TEMA: Statul social în faţa crizei
Pe ruinele unei Europe devastate de Marele Război, profitând de pacea oferită de Războiul Rece, s-a născut ceea ce la scară istorică poate fi considerat doar un experiment: un tip de societate în care averea a fost distribuită destul de echitabil iar bogăția nu a mai fost folosită pentru pregătirea unor noi războaie expansioniste, ci pentru asigurarea progresului economic și social. Această nouă realitate a fost încapsulată conceptul sub numele de „statul bunăstării”, chiar dacă originile sematice ale noțiunii trebuie căutate în secolul al XIX-lea. Acum, aflați într-un moment în care nu știm dacă suntem la amurgul primei mari crize economice a secolului XXI sau aceasta va avea un nou vârf, urmând modelul „W”, tot mai multe voci se unesc, formând un cor, proclamând moartea „statului asistențial”, numele pe care dreapta îl folosește pentru a denumi statul bunăstării.
În întreaga Europă statul social este supus unor presiuni de restrângere, folosindu-se argumentul crizei economice. Întâlnim două tipuri de acţiuni. Prima, vizează punerea în acord a beneficiilor acordate cu resursele publice disponibile într-o etapă de recesiune economică, situaţie întâlnită în statele conduse de guverne de stânga (Grecia, Spania, Portugalia), fiind vizată „optimizarea” statului social, iar nu distrugerea sa. A doua situaţie este cea în care criza economică este folosită ca pretext pentru a aplica măsuri dure de austeritate care să aibă ca efect atingerea obiectivului ideologic al „statului minimal”. În această situaţie se află Letonia şi România, conduse de guverne de dreapta, ambele desfăşurând politicile de austeritate în condiţiile unor acorduri de finanţare cu Fondul Monetar Internaţional. În cele ce urmează analizăm „cazul românesc”, atât dintr-o perspectivă istorică mai largă, precum şi în cele mai recente evoluţii.
„Statul social” sau „statul bunăstării”?
Deși la o primă vedere cele două sintagme ce par a fi identice, în realitate nu este deloc așa. Termenul de „stat social” este o definire mai curând tehnică, în sensul său restrâns însemnând protecția împotriva a cinci riscuri principale: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia (vezi Arne Heise și Hanna, Lierse, Budget Consolidation and the European Social Model, Friedrich Ebert Stiftung, Berlin, March, 2011). „Statul bunăstării” implică, în plus față de acțiunile asumate de politicile sociale împotriva celor cinci riscuri, și acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative. „Statul bunăstării”, în accepțiunea sa social-democrată, este favorabil economiei de piață, nu și societății de piață, adică a aplicării regulii profitului economic în toate ariile care produc bunuri publice.
Noțiunea de „stat al bunăstării” a început să fie discreditată de eșecurile înregistrate în Europa nordică, însă social-democrații au renunțat să o folosească în contextul asumării tezelor neo-liberale prin „A treia cale”. În mod aparent ironic, sfârșitul epocii bipolare a însemnat victoria neo-liberalismului economic (a adepților Școlii de la Chicago) nu doar asupra comunismului, ci și a visului statului bunăstării. Situația cu adevărat stranie este aceea că, deși neo-liberalismul este principalul responsabil ideologic pentru actuala criză economico-financiară ce a lovit în principal Occidentul, soluțiile dominante aplicate nu sunt în sensul „domesticirii” capitalismului financiar, ci regulile acestuia se extind și mai mult.
Statul social în România: mituri, stereotipuri, minciuni
„Statul social” este asumat de România în chiar textul Constituţiei sale din 1991, statul trebuind să asigure, prin măsurile economice şi sociale, un nivel de trai decent pentru cetăţeni şi, în acelaşi timp, să asigure condiţii pentru ca drepturile să fie pentru toţi cetăţenii, fără discriminare. Mai mult, există şi obligaţia de solidaritate a statului faţă de cei mai dezavantajaţi. În fapt, prin acest tip de prevederi, România s-a aliniat noului tip de constituţionalism, specific celui de al treilea val al democratizării, care nu reduce raporturile contractuale dintre individ şi stat la o simplă codificare a drepturilor naturale, ci intră tot mai mult în substanţa drepturilor sociale şi economice.
Între prevederile constituționale și realitatea socială s-a născut o tot mai mare prăpastie. În condiţiile trecerii de la economia centralizată şi etatizată la cea de piaţă, bazată pe proprietatea privată, au avut loc transformări semnificative în societatea românească. Astfel, industria a lăsat loc predominant serviciilor în cadrul economiei şi numărul salariaţilor a scăzut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008 şi la mai puţin de 4,3 milioane în anul 2010. Se apreciază că aproximativ încă un milion de persoane se află în zona gri a pieţei forţei de muncă.
România dispune în prezent de standarde sociale scăzute. Chiar şi în condiţiile în care pensionarii şi mamele care primesc indemnizaţii sunt luaţi în calcul (ei nu au, din punct de vedere tehnic, statutul de „asistaţi social”, cum se face uneori confuzie), sumele alocate se situează sub media statelor Uniunii Europene. Dreapta politică românească utilizează frecvent minciuna cu privire la ponderea mare a cheltuielilor sociale în buget: în timp ce media europeană este de cca 55%, în România ponderea este de aproximativ o treime. În fapt, în România se realizează cele mai mici cheltuieli sociale din cadrul Uniunii Europene. Acest lucru este cunoscut în mediile profesionale, dar este ocultat (cu bună știință?) de către mass-media, o bună parte a formatorilor de opinie și, evident, dreapta politică.
Încă nu s-a spus suficient de apăsat faptul că sistemul cotei unice a funcționat ca un adevărat dizolvant al statului social. Rezultatul este acesta: diferenţa dintre veniturile primilor 20% cei mai înstăriţi din populaţie şi cei 20% cu cele mai scăzute venituri este cea mai mare din UE (7,04% faţă de media europeană de 4,95%). România este în vârful inegalității sociale în Uniunea Europeană alături de alte state de la periferie: Letonia, Lituania, Portugalia.
Un alt domeniu în care tezele statului minimal sunt aplicate în ultimii ani este cel al educației. Măsura cu cel mai mare impact negativ al legii Funeriu este reducerea numărului anilor de şcoală obligatorie de la 10 la 9, pe cale de consecinţă, reducerea învăţământului liceal la clasele X-XII. Motivul public al unei atari decizii, în contrasens cu tendința europeană de creștere a nivelului de obligativitate a școlii, a fost nevoia de a reduce rata abandonului şcolar în cadrul învăţământului liceal. Problema evidenţiată este reală, însă soluţia găsită este catastrofală. Reducerea ratei de abandon şcolar pentru copiii de 14-16 ani nu se face prin obligarea acestora să mai rămână un an în ciclul gimnazial, ci printr-o combinaţie de măsuri de stimulare a interesului părinţilor şi elevilor pentru ciclul liceal (inclusiv prin ajutoare sau deductibilităţi fiscale) şi măsuri penalizatoare pentru părinţi.
Consecinţa introducerii ciclului liceal de trei ani va fi, foarte probabil, scăderea numărului de elevi din licee. Acestea vor deveni instituţii mai greu accesibile pentru tinerii din mediile defavorizate, care vor fi astfel aruncaţi prematur pe piaţa muncii.
Simultan cu schimbările în structura sistemului educaţional se desfăşoară acţiuni frenetice de închidere a unor şcoli din mediul rural, considerate a fi „neviabile” din punct de vedere economic. Consecinţa previzibilă a acestei decizii va fi creşterea nivelului de abandon şcolar şi, pe cale de consecinţă, adâncirea marginalizării şi excluderii sociale. Toate aceste măsuri vor avea ca efect pe termen lung îngustarea bazei de selecţie a elitelor şi, pe cale de consecinţă, adâncirea decalajelor între România şi celelalte ţări din Europa centrală şi de vest. Indiferența față de partea mai defavorizată a națiunii trebuie explicată prin credința dreptei în virtuțile darwinismului social: doar cei mai adaptați pot reuși, ceilalți sunt „pierderi colaterale” programatic asumate.
Un fenomen similar se petrece şi în sistemul sanitar, unde zeci de spitale – cu predilecţie din micile oraşe – sunt desfiinţate pur şi simplu sau vor fi transformate în azile de bătrâni (trebuie spus însă că există numeroase noi azile de bătrâni care nu pot fi date în folosință pentru că autoritățile locale nu au bani pentru întreținerea lor). Derularea acțiunii de închidere a spitalelor din orașele mici arată dramele colective la care sunt condamnate respectivele comunități, fiind de așteptat ca starea de sănătate a populației din zonele aflate la distanță de marile orașe să cunoască un proces sistematic de înrăutățire, iar consecința nu poate fi decât creșterea ratei mortalității. Procedând astfel, dreapta politică rescrie în tăcere contractul social, statul derobându-se de obligația de a furniza bunuri publice de calitate și accesibile pentru toți cetățenii, menținându-și însă în mod imoral pretenția de a colecta taxe și impozite.
Distrugerea statului social, desemnat sub formula „omului gras”, a fost justificată prin nevoia de a disponibiliza resursele pentru „investițiile în infrastructură”. Desigur, investițiile în infrastructură reprezintă o metodă verificată pentru relansarea economiei, cu condiția ca respectivele investiții să aibă un efect de multiplicare semnificativ. În mod concret vedem că programul cel mai promovat al actualei majorități guvernamentale este „4 miliarde Euro pentru 10.000 km drumuri județene”. În mod evident, oricine cunoaște realitatea politică, știe că respectivul proiect gestionat de ministrul Elena Udrea este o formă insidioasă de pregătire a campaniilor electorale de anul viitor. Banii vor fi cheltuiți, datoriile vor crește și mai mult, iar drumurile rămân la fel de proaste, potrivit unui model experimentat și în trecut.
Elementul cel mai puțin analizat este acela al relației dintre distrugerea statului social și, ca atare, creșterea gradului de dependență de stat, și modul în care se desfășoară campaniile electorale. Introducerea votului în colegii uninominale a mărit vertiginos costul campaniilor electorale deoarece mita electorală – sub formă de alimente, bani, haine, încălțăminte – a devenit un fenomen foarte larg răspândit în zonele cele mai sărace. Cu alte cuvinte, slăbirea sistemului de protecție socială a dus la creșterea dependenței cetățenilor săraci de autoritățile locale, a ieftinit prețul votului, dar amploarea mitei electorale a crescut.
Lecțiile dure ale politicilor de austeritate
România nu putea nega realitatea economică, astfel încât adoptarea unor măsuri de rigoare bugetară erau şi sunt în mod cert necesare. Problema care a generat o parte a dezechilibrelor bugetare, cota unică, putea fi ea însăşi – prin trecerea la o impozitare diferenţiată – parte a soluţiilor. Însă, din raţiuni ideologice, cota unică a fost menţinută, chiar dacă este generatoare de dezechilibre bugetare. Cheltuielile sociale au fost amputate, însă așa-numitele „cheltuieli-materiale” ale instituțiilor publice au rămas practic neafectate tocmai pentru că din acest capitol se alimentează clientela politică.
În perioada acordului precedent cu FMI România a înregistrat o scădere economică de 10% din PIB, un plus de 200.000 de şomeri și 1 milion de săraci, precum şi cea mai mare inflaţie din UE – 8%. În doi ani de acord cu FMI România nu a reuşit să iasă din recesiune. Umbrela FMI nu a ajutat România să atragă mai multe investiţii străine directe (ele au scăzut cu 50% în 2009 faţă de 2008 şi cu 30% în 2010 faţă de 2009).
România a semnat un nou acord cu FMI, de tip „preventiv”, care continuă linia precedentei înțelegeri, de introducere a regulii profitului în activitatea tuturor furnizorilor de bunuri publice. Una dintre măsurile cu cel mai mare impact social, dacă ea va fi pusă în cele din urmă în aplicare, se referă la eliminarea subvențiilor pentru energia termică, simultan cu creșterea prețului la gaze. Dacă realizăm o corelație între aceste creșteri programate ale costului locuirii și mărirea prețului la alimente ne putem aștepta la apariția unor puternice tensiuni sociale în primăvara anului 2012. Dacă Uniunea Social Liberală își va menține mesajul centrist România ar putea fi bulversată de creșterea rapidă a unui nou partid populist, cu mesaj justițiarist și egalitar prin care să fie captată nemulțumirea locuitorilor de la orașe.
Cea mai importantă concluzie a crizei economice pe care o traversează România este aceea că statul român a trecut rapid de la condiția de „tigru al economiilor emergente”, cum era denumit în 2007, la țară salvată de la faliment pentru că producem prea puțin și consumăm prea mult pe datorie. România prezintă simptomele tipice ale unei colonii economice, care nu mai are un sistem bancar propriu, industria a fost aneantizată și vândută ca fier vechi iar marii importatori de produse agricole, împreună cu lanțurile de hipermagazine, se impun cu ușurință în fața producătorilor.
România are nevoie disperată nu doar de un nou model (teoretic) de dezvoltare, ci chiar de acțiuni (neconvenționale) pentru a atrage pe teritoriul său cât mai mulți producători de bunuri și servicii cu valoare adăugată mare. Aceasta este principala provocare la adresa elitelor din România, fie că este vorba despre cele politice, economice sau intelectuale.
Observații concluzive
- Prima acțiune politică împotriva statului social a constat în adoptarea sistemului de taxare nefirențiată („cota unică” de 16%), măsură care a avut ca efect creșterea inegalității sociale și slăbirea legăturilor de solidaritate din interiorul națiunii. Ca atare, prima măsură pentru măsură pentru stabilizarea statului social în România implică revenirea la un model de taxare diferențiată a veniturilor.
- Măsurile de austeritate împreună cu cele de „reformă a statului” luate de Guvernul Emil Boc, sub conducerea FMI, nu au ca obiectiv păstrarea statului social, ci demantelarea lui cât mai rapidă. Costurile politicilor de austeritate nu au vizat acoperirea deficitului bugetar prin obținerea unor venituri mai ridicate prin revenirea la impozitarea diferențiată (veniturile oamenilor bogați nu au fost afectate prin măsuri guvernamentale), ci au fost tăiate cheltuielile din zona socială. Rezultatul acestei alegeri politice de ordin strategic, deși este cunoscut, nu este făcut public: România se îndepărtează și mai mult de modelul societăților occidentale, devenind, structural, un amestec toxic între societățile de tip sud-american (prin polarizarea socială) și societățile din Orientul Apropiat (prin transformarea corupției într-un instrument principal de negociere socială);
- Distrugerea statului social, care îşi găseşte în Europa Centrală încă adepţi în rândul forţelor politice de dreapta, nu presupune doar un risc politic uşor de anticipat – sub forma protestelor sociale urmate de ascensiunea partidelor extremiste (vezi exemplul maghiar) – ci înseamnă şi un risc economic. Dezechilibrele semnificative în cadrul Uniunii Europene în privinţa unui „model social” generează scăderi de competitivitate prin demobilizarea salariaţilor şi tendinţa spre migraţie internă, acest lucru însemnând, adesea, utilizarea forţei de muncă sub potenţialul său de calificare. „Terapia de şoc” a austerităţii nu poate funcţiona mult timp în Europa. Dacă unii politicieni europeni consideră că Uniunea va putea fi competitivă în raport de statele emergente din BRIC (care practică adesea dumpingul social) prin distrugerea statului social, aceştia se află într-o gravă eroare. Europa este atât de profund legată de statul social, fie el şi reformat, încât pacea pe continent depinde chiar de menţinerea pilonilor acestuia.
- Statului social nu trebuie considerat o chestiune de fundamentalism ideologic, nici de către partidele de dreapta, nici de către social-democraţi. Statul social reprezintă pentru Europa, implicit pentru România, o necesitate, iar nu un moft. Distrugerea acestuia înseamnă, implicit, o ameninţare la adresa continentului european. Statul social este o garanţie a păcii şi stabilităţii în Europa.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES