pentru servicii feroviare din Europa. În același an, francezii aveau planificată pentru căile lor ferate o rată de investiții de 21 de lire sterline pe cap de locuitori, italienii 33 de lire sterline, în timp ce britanicii doar 9,4 lire sterline. Aceste diferențe s-au reflectat direct asupra calității sericiilor furnizate de către fiecare sistem național. Ceea ce explică și de ce rețeaua feroviară britanică a putut fi privatizată doar cu pierderi foarte mari, în situația în care infrastructura era extrem de necorespunzătoare.
Diferențele de investiții ilustrează ceea ce vreau să spun. Francezii și italienii au considerat multă vreme căile ferate ca făcând parte din serviciile sociale. Operarea unui tren în zone izolate, oricât de ineficientă s-ar fi dovedit din punctul de vedere al costurilor, susținea comunitățile locale. Gara și serviciile pe care le oferă sunt, astfel, simptomul și simbolul unei societăți ca set comun de aspirații.
Am arătat mai sus că furnizarea de servicii feroviare în zone îndepărtate are o logică socială, chiar dacă este „ineficientă” din punct de vedere economic. Aceasta ridică, desigur, o întrebare fundamentală. Social-democrații nu vor ajunge prea departe dacă propun planuri sociale lăudabile, dar despre care ei înșiși admit că ar costa mai mult decât alternativele. Am sfârși prin a recunoaște calitățile serviciilor sociale, a deplânge costul acestora și… a nu face nimic în această privință. Trebuie să reconsiderăm instrumentele pe care le utilizăm în evaluarea costurilor totale: sociale și economice în egală măsură.
Să vă dau un exemplu. Este mai ieftin să dai binevoitor de pomană săracilor decât să le garantezi o serie completă de servicii sociale care le revin de drept. Prin „binevoitor” subînțeleg filantropia preacuvioasă, ca inițiativă privată sau independentă, asistența dependentă de venit sub forma bonurilor de masă, ajutoarele pentru locuințe, subvențiile pentru îmbrăcăminte și așa mai departe. Dar este general cunoscut cât de umilitor este să te afli în rândul celor care primește acest tip de asistență. „Ancheta venitului” impusă de autoritățile britanice victimelor depresiei din 1930 este în continuare rememorată cu neplăcere și furie de generațiile mai în vârstă (5). Dimpotrivă, însă, nu este umilitor să fii beneficiarul unui drept. Dacă ai dreptul la ajutor de șomaj, la pensie, indemnizație pentru dizabilitate, locuință municipală sau orice alt tip de asistență furnizată public de drept, fără ca nimeni să ancheteze sau să decidă dacă ai ajuns atât de jos încât să „meriți” ajutor, atunci nu te vei simți umilit dacă beneficiezi de aceste servicii. Totuși, astfel de drepturi și beneficii universale sunt scumpe.
Dar dacă am considera umilința în sine un cost pe care societatea trebuie să îl plătească? Dacă am decide să „măsurăm” prejudiciul suferit atunci când oamenii sunt înjosiți de concetățenii lor înainte de a primi minimul necesar pentru viață? Cu alte cuvinte, ce-ar fi dacă am introduce în estimările de productivitate, eficiență sau bunăstare factorul de diferență dintre pomana umilitoare și beneficiile de drept? Am ajunge poate la concluzia că furnizarea de servicii sociale universale, asigurare de sănătate, sau transportul public subvenționat era de fapt o modalitate rentabilă de a ne atinge obiectivele comune. Un asemenea exercițiu este de la sine contestabil: Cum putem cuantifica „umilința”? Care este costul măsurabil al privării cetățenilor individuali de accesul la resursele municipale? Cât de mult suntem dispuși să plătim pentru o societate bună? Este neclar. Totuși, dacă nu ne punem astfel de întrebări, cum putem spera că vom enunța răspunsuri? (6)
Dar la ce facem referire atunci când vorbim despre o „societate bună”? Din perspectivă normativă, am putea începe cu o „relatare” morală în care să ne situăm alegerile colective. O astfel de relatare s-ar substitui ulterior termenilor strict economici, care ne limitează discuțiile curente. Dar nu este ușor să ne definim astfel scopurile generale.
În trecut, social-democrația era incontestabil preocupată de problema binelui și a răului: cu atât mai mult cu cât moștenise un vocabular etic premarxist pătruns de aversiunea creștină față de extreme de bogăție și venerarea materialismului. Dar astfel de considerații erau adesea contracarate de interogații ideologice. Era capitalismul condamnat? Și dacă da, a avansat vreo politică ipoteza dispariției acestuia sau a riscului de a-i amâna dispariția? Dacă era condamnat capitalismul, atunci opțiunile politice ar fi trebuit gândite dintr-o perspectivă diferită. Indiferent de răspuns, întrebarea generală viza mai degrabă viitorul „sistemului”, decât valoarea sau eroarea inerentă a unei inițiative anume. Astfel de întrebări nu ne mai preocupă astăzi, când suntem mai direct confruntați cu implicațiile etice ale propriilor alegeri.
Ce, mai precis, era ceea ce detestam în capitalismul financiar sau în „societatea comercială”, așa cum se prezentau acestea în secolul al XVIII-lea? Ce intuim ca fiind greșit în sistemul prezent și ce putem face în această privință? Ce anume considerăm injust? Ce anume atentează la simțul decenței atunci când ne confruntăm cu un lobby fără limite al bogaților, pe spezele noastre ale tuturor? Ce am pierdut?
Răspunsul la aceste întrebări ar trebui formulat ca o critică morală a inadecvărilor unei pieți fără reguli sau a unui stat iresponsabil. Trebuie să înțelegem cum atentează la noțiunile noastre de justiție și echitate. Trebuie, pe scurt, să revenim la regatul scopurilor. Aici social-democrația nu ne ajută prea mult, dar fiindcă propriul răspuns la dilemele capitalismului nu era decât o expresie tardivă a discursului iluminismului moral aplicat la „întrebarea socială”. Problemele noastre sunt destul de diferite.
Cred că intrăm într-o nouă epocă a certitudinii. Ultima perioadă de acest tip, remarcabil analizată de Keynes în Consecințele economice ale păcii (1919), a venit după decenii de prosperitate și progres și o creștere radicală a internaționalizării vieții: „globalizarea”, fără să fie încă numită așa. Conform descrierii lui Keynes, economia comercială s-a răspândit în lume. Comerțul și comunicarea accelerau la un ritm fără precendent. Înainte de 1914, se generalizase ideea că logica schimbului economic pașnic va triumfa în fața intereselor naționale proprii. Nimeni nu se aștepta ca toate acestea să se sfârșească atât de neașteptat. Dar s-a sfârșit.
Și noi am trecut printr-o perioadă de stabilitate, certitudine și iluzie de creștere economică nelimitată. Dar toate acestea țin de trecut acum. În viitorul previzibil ne vom confrunta cu o nesiguranță economică la fel de profundă ca și incertitudinea noastră culturală. Suntem categoric mai puțin încrezători în scopurile noastre colective, bunăstarea ecologică sau siguranța personală, decât în orice altă perioadă de la cel de-al Doilea Război Mondial și până acum. Nu avem nici o idee despre lumea pe care urmează să o moștenească fii noștri, dar nu ne mai putem iluziona cu presupunerea că va semăna cu a noastră la un mod pozitiv.
Trebuie să revizităm modurile în care generația bunicilor noștri a răspuns unor provocări și amenințări similare. Social-democrația în Europa, New Deal-ul (Noua Înțelegere) și Great Society (Marea Societate) aici, în SUA, au fost răspunsuri clare la nesiguranța și inechitățile de la acea vreme. Puțini sunt, în Occident, cei care știu ce înseamnă să-ți vezi propria lume prăbușindu-se. (7) Ne este greu să ne imaginăm prăbușirea definitivă a instituțiilor liberate, dezintegrarea absolută a consensului democratic. Dar tocmai o astfel de prăbușire a provocat dezbaterea Keynes–Hayek, care au generat apariția consensului keynesian și a compromisului social-democrat: consensul și compromisul în care am crescut și a căror atractivitate a fost umbrită de însuși succesul acestora. Dacă social democrația are vreun viitor, acesta nu poate fi decât social democrația fricii. (8)
În loc să încercăm să recuperăm un limbaj al progresului optimist, ar trebui să începem să ne familiarizăm cu trecutul recent. Prima îndatorire a revoltaților radicali de astăzi este să reamintească publicului lor de realizările secolului XX și să le prezinte consecințele probabile ale impulsului nechibzuit de a le distruge.
Stânga, pentru a fi cât se poate de direct, are ceva de conservat. Pentru că dreapta este cea care a moștenit înclinația modernistă de a distruge și de a inova în numele vreunui proiect universal. Social-democrații, de obicei cu un stil și ambiții modeste, trebuie să vorbească cu mai multă fermitate despre realizările trecutului. Fondarea statului serviciilor sociale, construirea, în decursul unui secol, a sectorului public, ale cărui bunuri și servicii reprezintă și promovează identitatea colectivă și scopurile noastre comune, a instituțiilor sociale ca drept și prevederea acestora ca datorie socială: acestea nu sunt succese neglijabile.
Faptul că aceste realizări nu au fost decât parțiale nu trebuie să ne tulbure. Dacă nu am învățat nimic altceva din secolul XX, trebuie măcar să fi înțeles că un răspuns cât mai aproape de perfecțiune, are consecințe cu atât mai teribile. Îmbunătățirea nedesăvârșită a unor circumstanțe nesatisfăcătoare este maximul la care putem spera și către care ar trebui, cel mai probabil, să tindem. Sunt unii care nu au făcut altceva în ultimele trei decenii decât să încerce cu metodă să demonteze și să destabilizeze exact aceste realizări: iar asta ar trebui să ne revolte mai tare. Ar trebui, de asemenea, să ne îngrijoreze, fie și numai din precauție: de ce ne-am grăbit atât de tare să dărâmăm digurile ridicate cu atâta trudă de predecesorii noștri? Putem fi atât de siguri că nu ne așteaptă nici un deluviu?
O social-democrație a fricii este ceva pentru care trebuie să luptăm. Dacă am abandona munca de un secol ar însemna că i-am trădat pe cei dinaintea noastră, dar și generațiile viitoare. Ar fi frumos – dar iluzoriu – să pretindem că social-democrația, sau ceva similar, reprezintă viitorul pe care ni-l imaginăm pentru noi într-o lume ideală. Nu reprezintă nici măcar un ideal trecut. Dar printre posibilitățile pe care le avem la dispoziție în prezent, este mai bună decât orice altceva. Pentru a cita gândurile lui Orwell, din Omagiu Cataloniei, despre cele trăite în Barcelona revoluționară:
Au fost multe pe care nu le-am înțeles și care, într-un fel chiar mi-au displăcut, dar am intuit imediat o stare de fapt pentru care merită să lupți.
Cred că este la fel de valabil pentru orice putem extrage din memoria social-democrată a secolului XX.
Note:
1. Vezi “High Gini Is Loosed Upon Asia,” în The Economist, 11 august, 2007.
2. Vezi Massimo Florio, The Great Divestiture: Evaluating the Welfare Impact of the British Privatizations, 1979–1997 (MIT Press, 2004), p. 163. Pentru Harvard, vezi “Harvard Endowment Posts Solid Positive Return,” Harvard Gazette, 12 septembrie, 2008. Pentru PIBul Paraguayului sau al Bozniei-Herțegovina, vezi www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html.
3. Bernard Williams, Philosophy as a Humanistic Discipline (Princeton University Press, 2006), p. 144.
4. V. “‘Twas a Famous Victory,” The New York Review, July 19, 2001.
5. Pentru rememorări similare ale umilitoarelor ajutoare, vezi The Autobiography of Malcolm X (Ballantine, 1987). Cu mulțumiri lui Casey Selwyn pentru a mi-o fi recomandat .
6. Comisia Internațională pentru Măsurarea Performanţei Economice şi a Progresului Social, prezidată de Joseph Stiglitz și consiliată de Amartya Sen, a recomandat recent o abordare diferită pentru măsurarea bună-stării colective. Dar în ciuda remarcabilei originalități a propunerii, nici Stiglitz și nici Sen nu au mers dincolo de sugerarea unor modalități mai bune de evaluare a performanței economice, iar problemele neeconomice nu au fost suficient subliniate în raportul acestora. Vezi www.stiglitz-sen-fitoussi.fr/en/index.htm.
7. Desigur, cu excepția Bosniei, ai cărei cetățeni cunosc prea bine ce înseamnă o astfel de prăbușire.
8. Prin analogie cu “The Liberalism of Fear” (Liberalismul fricii), eseul pătrunzător despre inegalitate și putere politică semnat de Judith Shklar.
Traducere Sanda Watt
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES