Cînd la dreapta se sună încolonarea, se caută duşmanii. Un răspuns lui Alin Fumurescu

Draga Alin,

Am citit textul tău şi titlul m-a surprins. După textele tale, ştiam că dacă taxezi ceva o faci întemeiat. Ştiu şi că, deşi ne despart o mulţime de lucruri în ceea ce priveşte înţelegerea politicului, ne şi unesc lucruri mai importante. Bun. În sinea mea, mi-am zis: „Probabil am dat drumul unor texte pe CriticAtac care nu ar fi trebuit să apară”. Şi m-am uitat să văd despre ce e vorba.

Înainte însă de a răspunde îngrijorării tale şi la textele care ţi-au provocat-o, da-mi voie să spun cîteva lucruri de principiu legate de CriticAtac (şi despre mine, parţial), căci văd ca s-au înmulţit atacurile asupra noastră, ca şi cum am fi pericolul numărul 1 al establishment-ului intelectual românesc, care e, din păcate, în totalitate de dreapta.

1. Această platformă a apărut fiindcă nici un alt grup, nici o altă platformă nu ne mai reprezenta şi nu ne mai mulţumea, ca să nu zic, că ne nemulţumeau profund. Nu sînt adeptul nemulţumiţilor care stau pe margine. Vin dintr-o tradiţie protestantă şi socialistă (de factură clasică) şi ştiu că pentru a rezista, trebuie să-ţi produci propriul grup, propriul mediu care să poată să te protejeze cît de cît în faţa grupului majoritar (povestea vieţii mele pe înţelesul anticomuniştilor şi conservatorilor am povestit-o domnului H.R.Patapievici aici, nu o mai repet). Marea descoperire a stîngii din secolul 19 este nevoia de structuri social-politice care să reziste pe termen mediu şi lung şi care să facă presiune asupra puterii pentru a-şi lărgi libertăţile şi drepturile, şi a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. De unde, evident, şi accentul pe care l-a pus pe construcţiile acestor structuri, ca şi pe educaţie. Vechii lideri ai stîngii ştiau că înainte de a face cluburi, sindicate şi partide prin care să lupţi cu puterea pentru drepturile grupărilor marginale şi defavorizate, este nevoie de oameni educaţi. De mulţi oameni educaţi. Cum văd că, la presiunea dreptei, ne întoarcem la secolul 19, mai repede decît se prefigura cu ceva timp în urmă, încercăm şi noi să facem aceleaşi lucruri într-o fomulă mult mai mică. Asta fac de cînd mă ştiu.
2. Strategiile pot fi diferite. A mea, cel puţin, şi în mare parte cred că şi a colegilor mei, este una simplă în acest moment. Spre deosebire de grupurile de dreapta la care faci referinţă şi care acum sînt la putere (cu toate că se comportă ca şi cum ar fi în opoziţie), şi spre deosebire de intelectualii de dreapta care luptă de zor pentru minimalizarea statului, ei fiind mai toţi angajaţi la stat şi avînd cîteva surse de venit de la stat, eu cred că în acest moment trebuie să ne îndepărtam de sferele de putere politico-financiare pentru a ne proteja cît de cît libertatea. Cît mai departe de partide, de grupurile de putere, de banii puterii, etc. De aceea, nici o colaborare cu aceste grupări nu este acceptată, cu toate că tentaţii există. Eu am de ales: să cîştig mai bine şi să fiu mai puţin liber sau să cîştig mai puţin şi să fiu mai liber. Am ales ultima variantă. De aici, şi libertatea de a face ce platformă vreau, să scriu ce doresc, fără a da socoteală finanţatorilor sau şefilor. Aceasta nu înseamnă că renunţ la responsabilitate socială, politică etc.. Pentru ca eu cred că: cu cît gradul de libertate creşte, cu atît mai mult creşte şi gradul de responsabilitate. Deci, strategia noastră este simplă: departe de centrul puterii, păstrarea independenţei şi critica faţă de toate formele de putere. Credem, în acelaşi timp, că cea mai autentică politică care se poate face în România de azi este în afara partidelor şi a grupurilor centrale, dar cu presiune exercitată asupra lor. Presiunea trebuie să vină dinspre periferie spre centru.
3. Cînd am pornit CriticAtac împreună cu colegii mei, am ţinut enorm de mult ca această platformă să nu fie a unui singur grup, să fie deschisă către toţi cei care împărtăşesc valori apropriate cu ale noastre şi pe care noi îi considerăm semnificativi pentru ceea ce fac. Am dorit construcţia unei platforme critice cu mai multe voci. De aceea, nu există şefi ai acestei palatforme, ci doar nişte coordonatori care au anumite responsabilităţi. Nu cred că trebuie să amintesc că totul se face fără remunerare finaciară. Banii pe care i-am primit recent din 2 surse deja cunsocute (Fundaţia Ebert şi donaţii) sînt strict pentru traduceri, conferinţe şi întreţinerea tehnică a sitului. În ceea ce priveşte grupurile, oamenii care se exprimă aici, ei sînt foarte diferiţi. Noi nu sîntem un grup monolit şi unitar. Spre deosebire de dreapta, care are idei puţine dar fixe, stînga are idei multe, variate şi este între-un continuu proces creativ. Şi nu o spun cu ironie sau răutate. E un fapt. Nu e uşor să ne acceptăm între noi atît de diverşi, dar experienţa de 8 luni a CriticAtac arată că se poate. Aici vei întîlni şi autori mai teoretici, precum cei din grupul de la IDEA (din care am avut şi eu onoarea să fac parte), dar şi mai aplicaţi spre praxisul politic precum cel al grupului GAS, sau grupuri cu orientare spre artă precum Protokoll sau E-cart. Aici vei întîlni şi oameni mai apropiaţi de marxismul clasic, dar şi iubitori de Lacan sau Zizek, Adorno sau Althuser, Granel, Foucault, Arendt, de social democraţie sau chiar, culmea, de liberalism clasic. Ceea ce-ţi pot garanta e că nu vei întîlni fundamentalişti şi texte (nu mă refer la comentariile cititorilor care mai scapă) care practică atacul la persoană, ceea ce, din păcate, în zona dreptei abundă. Mai nou, în zona dreptei a dispărut şi responsabilitatea de a semna textele publicate, iar istorici respectabili citează din situri fundamentaliste care difuzeaza texte nesemnate şi calomnioase, mai ceva decît din clasicii liberalismului. Ce să mai spun, dragă Aline: cînd ai timp, uită-te pe lista autorilor noştri şi vezi ce au mai scris şi făcut. Cred că am reuşit să coagulăm un grup de oameni respectabili, aşa că poţi sta liniştit, dar fără a ne pierde din vizorul critic. Avem nevoie de asta.

Acum, revenind la îngrijorările tale. Nici nu ştiu cum să abordez lucrurile ca să nu părem ridicoli. Încerc să înţeleg de unde vine îngrijorarea ta. Nu cred neapărat că ea vine din nişte prejudecăţi sau că eşti influenţat de zgomotul din ultimele săptămîni creat de cele citeva situri din apropierea dreptei şi a puterii cu activitate clar direcţionată împotriva sitului nostru şi a unor oameni de la CriticAtac. M-a impresinonat neplăcut mobilizarea dreptei împotriva CriticAtac. Nu am crezut că vom deranja în aşa hal. Înţeleg că se vrea monopol, dar, din păcate, nu se poate. Aşa că va trebui să convieţuim cumva. La cît de supăraţi sînt mă mir că încă nu au făcut plîngere le poliţie. Dar tu eşti mai departe de ţărişoară şi probabil lucrurile se văd mai diluat şi asta e bine, pentru că îţi dă şi posibilitatea de a fi mai relaxat, ceea ce e şi mai bine. 

Însă ceva mă nedumereşte profund. Mă nedumereşte, în primul rînd, faptul că un om cu pregătirea şi mintea ta utilizează sensul de politic într-o formă atît de stranie. Ceva nu îmi este clar acolo. Şi amîndoi am citit Aristotel la Cluj. În al doilea rînd, dacă vrei să critici un text (totuşi publicăm peste 40 de texte mari pe lună), te adresezi autorului, nu „şefului”. Nu prea practicăm paternalismul şi afacerile de familie, iar autorii sînt capabili să îşi susţină ideile în discuţii polemice. Înţeleg unde baţi, dar totuşi… În al treilea rînd, tu tragi un semnal de alarmă afirmînd că începem să „păcătuim împotriva bunului simţ” publicînd texte „periculoase” şi aduci exemple care mie, cel puţin, nu-mi sînt suficiente. Dacă iniţial m-am speriat că oi fi scăpat la publicare cine ştie ce texte, după ce am văzut că e vorba de Vrăbiescu şi Petrovici m-am liniştit: sînt oameni echilibraţi, raţionali şi foarte responsabili pentru a-i bănui de radicalisme. Putem să nu fim de acord cu poziţiile lor, însă de aici pînă la lipsa de „bun simţ şi pericol” e cale lungă.

În ceea ce priveşte exemplele folosite îi voi lasă chiar pe ei să comenteze criticile tale. Norbert Ptrovici[i] explică simplu punctul său de vedere, iar Ioana Vrabuiescu[ii] are impresia că nici nu ai parcurs textul dincolo de acel cuvînt impur (textele sînt ataşate la ANEXĂ).

În ceea ce priveşte critica adusă colaboratorului şi amicului nostru G. M. Tamás, dă-mi voie să mă abţin. Nu are el nevoie de apărarea mea. Biografia şi bibliografia lui o fac cu vîrf şi îndesat. „Deviaţiile” lui au fost mai mereu în contradicţie cu „mersul încoloanădreaptă” al intelectualilor noştri. În anii `70, cînd în România ai noştri făceau „ceea ce trebuie”, el „devia”. Aşa s-a întîmplat şi în anii `80, şi în anii `90, şi foarte recent, în anii 2010. Sub mai toate guvernările a avut de pătimit: expulzat din România (anii `70), dat afară de la muncă în Ungaria (anii `80), iar foarte recent dat afară de la muncă în plină expansiune a dreptei tot mai virulente. Şi toate acestea nu pentru că a încălcat Codul Penal, ci pentru că a avut opinii incomode. Ai astfel de exemple în România? Nu cred. Ai noştri întotdeauna sînt fie cu puterea, fie într-o relaţie de no combat. Cred ca G. M. Tamás merită cel puţin respectul nostru.

Despre partea teoretico-conceptuală a lui G. M. Tamás, chiar nu vreau să mă pronunţ. Spun doar că o apreciez mult. Nu sînt teoretician, politolog, istoric al comunismului şi nici măcar teolog. Nu mă dau ceea ce nu sînt, aşa cum se practică mai nou în zona dreptei, unde, peste noapte, mai toţi teologii au devenit de la specialişti în istoria comunismului (sau ai ideilor, în funcţie de context politic şi fişa postului), pînă la specialişti în relaţii internaţionale. Pun pariu pe ce vrei că avem mai mulţi doctori şi doctoranzi în teologie la Ministerul de externe decît la Universitatea de teologie. Educaţia mea protestantă nu-mi permite o abordarea atît de apofatică. Eu sînt doar un scriitor a cărui competenţă este gîndirea şi munca cu sensul. În rest, vorba dreptei: Dumnezeu, cu mila. Deci, îţi las plăcerea să polemizezi direct cu G. M. Tamás.

Acum, dacă tu ai avut un păs, o temere şi mi-ai zis-o, lucru pentru care îţi mulţumesc, dă-mi voie să-mi spun şi eu micul meu păs, că temere nu pot să-i spun. Nu mă las eu speriat aşa uşor. Mai degrabă, e o mirare sau o nedumerire profundă. Cum se face că mai tot establishment-ul intelectual de dreapta tace profund în faţa catastrofelor majore care au loc azi în ţară. În România de azi au loc acte de o violenţă, la limita fascismului social, fără precedent. Categorii întregi de oameni lipsiţi de o minimă protecţie sînt violentaţi. Se votează legi care aruncă la coşul de gunoi al istoriei cele mai vulnerabile categorii sociale: bătrînii, bolnavii, copiii şi tinerii. Şi toate aceste lucruri se fac nu doar în tăcerea asurzitoare a unei părţi a intelectualităţii de dreaptă, dar mai ales, în aplauzele şi susţinerea necondiţionată a unei alte părţi a ei. O elită care-şi abandonează de o aşa maniera poporul este lipsită de orice demnitate. Egoismul elitelor noastre a atins apogeul. Iar pe noi ne preocupă aceste teme şi despre ele scriem. Poţi să vezi lista temelor.

Şi un al doilea lucru, care e mai degrabă o gălăgie de fond  ce ajută propagandistic şi programatic ca ceea ce ziceam mai sus să se înfaptuiască, este legat de modul în care establishment-ul de dreapta nu reacţionează şi nu taxează grupurile şi textele fundamentaliste care se revendică ca aparţinîndu-i. Nu numai că nu le taxează, dar le şi foloseşte ca măciucă împotriva noilor „duşmani ai poporului”, printre care noi ocupam un loc de frunte. Dacă aceste texte ar exista doar în mîzga lor, în mediul lor obtuz, nu m-ar fi deranjat. Însă în momentul în care reprezentanţi de marcă ai dreptei, şi angajaţi şi reprezentanţi importanţi ai instituţiilor statului român îi legitimează pe cei care scriu ca în revista România mare, cu mici nuanţe, atunci avem mari probleme. Cel puţin cei de la RM aveau demnitatea să semneze şi puteai să-i dai în judecată. Însă, această virulenţă anonimă, legitimată de elita dreptei, mi se pare un simptom, nu doar bolnăvicios, ci şi periculos. Şi vina şi responsabiltatea nu o poartă aceşti indivizi greu de clasat, ci dragii noştri intelectuali care au uitat să mai citeze din Hannah Arendt şi se aşează încoloanădreaptă ca în vechiul regim. E interesant că toate acestea nu trezesc teamă şi indignare în rîndul dreptei, în timp ce folosirea cuvîntului „proletar” produce panică, si, pe alocuri, chiar fobii.

Şi spre final dragă Aline, am totuşi o veste foarte bună. Poate nu o ştiai: dreapta a cîştigat de ceva vreme. Deci, aţi învins! Ce mă minunează însă la dreapta românească e felul ei defensiv de a fi. Aţi învins, comportaţi-vă ca atare şi nu mai bociţi la oră de maximă audienţă despre cît de greu vă este şi mai ales nu mai organizaţi „memorialul durerii dreptei” la hoteluri de 5 stele. „Memorialul durerii caviar” vă deligitimează. Eu am ales să mă alătur celor învinşi şi mai puţin protejaţi. Eu zic că e o alegere liberă. Zilele trecute am auzit de la un important intelectual al dreptei că nu e vorba de alegere, ci de o boală. Şi aici am un of, dar nu apelez la tine în calitate de medic. Am de fapt o cerinţă elementară de la cei care au învins: să respecte minimele reguli ale jocului democratic. Sper că nu vrei un raport al faulturilor. Le ştim destul de bine ambii.

Ar fi multe de spus. Dar cred că şi tu, şi Dragoş Aligică cu care am discutat din întîmplare acum cîteva zile, aţi avut o idee bună pe care sincer, eu o împărtăşesc. Să ne propunem să ne mai vedem şi să punem în discuţie nişte teme pe care să le tratăm fiecare din punctul sau de vedere. Nu ca pe o competiţie, nu ca pe un show intelectual, ci ca pe o încercare de a înţelege mai bine ce se întîmplă aici şi, mai ales, pentru a încerca să facem ceva pentru noi toţi. Noi dezbatem lunar o temă, Dragoş Aligică încearcă acelaşi lucru şi cred că uneori le mai putem sincroniza. Alteori, nu. E foarte important să vedem cum arată aceeaşi problemă tratată din perspective ideologice diferite. Oricum, vor veni alţii şi le vor face praf. Dar e un început. Cred că trebuie să rămînem în cîmpul dezbaterilor tematice şi mai puţin personalizate. În ceea ce priveşte proletarii, ca un om cultivat ce eşti, ar trebui să ştii că nu prezenţa lor, ci lipsa lor ar trebui să ne îngrijoreze. Cine şi ce mai sînt ei astăzi? Promit că aceasta va fi o temă pe care o vom dezbate cît de curînd în CriticAtac. Aristocraţia şi burghezia o lăsăm pe seama voastră. Dar, nu în totalitate.

Cu simpatie

Vasile Ernu

ANEXĂ