TEMA: Sindicatele la răscruce – încotro?
În ianuarie 2011, 10 000 de angajaţi ai uzinelor “Dacia” de la Mioveni au ieşit în stradă pentru a demonstra împotriva politicii sociale a Guvernului României, în primul rând împotriva noului Cod al Muncii, pe atunci în discuţie. Deşi evenimentele s-au bucurat de o raportare destul de amplă în presă la momentul respectiv, semnificaţia profundă a acţiunii de protest a rămas suspendată undeva, între comentarii facile pe bloguri, dezbateri televizate despre adoptarea noului Cod şi încercări sterile de a determina Guvernul să renunţe la modificările legale propuse printr-o presiune populară quasi-inexistentă. Câteva dimensiuni fundamentale ale actului de protest au rămas, astfel, în afara analizei. În primul rând, protestul nu a fost centrat deloc pe problema veniturilor angajaţilor. Nimeni nu s-a târguit pentru creşteri salariale, nimeni nu a întins mâna pentru a primi ceva şi, în consecinţă, acţiunea nu a putut fi catalogată cu obişnuitele etichete pe care dreapta le pune veşnic “pomanagiilor” români. În al doilea rând, tocmai datorită lipsei cererilor financiare concrete, ieşirea muncitorilor de la Mioveni în stradă a ridicat o problemă surprinzătoare de legitimitate a protestului, dată fiind relativa securitate financiară şi a locului de muncă a angajaţilor uzinelor “Dacia”. Împotrivirea acestor muncitori la o lege care transformă salariaţii din România în sclavi şi care blochează exact dialogul social pe care ar trebui să îl protejeze s-a dovedit a fi dincolo de inteligibil pentru cei mai mulţi datorită unui handicap major al imaginarului nostru social: imposibilitatea de a vedea şi de a gândi o structură de coerenţă a intereselor şi a revendicărilor majorităţii angajaţilor care merge dincolo de aici şi acum şi care poate fi legată sistematic de relaţiile de putere manifestate în sfera producţiei şi a pieţei. Un protest care nu e îndreptat înspre o cerere concretă, imediată şi directă devine automat un protest nelegitim, cu necesitate orchestrat politic. Astfel, rezistenţa la codificarea legală a relaţiilor de putere, un act esenţialmente politic, este delegitimat tocmai printr-o muncă de purificare a spaţiului sindical ideal de politica însăşi.
Evoluţia ulterioară a protestelor din restul ţării a condus, oarecum pe bună dreptate, la imaginea unui sindicalism muribund, incapabil să mobilizeze mase mari de oameni chiar şi în situaţii limită, în care posibilitatea asigurării existenţei zilnice este pusă în pericol. Literatura academică analizează în profunzime declinul vechilor forme ale mişcărilor sociale, legate de relaţiile de muncă specifice fordismului, de puterea sindicatelor şi de dobândirea drepturilor sociale şi emergenţa în ultimele decenii a noilor mişcări, legate de politici identitare, de limbajul universalizant al drepturilor omului, de figura simbolică a imigrantului, de un regim de acumulare flexibilă, de relaţiile de muncă temporare, precare şi instabile care însoţesc hipermobilitatea capitalului în epoca globalizării şi de incapacitatea statelor naţionale de a-şi proteja cetăţenii în condiţiile concurenţei globale pentru atragerea investiţiilor. Între predicţii pesimiste legate de imposibilitatea articulării drepturilor legate de muncă într-o lume postindustrială şi speranţe legate de revitalizarea mişcărilor sindicale prin internaţionalizarea lor într-un nou spaţiu al alianţelor, aproape nimeni nu se mai indoieşte de faptul că sindicalismul trece printr-o perioadă de transformare radicală, care nu exclude, însă, reîntoarcerea la noţiuni întemeietoare ale mişcărilor pentru drepturi sociale, cum ar fi cea de “clasă” şi cea de “cetăţenie”. În plus, dintr-o perspectivă relaţională asupra luptei sindicale, complexitatea dinamicii istorice şi geografice a relaţiei dintre muncă şi capital presupune emergenţa recurentă a conflictului dintre muncă şi capital, cu posibilitatea radicalizării acestuia tocmai pentru că este expulzat constant din sfera politicii reprezentative.
Pentru sindicatele din Estul şi din Centrul Europei, incapacitatea organizării muncii şi a apărării eficiente a intereselor salariaţilor sunt profund legate de destructurarea economică şi de masiva dezindustrializare postsocialistă, de slăbirea reţelelor construite în jurul locului de muncă şi de dispariţia infrastructurii care prelungea interacţiunile de la locul de muncă în acel spaţiu quasi-public, quasi-profesional, quasi-personal pe care instituţia socialistă îl producea şi îl ocupa în afara timpului de muncă. Criza mişcării sindicale este reflectată de un discurs public în care munca organizată este asociată cu valori retrograde, “comuniste”, ca solidaritatea şi interdependenţa personală. Revendicările legate de muncă apar ca irelevante pentru procesul de “democratizare şi eficientizare economică” şi sunt culpabilizate pentru destabilizarea cursului reformelor şi pentru lipsa investiţiilor în fostele ţări socialiste. La nivelul firmei, un nou subiect hibrid se naşte în spaţiul creat între tehnicile de management importate şi practicile asimilate în perioada socialismului. Noţiunile de “eficienţă” şi de “flexibilitate” primesc conţinuturi noi, fundamentate pe individualizarea relaţiilor de muncă şi pe competiţie, nu pe colaborare şi reciprocitate. Oamenii învaţă repede că abandonarea “vechii mentalităţi” e obligatorie pentru a nu fi încadraţi în categoria celor care nu sunt capabili să înţeleagă schimbările din jurul lor, a celor care nu sunt dispuşi să îşi asume riscuri, să lucreze independent şi să îmbrăţişeze dogmele economismului în viaţa cotidiană, în condiţiile în care “schimbările”, “riscurile” şi “independenţa” sunt venite întotdeauna dinafară, transformându-i – a câta oară în istorie? – în subiecţi pasivi, al căror singur rol devine cel de a răspunde provocărilor unei schimbări structurale majore pe care, chiar dacă au dorit-o, nu au imaginat-o niciodată astfel.
În paralel, asistăm la o ‘subalternizare’ a muncii, care acoperă atât fenomenele legate de transformarea structurală a muncii productive în postsocialism, cât şi schimbările fundamentale la nivelul experienţei cotidiene a angajaţilor. La nivel structural, atât sectorul industrial cât şi sectorul bugetar (văzut ca un simplu “înghiţitor de bani”) sunt tot mai puţin valorizate, producând inegalităţi majore în interiorul pieţei muncii, şomaj şi insecuritate cotidiană, segmentarea intereselor de clasă, absenţa mijloacelor de apărare împotriva angajatorilor abuzivi, dependenţa de ajutorul social a celor consideraţi redundanţi, scăderea nivelului de trai şi a stării de sănătate a anumitor categorii, în special a foştilor muncitori deveniţi, peste noapte, actualii săraci. In spaţiul public, munca işi pierde capitalul simbolic cu care a fost investită in perioada socialistă şi angajaţii care luptă pentru drepturile lor ajung imediat să fie asociaţi cu lipsa oricărei etici a muncii, cu furtul generalizat, cu lipsa capacităţii de a gândi individual şi cu lipsa flexibilităţii cerute de noile exigenţe ale pieţei. In lumea actuală, angajatul produs de, în şi sub regimul socialist îşi pierde identitatea centrată în jurul muncii şi al instituţiei şi se regăseşte cu greu într-o identitate a obiectelor, mai ales atâta timp cât accesul la acestea nu mai apare direct legat de procese relativ stabile în care munca, redistribuţia şi consumul pot fi puse într-o relaţie transparentă şi predictibilă.
Modul în care analiştii deplâng în masă slăbirea mişcării sindicale în Europa de Est se bazează pe o comparaţie implicită şi inevitabilă cu procesele de sindicalizare socialistă, mai ales pe dimensiunea redistributivă a sindicatelor, care făcea din acestea organizaţii puternice ai căror lideri devin actori centrali ai institutiţiilor în care activează. În perioada socialistă, drepturile sociale erau legate în mod fundamental de locul de muncă, statutul de angajat transformându-se în substitutul cel mai apropiat pentru orice alt conţinut al noţiunii de cetăţenie. Sindicatele aveau putere de decizie asupra distribuţiei locuinţelor, a biletelor pentru concedii şi a altor forme de acces la petrecerea timpului liber. Cel puţin pentru primele decenii ale perioadei socialiste, sindicatele aveau un rol central în toate formele de mobilizare de la nivelul instituţiilor urbane: pentru munca voluntară, pentru realizarea şi depăşirea planului, pentru muncile agricole sau pentru manifestaţiile “spontane”, dar şi pentru diverse activităţi de timp liber, sportive şi culturale. În acest fel, ele deveneau, de asemenea, piloni esenţial în controlul procesului de producţie, în producerea de cunoaştere şi de clasificări despre populaţia aflată în câmpul muncii în vederea distribuirii unor bunuri şi a unor servicii importante şi în expunerea acelor elemente care nu se integrau în “construcţia socialismului”.
Aceste dimensiuni ale puterii organizaţionale pe care o aveau sindicatele socialiste devin tot atâtea surse ale dezorientării şi crizei în postsocialism, odată cu demolarea întregului univers construit în jurul instituţiilor socialiste, mai ales în jurul unităţilor industriale. Infrastructura muncii, a redistribuţiei, a consumului şi a socializării socialiste se prăbuşesc împreună producând puţin zgomot dar multă durere. Comparaţia dintre forţa trecută şi slăbiciunea actuală a sindicatelor trebuie să ia în considerare conţinutul diferit pe care sindicalismul îl avea în socialism exact ca surse ale delegitimării activităţii prezente. Slăbiciunea unei mişcări nu poate fi comparată cu adevărat cu puterea unor organizaţii integrate, practic, partidului şi care trebuiau să funcţioneze ca şi “curele de transmisie” între partid şi instituţiile statului. Erau, de fapt, parte integrantă din exerciţiul puterii şi din (re)producerea acesteia, atât prin caracterul din ce în ce mai formal al participării în procesul decizional al sindicatelor socialiste precum şi prin complicitatea cu diversele forme de opresiune şi dominaţie legate direct şi indirect de procesele de extragere a surplusului şi de control al procesului muncii în socialism.
Mai mulţi cercetători care pun în relaţie formarea clasei muncitoare cu procesele de construcţie a statelor naţionale accentuează caracterul fondator al naraţiunilor de succes ale luptelor sindicale, puse în relaţie cu evoluţia unor noţiuni specifice de cetăţenie şi de drepturi. Pentru sindicalismul autohton, dacă socialismul nu oferă sursele unei astfel de naraţiuni de succes, nici apelul la memoria perioadei interbelice nu produce acel nucleu întemeietor de gândire, solidaritate şi acţiune care ar funcţiona ca liant social al muncii în prezent. Industrializarea ante-belică slabă a fost însoţită de o unionizare fragmentată şi ineficientă, delegitimată oricum prin aproprierea lor ulterioară de către Partidul Muncitoresc Român. Centrele urbane cele mai industrializate în afara capitalei se aflau în Transilvania, având o clasă muncitoare predominant maghiară, evreiască şi germană care nu putea produce un mit al luptei sindicale care să rezoneze cu miturile fondatoare ale naţiunii. Pentru intelectualii interbelici români transilvăneni, emanciparea populaţiei rurale şi sărace româneşti precum şi instituţionalizarea educaţiei au constituit mize mult mai importante decât cuprinderea sindicatelor muncitoreşti în logica cetăţeniei interbelice, insistând pe un discurs în care probleme fundamentale de clasă au fost constant exprimate în limbajul specific proiectelor de construcţie a naţiunii.
În lipsa rădăcinilor istorice ale sindicalismului în România, putem vorbi cu greu de o “reinventare” sau o “revitalizare” a luptei pentru drepturile muncii. Pentru ca mişcarea sindicală să aibă o şansă de a participa activ şi de a modela procesele sociale şi relaţiile în care angajaţii sunt prinşi în prezent, ea trebuie să facă două lucruri: să recentreze lupta sindicală în jurul noţiunii de “clasă” şi să accepte caracterul profund politic al activităţii sindicale.
Prin noul Cod al Muncii şi prin atacul sistematic asupra asistenţei sociale, anul 2011 a călcat pe aproape două secole de mişcări sociale în toată lumea şi a spulberat iluzia permanenţei drepturilor sociale, punând în evidenţă caracterul lor volatil şi necesitatea unei mişcări prin care aceste drepturi trebuie câştigate şi apărate în permanenţă. Centrarea pe o noţiune de “clasă” universalizantă şi înlocuirea ei cu marota “interesului general” vehiculat cu insistenţă în discursul politic face obscure interesele muncii per se, care ajung, în mod pervers, să se confunde cu interesele pieţei şi ale capitalului. Apelul la simple noţiuni de solidaritate, mobilizare, drepturi sociale, securitate, protecţie şi decomodificare a muncii este confundat cu nostalgia comunismului, în timp ce aceste valori sunt asociate în discursul public dominant cu un cluster de semnificaţii care cuprinde, de asemenea, retrograd, pasiv, opus progresului şi, în ultimă instanţă, criminal. Actul muncii în sine nu mai e văzut ca un spaţiu al negocierii ci ca un câmp de luptă a omului nou, a mentalităţii noi împotriva reziduurilor comuniste. Drepturile colective, solidaritatea şi interdependenţa personală sunt înlocuite atât discursiv cât şi legal cu un spaţiu al indivizilor izolaţi, aflaţi în permanentă competiţie pentru supravieţuire cu celălalt. Din această perspectivă, denunţarea protestelor de la Mioveni ca “ilegitime” dezvăluie exact golirea de temei şi orizontul de aşteptări plat şi obosit al mişcării sindicale din ultimele decenii. Recunoaşterea caracterului de clasă al luptei sindicale ar permite identificarea acelor opoziţii fundamentale care se nasc în cadrul relaţiilor de putere (re)configurate în permanenţă de muncă, stat şi capital. Aceste opoziţii sunt cele care structurează atât experienţa cotidiană a muncii cât şi posibilitatea revendicărilor legate nu numai de o structură particulară a veniturilor, ci şi de protecţie, securitate socială şi control asupra procesului de producţie.
Repolitizarea profundă este o altă condiţie necesară a învigorării sindicatelor. În primul rând pentru că depolitizarea actului muncii, înţeles astăzi ca act individual, pur economic, legat de o formă specifică de raţionalitate, de scopuri, motivaţii şi intenţii uniforme şi “naturale” şi invizibilitatea acestui act în sfera publică, împiedică transformarea imaginarului legat de muncă în imaginar politic şi, în consecinţă, se produce o paralizie a noţiunii de “drepturi” dacă acestea sunt înţelese ca drepturi sociale. Unul dintre rolurile fundamentale ale sindicatelor este tocmai acesta: de a ilumina din interior actul muncii, în toată complexitatea lui, în toată variaţia lui, de a produce presiune socială pentru ca practicile cotidiene legate de muncă să fie recunoscute ca practici politice. E o muncă de translaţie între experienţa trăită la catedră, lângă paturile de spital, în atelierul fabricii sau în ghişeul funcţionarului şi noţiuni abstracte ca justiţie socială, echitate, egalitate, sau drepturi, pe care sindicatele trebuie să le umple cu un conţinut specific, apropiat de nevoile şi practicile de fiecare zi. Ele trebuie, de asemenea, să funcţioneze ca structură de vizibilitate pentru relaţiile de putere care structurează atât producţia cât şi piaţa. Analizând condiţiile fundamentale pentru emergenţa asocierii şi a acţiunii de clasă, Max Weber arată că mobilizarea este facilitată de transparenţa relaţiilor de clasă şi blocată acolo unde relaţiile de putere sunt experimentate ca naturale, inevitabile şi permanente. Posibilitatea, sensul şi legitimitatea unei schimbări fundamentale trebuie păstrate ca ideal, trebuie asumate ideologic, exact pentru a putea imagina posibilitatea, sensul şi legitimitatea oricărei revendicări salariale minore, pentru că depolitizarea sindicatelor nu duce doar la imposibilitatea reformelor substanţiale ci şi la ineficienţa cererilor care respectă regulile jocului trasate de stat şi de capital.
O consecinţă practică esenţială pentru activitatea actuală a sindicatelor din România este că fără posibilitatea de a reimagina relaţiile de proprietate şi control asupra mijloacelor de producţie, dacă aceste relaţii sunt luate drept intangibile, naturale, de la sine înţelese şi eterne, caracterul lor istoric, negociat, conflictual, ideologic, soarta colectivă a celor care le trăiesc zi de zi, dreptul lor de a primi mai mult sau mai puţin sunt evacuate din sfera politicului, pierzându-şi atât legitimitatea cât şi eficienţa. De aceea asistăm la (auto)limitarea luptei sindicale la modalităţi de redistribuţie, la discuţii ineficiente despre reduceri şi creşteri salariale şi la absenţa aproape totală a dezbaterilor despre controlul angajaţilor asupra procesului muncii. Sindicatele trebuie, drept urmare, să traseze limitele autonomiei imaginare a sferei economicului. Legitimitatea mişcării sindicale este legată fundamental de posibilitatea de a negocia realitatea economică ca realitate socială, contingentă istoric, adică tocmai de posibilitatea de a articula politic cererile membrilor sindicali. Depolitizarea sindicatelor, aşa-zisa lor dezideologizare reprezintă, pur şi simplu, o ideologizare în sensul hegemonic al timpurilor. Dacă experienţa directă furnizează prima armă a sindicatelor, ideologia o furnizeaza pe cea de-a doua, pentru că reperele luptei sindicale se raportează perpetuu la un ideal de la care relaţiile de putere manifestate în sfera economicului se indepărtează. Acest ideal nu poate şi nu trebuie să fie acelaşi cu al capitalului şi această îndepărtare nu poate şi nu trebuie acceptată la infinit.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 