TEMA: Cît de anti-americani sîntem?
Suprema închipuire paranoică americană este aceea despre o persoană care locuiește într-un orășel idilic din California, un adevărat paradis consumist, şi care începe dintr-o dată să presupună că lumea în care trăiește este falsă, un spectacol pus în scenă numai pentru a-l convinge că trăiește într-o lume reală, când, de fapt, toți oamenii din jurul său nu sunt decât actori și figuranți într-un gigantic show TV. Cel mai recent exemplu în acest sens este The Truman Show (1998) al lui Peter Weir, cu Jim Carrey în rolul unui funcționar de provincie, care descoperă treptat adevărul că este protagonistul unui show TV ce rulează 24 de ore din 24: oraşul său este construit pe un imens platou de televiziune, cu camere video care îl urmăresc în permanență. Printre predecesorii săi trebuie menţionat Timpul dezarticulat al lui Philip Dick, în care un personaj cu o viaţă modestă într-un orăşel idilic din California sfârşitului anilor ’50, descoperă treptat că întreaga localitate nu este decât o farsă înscenată spre propria mulţumire… Morala din Timpul dezarticulat şi Truman Show este că paradisul californian consumist al capitalismului târziu este, în chiar hiper-realitatea sa, destul de IREAL, inconsistent, lipsit de inerţia materialului.
Astfel încât se poate spune că nu doar Hollywoodul înscenează o replică a vieţii reale, lipsită de greutatea şi inerţia materialului – în societatea consumistă din capitalismul târziu, „viaţa socială reală” însăşi capătă cumva caracteristicile unei farse înscenate, în care apropiaţii noştri se comportă în viaţa „reală” ca nişte actori şi figuranţi de pe scenă… Din nou, adevărul suprem al universului de-spiritualizat capitalist utilitarist echivalează cu de-materalizarea „vieţii reale” înseşi, cu transformarea acesteia într-un spectacol spectral. Între alţii, Christopher Isherwood a exprimat această irealitate a vieţii americane luând drept exemplu camera de motel: „Motelurile americane sunt ireale! […] sunt special proiectate pentru a părea ireale. […] Europenii ne urăsc pentru că ne-am retras să trăim în reclame, ca ermiţii care merg în peşteri să mediteze.” Conceptul lui Peter Sloterdijk de „sferă” se realizează aici cât se poate de literal, ca o sferă imensă de metal ce cuprinde şi izolează întregul oraş. Cu ani în urmă, seriale sience-fiction ca Zardoz sau Fuga lui Logan au anticipat situaţia critică a postmodernităţii, extinzând această fantezie asupra comunităţii însăşi: grupul izolat care trăieşte o viaţă aseptică, într-o zonă retrasă, tânjeşte după existența lumii reale cu decăderea sa morală cu tot.
Filmul de succes al fraţilor Wachowski, Matrix (1999), a dus la extrem această logică: realitatea materială pe care o trăim şi o vedem cu toţii în jurul nostru este virtuală, generată şi coordonată de un imens mega-computer la care suntem conectaţi cu toții. Când protagonistul (interpretat de Keanu Reeves) se trezeşte la „realitatea reală”, el vede un peisaj pustiu, îmbâcsit de ruine arse, care nu sunt altceva decât rămăşiţele oraşului Chicago după un război mondial. Liderul de rezistenţă Morpheus îl întâmpină cu un salut ironic: „Bun venit în deşertul realului.”
Oare nu a avut loc ceva de genul ăsta în New York pe 11 septembrie? Newyorkezii făcut atunci cunoștință cu „deşertul realului”, în timp ce nouă, celor pervertiţi de Hollywood, peisajul şi imaginile pe care le-am văzut cu cele două turnuri prăbuşindu-se, ne-au amintit de cele mai impresionante scene din marile producţii cinematografice despre catastrofe. Când auzim despre ce şoc neaşteptat a fost acel atentat, despre cum s-au înfăptuit imposibilul şi inimaginabilul, ar trebui să ne reamintim cealaltă catastrofă definitorie de la începutul secolului al XX-lea, cea de pe Titanic: şi aceasta a fost șocantă, dar venirea acesteia fusese pregătită de fanteziile ideologizante, dat fiind că Titanicul era simbolul puterii civilizației industriale din secolul al XIX-lea. Nu este oare acelaşi lucru valabil şi pentru aceste atentate? Nu numai că am fost constant bombardați în mass-media de discuțiile despre amenințarea teroristă, dar această ameninţare era evident investită psihic – amintiți-vă numai seria de filme de la Evadare din New York (Escape From New York) la Ziua independenței (Independence Day). În asta constă adesea referința la atentatele din filmele hollywoodiene despre catastrofe: inconceptibilul care s-a întâmplat era obiectul imaginației, deci, într-un fel, America a primit ceea ce și-a imaginat, și tocmai asta a fost cea mai mare surpriză.
Tocmai acum, când ne confruntăm cu Realitatea crudă a catastrofei, trebuie să rememorăm coordonatele ideologice și fantasmatice care determină percepția acesteia. Dacă există vreun simbolism în prăbușirea turnurilor WTC, nu este acela al învechitei noțiuni de „centru al capitalismului financiar”, cât acela că cele două turnuri WTC se aflau în centrul capitalismului VIRTUAL, al speculațiilor financiare desprinse de sfera producției materiale. Impactul devastator al atentatului poate fi redat numai din perspectiva graniței care separă informatizata Lume Întâi de „deșertul Realului” din Lumea a Treia. Conștientizarea faptului că trăim într-un univers izolat și artificial dă naștere ideii că un factor nefast ne amenință constant cu distrugerea completă.
Prin urmare, Osama Bin Laden este cel suspectat a fi în spatele atentatului, și nu omologul din viața reală al lui Ernst Stavro Blofeld, geniul rău din cele mai multe filme cu James Bond, responsabil pentru acte de distrugere globală. Dar ceea ce trebuie să ne reamintim este că singurul loc în filmele hollywoodiene, în care vedem procesul de producție la capacitate maximă, este atunci când James Bond pătrunde pe domeniul secret al geniului rău și depistează punctul celei mai intense activități (prepararea și ambalarea drogurilor, construirea unei rachete care urmează să distrugă New York…). Oare momentul în care geniul rău îi prezintă lui Bond, de obicei după ce îl capturează, fabrica sa ilegală, nu este cel în care Hollywoodul se apropie cel mai mult de mândra prezentare realist-socialistă a producției dintr-o fabrică? Și rolul intervenției lui Bond este, desigur, aceea de a exploda cu artificii acest punct de producție, permițându-ne să revenim la ceea ce seamănă cu existența noastră, într-o lume a „dispariției clasei muncitoare”. Nu reprezintă oare, explozia turnurilor WTC, această violență îndreptată către amenințarea Exterioară răsfrântă asupra noastră?
Sfera sigură în care trăiesc americanii este resimțită ca fiind sub amenințarea atacatorilor teroriști din Exterior, nemiloși în sacrificiul de sine DAR lași, inteligent astuțioși DAR barbari primitivi. Ori de câte ori ne confruntăm cu răul pur Exterior, trebuie să ne îmbărbătăm pentru a susține teza hegeliană: în acest Exterior pur trebuie să recunoaștem varianta decantată a propriei noastre esențe. În ultimele cinci secole, (relativa) prosperitate și pace din Occidentul „civilizat” a fost cumpărată prin exportul de violență nemiloasă și distrugere către Exteriorul „barbar”: versiunea completă a poveștii de la cucerirea Americii la masacrul din Congo. Oricât de cinic și indiferent ar putea părea, acum mai mult decât oricând, ar trebui să recunoaștem că urmarea propriu-zisă a acestor atentate este mai degrabă simbolică decât reală: în Africa, mai multe persoane mor de SIDA ÎN FIECARE ZI decât toate victimele prăbușirii turnurilor WTC la un loc, iar moartea acestora ar fi putut fi lesne împiedicată printr-un efort financiar destul de redus. SUA nu a făcut decât să simtă pe propria piele ceea ce se întâmplă zi de zi peste tot în lume, din Sarajevo până în Groznîi și din Congo până în Sierra Leone. Și dacă am adăuga la situația din New York bandele de violatori și cele câteva zeci de lunetiști care iau în obiectiv oamenii de pe stradă, am înțelege mai ușor cum era Sarajevo acum zece ani.
Doar în momentul în care am urmărit pe ecranele televizoarelor prăbușirea turnurilor WTC, ne-a fost dat să înțelegem falsitatea „showurilor reality TV”: chiar dacă aceste „showuri” sunt „pe bune”, oamenii tot joacă în ele – pur și simplu se joacă pe ei înșiși. Avertismentul din romane („personajele din acest text sunt ficționale, orice asemănare cu persoane din viața reală este pur întâmplătoare”) este valabil și pentru participanții la telenovelele reality: ceea ce vedem sunt personaje ficționale, chiar dacă acestea joacă rolul propriilor persoane. Desigur, „revenirea la Real” poate comporta multe aspecte: putem auzi deja vocile conservatorilor care susțin că am devenit atât de vulnerabili tocmai din cauza deschiderii noastre – iar concluzia inevitabilă care se conturează este aceea că, dacă vrem să ne apărăm „modul de viață”, trebuie să sacrificăm anumite libertăți de care „abuzează” dușmanii libertății. Acest raționament trebuie respins fără drept de apel: nu este oare adevărat că țările noastre „deschise” din Lumea Întâi sunt cele mai controlate țări din istoria umanității? În Marea Britanie, toate spațiile publice, de la autobuze, la centre comerciale, sunt în permanență urmărite de camere video; ca să nu mai vorbim de controlul aproape total al formelor de comunicare digitală. În aceeași ordine de idei, și comentatorii de dreapta ca George Will au proclamat numaidecât sfârșitul „vacanței de la istorie” în America – impactul realității zguduind turnul izolat al atitudinii liberale tolerante și orientarea spre textualitate a Studiilor Culturale. Acum suntem obligați să ripostăm, să ne confruntăm cu dușmani reali într-o lume reală… Așadar, ÎN CINE să dăm? Indiferent de răspuns, nu o să lovim niciodată ținta CORECTĂ, spre o deplină satisfacție a tuturor. Ridicolul atacului american în Afganistan este vizibil cu ochiul liber: dacă cea mai mare putere din lume va distruge una din cele mai sărace țări, în care țăranii se luptă să supraviețuiască pe niște dealuri sterpe, ne vom afla în fața celei mai exemplare situații în care explodează mămăliga. Altfel, Afganistanul este o țintă ideală: o țară DEJA ruinată, fără nici un fel de infrastructură, distrusă în mod repetat de războaiele din ultimele două decenii… Nu se poate evita ipoteza că alegerea Afganistanului a fost și ea determinată de rațiuni economice: nu este oare în logica lucrurilor să îndrepți furia către o țară de care nimănui nu îi pasă și unde nu mai este nimic de distrus? Din păcate, alegerea Afganistanului amintește de gluma cu nebunul care caută cheia sub un stâlp de iluminat, iar când este întrebat de ce o caută acolo, când o pierduse, de fapt, într-un colț întunecat din josul străzii, el răspunde: „Păi, e mult mai ușor să o caut la lumină!”
Când cedezi impulsului de a acționa imediat și de a riposta, nu faci altceva decât să eviți confruntarea cu adevărata semnificație a ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie – nu este altceva decât un gest al cărui scop real este acela de a ne amăgi cu certitudinea sigură că, DE FAPT, nimic nu s-a schimbat. Dar adevărata amenințare pe termen lung înseamnă acte de terorism în masă, în fața cărora amintirea prăbușirii turnurilor WTC va păli – acte mai puțin spectaculoase, dar cu mult mai terifiante. Cum ar fi războiul bacteriologic, utilizarea gazelor letale sau posibilitatea terorismului ADN (crearea unor otrăvuri care să afecteze numai purtătorii unui anume genom). În loc să defulăm pe moment, ar trebui să ne punem aceste întrebări grele: ce va înseamnă „războiul” în secolul al XXI-lea? Cine vor fi „ceilalți”, în condițiile clare în care aceștia nu vor mai fi nici state și nici grupări criminale?
Există o fărâmă de adevăr în conceptul de „ciocnire a civilizațiilor”, care se confirmă acum – e suficientă numai uimirea Americanului de rând: „Cum este posibil ca acești oameni să prețuiască atât de puțin propria viață?” La polul opus al acestei uimiri nu se află oare trista realitate că noi, în țările din Lumea Întâi, ne putem imagina, cu din ce în ce mai mare dificultate, o Cauză publică sau universală pentru care am fi gata să ne dăm viața? Ce altceva a făcut ministrul de externe Taliban când, după atentat, a declarat el însuși că „simte durerea” fiilor Americani, decât să confirme sensul de hegemonie ideologică al cuvintelor marca Bill Clinton? După toate aparențele, diferența dintre Lumea Întâi și Lumea a Treia se definește tot mai mult ca opoziția dintre o viață lungă, de împlinire materială și bogăție culturală, și o viață devotată vreunei Cauze transcendente. Cu toate acestea, acest concept de „ciocnire a civilizațiilor” a fost respins cu fermitate: astăzi ne confruntăm, mai degrabă cu ciocniri ÎNĂUNTRUL fiecărei civilizații. Mai mult, o scurtă privire asupra istoriei comparate a Islamului și Creștinismului ne va învăța că „bilanțul de respectare a drepturilor omului” al Islamului (pentru a folosi un termen anacronic) este mult mai bun decât cel al Creștinismului: în secolele trecute, Islamul era cu mult mai tolerant față de alte religii decât Creștinismul. Și tot ACUM este momentul să ne amintim că în Evul Mediu, noi, cei din Europa Occidentală, am redescoperit moștenirea antică grecească prin intermediul arabilor. Deși nu scuză în nici un fel actele de teroare din ziua de astăzi, aceste date arată totuși limpede că nu ne confruntăm cu un aspect inerent „în sine” Islamului, ci cu rezultatul condițiilor socio-politice moderne.
Fiecare trăsătură atribuită Celuilalt este deja prezentă în chiar esența SUA: fanatism criminal? Există astăzi, chiar în interiorul SUA, peste două milioane de „fundamentaliști” populiști de Dreapta care practică la rândul lor teroarea, legitimați de (propria lor idee despre) Creștinism. Devreme ce America îi „întreține”, nu ar fi trebuit ca Armata SUA să pedepsească SUA însăși, după atentatul de la Oklahoma? Ce să mai vorbim despre modul în care au reacționat Jerry Falwell și Pat Robertson, care au considerat atentatele un semn că Dumnezeu și-a întors fața de la SUA, din cauza modului de viață păcătos al americanilor, în care de vină este hedonismul materialist, liberal, sexualitatea desfrânată, și care au susținut că America a fost pe bună dreptate pedepsită. Este America un paradis al siguranței? Când un newyorkez observa cum, după atentate, nu mai poți merge în siguranță pe străzile orașului, cel mai ironic era că și cu mult înainte de atentate, străzile din New York erau la fel de renumite pentru pericolul de a fi atacat sau cel puțin jefuit – dar măcar atentatele au trezit un nou spirit de solidaritate, cu scene, de neimaginat cu doar câțiva ani în urmă, în care tineri afroamericani ajută bătrâni evrei să treacă strada.
Acum, în zilele imediat următoare atentatului, este ca și cum ne-am afla în momentul unic de la granița dintre un incident traumatic și impactul simbolic al acestuia, cum sunt acele clipe scurte dinaintea durerii pe care ne-o provoacă o tăietură adâncă – este încă neclar care va fi simbolismul acestor evenimente, care va fi efectul simbolic al acestora, ce acte vor fi evocate în justificarea acestora. Chiar și acum, în aceste momente de maximă intensitate, această asociere nu este automată, ci contingentă. Au apărut deja primele semne rele, cum ar fi fulgerătoarea reapariție, în discursul public, a termenului specific Războiului Rece „lumea liberă”: lupta se dă acum între „lumea liberă” și forțele întunericului și terorii. Întrebarea care trebuie pusă este, desigur, cine aparține lumii NELIBERE? Fac, să spunem, China și Egipt, parte din această lume liberă? Adevăratul mesaj este, fără îndoială, că vechea împărțire între țările occidentale liberal-democrate este din nou reinstituită.
A doua zi după atentat, am primit un mesaj de la o revistă care urma să îmi publice un text mai mare despre Lenin, spunându-mi că au decis să amâne publicarea – considerau că este nepotrivit să publice un material despre Lenin imediat după atentat. Nu ne trimite acest mesaj cu gândul la nefastele rearticulări ideologice ce au să urmeze, cu un nou Berufsverbot (interdicția de a angaja persoane radicale) mult mai puternic și mai răspândit decât cel din Germania anilor 70? Zilele astea, auzim din ce în ce mai mult că lupta se poartă în numele democrației – adevărat, dar nu în sensul în care se spune de obicei acest lucru. Câțiva prieteni de Stânga mi-au scris deja că, în aceste momente grele, este mai bine să ținem capul plecat și să nu ne continuăm proiectele. În opoziție cu această tentație de a ne eschiva din fața crizei, ar trebui să insistăm că ACUM este momentul ca Stânga să ofere o analiză mai bună – altfel, capitulează politic ȘI etic în fața gesturilor adevărate de eroism ale oamenilor de rând (ca cele ale pasagerilor care, printr-un exemplu de act etic rațional, au preluat controlul de la cei care deturnau avionul, provocând prăbușirea avionului înainte de momentul planificat: dacă suntem condamnați la moarte, ar trebui să găsim forța de a muri într-un asemenea mod, în care să putem preveni moartea altor persoane…)
Și cum rămâne cu propoziția care răsună peste tot și care spune că „nimic nu va mai fi la fel după 11 septembrie”? În mod semnificativ, această frază nu este niciodată explicată – este o frază goală prin care spunem ceva „profund”, fără să ne dăm exact seama ce vrem să spunem. Prima noastră reacție ar trebui să fie: chiar așa? Nu se poate spune mai degrabă că singurul lucru care s-a schimbat cu adevărat este acela că America a fost obligată să recunoască lumea din care face parte? Pe de altă parte, astfel de schimbări de perspectivă nu rămân niciodată fără urmări, devreme ce perspectiva pe care o avem asupra propriei situații determină modul în care acționăm. Să ne gândim doar la procesul de prăbușire a unui regim politic, cum ar fi, spre exemplu, prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est în anii ’90: la un anumit moment, oamenii au înțeles dintr-o dată că jocul s-a sfârșit și comuniștii sunt pierduți. Ruptura nu a fost decât simbolică, pentru că nimic nu s-a schimbat „în realitate” – și, cu toate acestea, din acel moment, prăbușirea efectivă a regimului nu a mai fost decât o chestiune de câteva zile… Dacă ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie a URMAT aceeași logică?
Nu cunoaștem deocamdată care vor fi consecințele acestui eveniment, din punctul de vedere al economiei, ideologiei, politicii, războiului, dar un lucru este sigur: SUA, care până acum s-a perceput pe sine ca o insulă ferită de acest tip de violență, confruntându-se cu astfel de lucruri doar de la distanța sanitară a ecranului TV, este acum direct implicată. Așadar, alternativele sunt următoarele: vor decide oare americanii să își fortifice și mai mult „sfera” sau vor risca să pășească în exteriorul acesteia? America fie va stărui, dacă nu chiar consolida, atitudinea profund imorală de tipul „de ce ni se întâmplă asta? Astfel de lucruri nu se întâmplă AICI!”, care va duce doar la o și mai mare agresivitate față de Exteriorul amenințător sau și mai scurt: contra-ofensivă paranoică. Fie își va asuma, în sfârșit, riscul de a păși dincolo de scutul imaginar care o separă de Lumea Exterioară, acceptându-și rivalul din lumea REALĂ, făcând pasul mult așteptat de la „Astfel de lucruri nu se întâmplă AICI!” la „Astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple NICIUNDE!”. Aceasta este adevărata morală a atentatelor: singura modalitate de a te asigura că nu se va întâmpla AICI este să te asiguri că nu se întâmplă NICIUNDE.
„Vacanța de la istorie” a Americii a fost iluzorie: pacea în America a fost cumpărată cu prețul catastrofelor din alte părți ale lumii. În prezent, punctul de vedere precumpănitor este acela al unei priviri inocente care întâlnește Răul inimaginabil lovind din Exterior – și, din nou, apropos de această privire, ar trebui să găsim puterea de a o aplica și binecunoscutului dicton hegelian, conform căruia Răul se regăsește (și) în privirea inocentă care percepe Răul din jurul său.
În campania electorală, Președintele Bush a spus că cea mai importantă persoană din viața sa este Isus Hristos. Acum i se oferă unica șansă de a arăta că a vorbit cât se poate de serios: pentru el, ca și pentru toți americanii din ziua de astăzi, „Iubește-ți aproapele!” înseamnă „Iubește musulmanii!” SAU NU MAI ÎNSEAMNĂ NIMIC.
Traducere: Sanda Watt
2002 honda civic
langerhans cell histiocytosis
dress long black
iron man games
beaches in florida