Domesticirea sindicatelor şi aristocraţia muncitorească

TEMA: Sindicatele la răscruce – încotro? 

O sa încep cu o mărturisire : adeseori, în momentele mele de rebeliune împotriva inerţiei sindicatelor din România, afirmam că singura soluţie de reformare a acestora este desfiinţarea lor. Îmi doream să fie dizolvate structurile care vieţuiau doar în virtutea unei inerţii organizaţionale, să le văd înlocuite cu organizaţii coagulate în jurul unor nevoi reale, vibrante. Când am auzit că se lucrează la o nouă lege a dialogului social, care va abroga toată legislaţia curentă în domeniu, m-am întrebat, evident, dacă schimbarea dramatică în materie de legislaţie sindicală va putea duce la o revigorare a sindicalismului din România, chiar dacă vor trebui făcute unele sacrificii.

Din păcate, însă, proiectul de lege a dialogului social este departe de a crea un cadru legislativ care să forţeze  modernizarea sindicatelor din România. Era  naiv să fi aşteptat aşa ceva de la un Guvern atât de anti-social precum actualul. Legea măcelăreşte pur şi simplu de la un capăt la altul mişcarea sindicală din România, impunând condiţii şi criterii care sunt în mod clar în contradicţie cu convenţiile OIM ratificate de România, cât şi împotriva Cartei Sociale Europene Revizuite[1]. Menţionez doar criteriile exagerate privind reprezentativitatea sau uzurparea rolului sindicatelor prin acordarea de noi împuterniciri reprezentanţilor angajaţilor. Cum nu voi putea însă analiza fiecare prevedere în parte, o  să mă focalizez în textul de faţă pe câteva prevederi generale din care se desprinde însă filosofia pe care se fondează abordarea sindicalismului în noua lege.

O problema esenţiala a mişcării sindicale din România, dar şi din întreaga lume, e legată de faptul că sindicatele reprezintă din ce în ce mai mult structuri ale celor privilegiaţi, întregi categorii din câmpul muncii rămânând în afara perimetrului acţiunii sindicale. În România,  99,9%[2] din membrii clasei de jos nu sunt membri de sindicat. Această tendinţă se observă şi în alte ţări şi este explicabilă prin faptul că cei care fac parte din clasa de jos sunt adeseori şomeri sau persoane ce muncesc la negru, situaţie care face imposibilă înscrierea lor într-un sindicat. Totuşi, aşa cum atrăgeam atenţia şi altădată, scorul nostru naţional, de  99,9% este un record fantastic: prin comparaţie, în Statele Unite ale Americii procentul celor ce aparţin clasei inferioare şi nu sunt membri de sindicat este de 88,8%, iar în Suedia de 39%.

Nu e nici o exagerare, deci,  să afirm că în România sindicatele sunt organizaţii ale unei aristocraţii a muncii, ale privilegiaţilor – nu neapărat în sensul de milionari sau copii de bani gata, deşi faptul că 8,3% dintre din cei aparţinând clasei superioare sunt membri activi de sindicat, fata de 5% în Suedia ne dă de gândit. Sunt totuşi  privilegiaţi pentru că  au un loc de muncă legal, sunt angajaţi cu contracte de muncă stabile, în întreprinderi mari unde beneficiază de regulă de contracte de muncă colective. Sindicatele îi exclud însă  din componenţa lor pe defavorizaţii societăţii, pe muncitorii din economia informală, pe cei cu contracte de muncă precare, etc.  În Europa, se fac eforturi pentru a depăşi acest handicap structural prin deschiderea sindicatelor către muncitorii informali, muncitorii la domiciliu[3], etc.  Pradă propriilor obsesii anti-sociale, Guvernul nostru însă nu ţine cont de tendinţele  europene şi ne întoarce prin Legea Dialogului Social la o definiţie a relaţiilor industriale şi a muncii de mijloc de secol XX.

În primul rând, e vorba de definiţia  angajatului,  care este conform legii dialogului social „persoana care este parte la un contract individual de muncă sau la relaţiile de muncă, care prestează muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator privat şi se bucură de drepturile statuate de lege, ca şi de prevederile contractelor sau contractelor colective în vigoare”. Or, în contextul transformărilor ce au loc pe piaţa muncii ca urmare a globalizării, a inovaţiilor tehnologice, o asemenea definiţie este cel puţin anacronică şi va face tot mai dificilă depistarea unor relaţii de muncă într-o multitudine de situaţii. Pe bună dreptate, biroul OIM atrage atenţia într-un recent raport că “o definiţie atât de restrânsă nu va putea cuprinde diversitatea modelelor de organizare a muncii în curs de apariţie prin care se produc bunuri şi servicii în România”[4].

Doi, se restrânge dramatic spectrul categoriilor de pe piaţa muncii care pot adera la un sindicat. Deşi în expunerea motivelor la Legea Dialogului Social se susţine că se urmăreşte o eficientizare a dialogului social, legea  vrea să transforme dialogul social într-o cochetărie  politicoasă în care  aristocraţia salariaţilor va ridica probleme călduţe, uşor rezolvabile şi va evita chestiunile spinoase. Astfel, dacă conform legii 54/2004 puteau să adere la sindicat şi persoanele ce lucrau în mod independent, şi cele în curs de calificare, noua lege elimină aceste categorii din lista celor ce pot constitui /adera la un sindicat,   lăsând această posibilitate doar  persoanelor încadrate cu contract individual de muncă. Este o măsură extrem de restrictivă pe care nu pot să mi-o explic altfel decât ca  fiind un soi de atac  preventiv, prin care Guvernul vrea să se asigure că vocea celor defavorizaţi, împotriva cărora sunt îndreptate politicile sale nu se va face niciodată auzită?

În plus faţă de cele enunţate mai sus, noua lege menţine prevederea din Legea 54/2003 conform căreia pentru a înfiinţa un sindicat e nevoie de minim 15 angajaţi, dar stabileşte noi cerinţe suplimentare. Aşa cum atrăgea atenţia OIM, stabilirea unei cerinţe privind numărul minim de angajaţi nu este incompatibilă cu convenţiile OIM, însă „comitetul pentru libertatea de asociere a afirmat că numărul de salariaţi trebuie stabilit în mod rezonabil astfel încât să nu se împiedice înfiinţarea de organizaţii.  Prevederile privitoare la ce înseamnă un număr rezonabil pot varia în funcţie de condiţiile specifice în care se impune o anumită restricţie, dar ar trebui să ţină cont de proporţia de întreprinderi mici din ţară”.  Efectul concret al acestei prevederi va fi acela că sumedenie  de angajaţi din micro-întreprinderi  vor fi privaţi de posibilitatea de a adera la un sindicat.  Contrar tuturor acuzaţiilor aduse de militanţii anti-corporaţii,  care trag semnale de alarmă în legătură cu exploatarea salariaţilor din multinaţionale, condiţiile de muncă din întreprinderile romaneşti sunt atât de proaste, încât munca în multinaţionale pare un lux. Adevărata exploatare a omului de către om se produce în buticul de la colţul străzii, unde jumătate din banii de salariu se iau în plic, la gri, unde nu s-a pomenit de contracte colective şi unde totul este la mica înţelegere.

În loc sa deschidă porţile sindicatelor către aceste categorii efectiv defavorizate, noua lege acţionează pe dos: ea elimină dintr-o întorsătura de condei sindicatele profesionale, care reprezentau practic singura şansă a angajaţilor din unităţile unde nu există sindicat de a înfiinţa /adera la un sindicat. Conform legii 54/2003, orice angajat unic  de la  orice chioşc putea sa dea mâna cu alţi 14 angajaţi asemenea lui şi să înfiinţeze un sindicat profesional. Astfel, în timp ce vechea lege stipula că  pentru înfiinţarea unui sindicat era necesar un număr de minim 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune,  chiar dacă ei îşi desfăşurau activitatea la angajatori diferiţi, noua  lege limitează această posibilitate la cel puţin 15 angajaţi dintr-o unitate angajatoare. Care va fi efectul? Calitatea de membru de sindicat va fi strâns legată de locul de muncă, iar organizaţia sindicală va fi pusă implicit sub tutela angajatorului.

Toate aceste prevederi trebuie puse în context şi corelate cu noul Cod al Muncii. Astfel, pe de o parte Guvernul promovează forme de muncă neconvenţionale, flexibile, cum ar fi munca prin agenţi de muncă temporari, iar pe de altă parte îi  privează pe cei implicaţi în astfel de relaţii de muncă de posibilitatea de a-şi apăra drepturile.

Astfel, prin noua lege a dialogului social Guvernul nu decapitează doar sindicatele, ci şi categoriile cele mai defavorizate de pe piaţa muncii, a căror voce nu va putea să fie auzită. Nu se auzea nici până acum foarte tare, însă noile prevederi legislative vor sufoca şi mai mult glasul celui mai asuprit segment al clasei muncitoare şi vor transforma de jure sindicatele în organizaţii ale aristocraţiei muncii. Izolate de adevăratele probleme de pe piaţa muncii, forţate să îşi reducă agenda la revendicări salariale, sindicatele româneşti îşi vor continua, prin mila Guvernului şi opacitatea lor,  vertiginosul declin. A negocia creşteri de salarii este o miză minoră în actualul context socio-economic, care îi forţează pe cei ce practică asemenea negocieri la un rol  neînsemnat, mărunt. Înainte de a domestici capitalismul, sindicatele se vor vedea domesticite, de data asta prin lege, pe ele însăşi.