TEMA: Cît de anti-americani sîntem?
In the beginning all the world was America. Celebra formulă lockeană închide, ca într-o capsulă a timpului, întreaga esență a visului american. Și ca în orice transpunere a unui vis într-o formulă, condensările și deplasările inconștiente impun o reversibilitate nestăvilită a formulei care, teoretic, ar trebui să le stabilizeze în univocitatea unui mesaj. Astfel, propoziția lui Locke admite cel puțin trei direcții de lectură, care indică tot atâtea niveluri de sedimentare și articulare ale visului american. De la stânga la dreapta, lectura imediată: la început, întreaga lume era America. O formulă în care America stă pentru fericita întâlnire a mitului cu istoria: ipoteticul state of nature devine efectiv în cazul Americii, în care nesfârșitele întinderi teritoriale, bogățiile inepuizabile și virgine și absența guvernului central par să verifice, punct cu punct, toate ingredientele ideii metafizice a stării de natură.
Lectura secundă pliază pe sine această lectură imediată, iar ideea originii mitice a istoriei se răstoarnă în ideea istoriei ca repetiție nesfârșită a mitului: din această perspectivă, America este spațiul începutului mereu reluat, spațiul în care ideile abstracte ale individului liberal și ale naturii virgine se pot încarna și intra în contact una cu cealaltă, nederanjate de interferențele reprezentate de realități – care ar fi, oriunde altundeva, extrem de concrete – cum ar fi societatea, statul, acumularea primitivă sau băștinașii indieni. America, în calitate de spațiu al eternei reîntoarceri a începutului, este așadar locul în care abstracțiile devin concrete iar realitățile efective, sedimentările de preistorie, întotdeauna deja-ul socialului pot fi puse între paranteze ca simple abstracții.
Lectura a treia închide capsula onirică, acaparând în vis inclusiv subiectul visător: America, din această perspectivă, este spațiul lockean prin excelență, spațiul în care faimosul Lockean proviso continuă să fie principalul resort ideologic de (de)socializare și (de)politizare: ideea proprietății private ca rezultat legitim al întâlnirii dintre munca mea și bunul comun, adică al nimănui, acest principiu protestant al micului întreprinzător dar care, în America, stă pe frontispiciul tuturor, de la păturile cele mai declasate ale societății până la cei mai multimiliardari. În spațiul abstracțiilor împlinite și al realităților abstractizate care este America, visul american operează la nesfârșit acea reducere liberală a istoriei prin care toți, cu mic cu mare, de la ultimul șomer până la primul bancher, se pot reprezenta în postura mitică a pionierului înfigându-și lopata și plantându-și proprietatea privată în solul mănos și virgin al mamei natură. Visul american este, astfel, fantasma concepției imaculate a unui popor, în care istoria se naște direct din mit și constă în simpla lui reproducere, iar societatea se naște direct din proprietatea privată și constă în simpla ei apărare și acumulare.
Full Metal Jacket
Desigur, o a patra lectură a visului american e întotdeauna posibilă și circumstanțele pot face oricând ca ea să fie scoasă din fundalul subînțelesului și actualizată la vedere: in the end, all the world could and should be America. Nu în sensul unei dominații planetare fățișe a Americii – care ar putea părea greoaie, vulgară și inutilă din perspectiva imperativelor transparente ale capitalismului –, ci în sensul unei universalizări a acestei mitice stări de natură, sau, mai degrabă, a acestei naturalizări a abstracției istorice și sociale. Așa se face că, atunci când primele trei articulații ale visului american nu reușesc să ducă la rezultatul scontat, contradicțiile interne pot fi dezamorsate prin exportarea visului american. Blocată pe piața internă de acumularea sedimentărilor istorice, glorioasa națiune de mici întreprinzători își trimite corăbiile și portavioanele în căutarea unor noi teritorii de natură pură. Populații întregi pot fi eliberate astfel de povara lor de istorie și cultură și puse în situația de a fi primii pionieri pe solul re-virginizat al propriei țări.
Lăsăm deoparte faptul că, la adăpostul acestei legitimări de export a visului american, cu totul alte procese economice și politice de acumulare primitivă și apropriere prin deposedare au loc. Ceea ce contează, deocamdată, este principiul ideologic urmat în aceste campanii de americanizare, principiu care a fost admirabil formulat de un colonel anonim din filmul Full Metal Jacket: We are here to help the Vietnamese, because inside every gook, there’s an American who’s trying to get out. Toți talibanii visează să devină cowboys, iar intervenția americană este, de fapt, un simplu travaliu psihanalitic, în care dorința ascunsă și inconștientă a barbarilor de pretutindeni trebuie scoasă la iveală și sprijinită cu instituțiile democratice de rigoare. Invaziile americane sunt, din perspectiva legitimității lor, tot atâtea campanii de eliberare a naturii umane de contingențele culturale și istorice în care aceasta se întâmplă să fie închistată. Ele sunt campanii istorice de reducere a istoriei celorlalți, masive desfășurări de capital și tehnologie cu unicul scop de a reproduce situația originară, mitică, lockeană, a primei întâlniri dintre om și natură.
Această contradicție inițială a campaniilor militare de renaturalizare face ca până și contradicția evidentă în care ele sfârșesc cel mai adesea să fie mai puțin stridentă, întrucât ea nu face decât să deplaseze și condenseze contradicția originară: astfel, acolo unde rezistența populației vizate duce la eșecul încercării de eliberare iar natura secundă a acestor popoare se dovedește a fi mai puternică decât presupusa lor natură primară, ideea huntingtoniană a diferențelor esențiale de civilizație intră în scenă și consfințește un compromis bizar: starea de derivă civilizațională este acceptată ca imposibil de schimbat, populația băștinașă e etichetată ca iremediabil refractară la democrație; starea de natură, în schimb, dacă n-a putut fi instituită în interiorul acestor state semibarbare, este impusă între state și prezervată cu ajutorul unui conducător atent ales, care, cu un picior în istoria locală și cu celălalt în imperativul american de piață liberă și naturală, lasă populația locală să se îmbete cu iluzia rezistenței antiamericane prin specific cultural, în timp ce expune resursele publice capitalului american ca tot atâtea terenuri virgine în care investitorii să-și poată înfige lopata pionerească și civilizatoare. De la Vietnam la Irak, primul model de democratizare, naturalizare și, implicit, americanizare prin mijloace militare a eșuat de fiecare dată. Astăzi, revoltele populare din nordul Africii și Orientul mijlociu demonstrează, în schimb, eșecul strategiei neoconservatoare de compromis, în care specificul cultural și non-, dacă nu chiar anti-american local poate să coexiste cu deschiderea fără rezerve, în exterior, față de interesele economice și geopolitice americane. Recurente în istoria seculară americană, cele două strategii de exportare a visului american au caracterizat în special perioada celor două mandate ale președintelui Bush junior. Asupra eșecului lor spectaculos nu are rost să mai insistăm. Trezit la realitate în exterior, visul american se întoarce la bază și își reîncepe travaliul meticulos de rearticulare.
Inception
Ca în Inception, din visul militarizat al lui Bush picăm direct în visul cu porumbei al lui Obama. Cum funcția visului este, prin definiție, aceea de a permite subiectului să doarmă în continuare, noul vis american trebuia să fie unul pe măsura trezirii brutale care l-a precedat și făcut necesar. Iar cum dezastrul neoconservator reușise să aducă popularitatea Americii la cotele cele mai joase de la Vietnam încoace, rearticularea unui vis coerent și plauzibil a avut nevoie, oarecum logic, de cea mai costisitoare campanie electorală din istorie. Alegerile prezidențiale din 2008 au reprezentat cel mai spectaculos produs al acestei fabrici de vise care este industria media americană. Totul, în campania electorală a lui Obama, a frizat, gâdilat și reîncălzit visul american. De la accentul pus pe ideea de schimbare, care pretindea că poate pune între paranteze inerția istorică și rezistențele instituționale, pentru a recrea miticul moment zero al descălecării originare; până la susținerea masivă a mișcărilor populare, grassroots, antrenate în ideea că ar putea reformula contractul social dincoace de intruziunea marilor interese de la Washington, direct de la nivelul firului verde al ierbii de-acasă. (Înainte de a fi recuperată de către tea party, ideea că politica trebuie să fie expresia nemediată a omului simplu și că ea trebuie să se realizeze nu grație sau prin intermediul, ci în ciuda clasei politice a fost, în fond, unul din principiile democrației regăsite din programul lui Obama.)
Mesajul de vis al campaniei și-a găsit, în fond, confirmarea imediată în chiar victoria candidatului democrat: unde, dacă nu în cel mai pur vis american, se mai poate întâmpla ca fiul de culoare al unui imigrant să poată ajunge președinte? Într-un sondaj realizat pe internet, cam 80% din cititorii străini ai revistei The Economist simpatizau cu Barack Obama. Însuși Slavoj Zizek recunoștea că, la anunțarea rezultatelor alegerilor, a trăit un entuziasm comparabil cu cel resimțit de Kant în fața revoluției franceze. Visul american în varianta Obama făcea victime pe linie, de la stânga la dreapta. America își regăsea originile, mitul fondator al începutului veșnic posibil, și pentru o clipă măcar, all the world was again America.
Astăzi, după mai bine de doi ani de realitate a acestei administrații de vis, nici nu putem măsura distanța care separă realizările sale de așteptările pe care le-a provocat. Din visul frumos cu porumbei n-a rămas nici puful. Reforma serviciilor de sănătate, care trebuia să fie calul de bătaie al noului guvern democrat, s-a fâsâit într-o variantă mai moale până și decât varianta pe care o propusese inițial candidatul Hillary Clinton. Mai mult, în urma tăierilor bugetare care stau să fie promulgate, se prea pare că până și progresele timide realizate în reforma asigurărilor de sănătate vor fi anulate și situația va reveni la cea din momentul administrației neoconservatoare. Mult trâmbițatele reforme punctuale însă cu mare valoare simbolică, precum închiderea centrului de la Guantanamo, au rămas blocate într-un hățiș juridic. Promisa retragere urgentă din Irak a fost constant amânată, în timp ce intervenția din Afganistan s-a adâncit și lățit tot mai mult, implicând astăzi inclusiv Pakistanul. Singurele măsuri energice luate de administrația Obama au vizat infamul bail aut, în care sute de miliarde din banii publici au fost puși la dispoziția băncilor private aflate în prag de colaps.
Zilele astea, o mică parte din această notă de plată se întoarce asupra contribuabilului american: în condițiile în care scutirile de taxe pentru cei bogați (cu venituri anuale de peste 250 000 de dolari) au rămas în vigoare, în ciuda promisiunilor de schimbare, de pe vremea lui Bush, și în condițiile în care cele trei campanii militare simultane fac bugetul armatei practic de neatins, guvernul a anunțat reduceri la nivelul cheltuielilor bugetare pe acest an în valoare de 40 de miliarde, reduceri pe care le vor suporta, desigur, recipienții de rând ai programelor de sănătate, educație și asistență socială. Modul de guvernare, chipurile transpartizană, a centristului Obama se reflectă perfect în acest compromis, prezentat de președinte ca o mare victorie a rațiunii și bunului simț politic: de la cele 40 de miliarde de noi fonduri bugetare promise, s-a ajuns la 40 de miliarde tăiate de la buget, asta pentru a contra pretențiile republicanilor de a tăia 60 de miliarde. Centrul pe care încearcă să-l ocupe administrația Obama e, deci, la 80 de miliarde distanță de promisiunile inițiale și la 20 de miliarde distanță de revendicările republicane. Cu cât încearcă președintele să pară mai rezonabil și mai împăciuitor, cu atât opoziția republicană devine mai intransigentă și cu atât centrul se deplasează mai spre dreapta.
Fort Apache
Unde se va stabiliza această continuă alunecare spre dreapta e greu de spus. Un lucru e destul de clar însă, și decizia Curții supreme de anul trecut de a elimina limita maximă a donațiilor admise în alegeri arată că președintele știe deja de unde-și va strânge voturile pentru al doilea mandat. Cu siguranță, viitoarea campanie electorală a lui Obama, care deja se anunță mai costisitoare decât precedenta, nu va fi acoperită din donațiile mărunte ale mișcărilor grassroots. ‘Socialistul’ Obama mizează deja pe recunoștința ce i se cuvine din partea marilor instituții financiare. De cealaltă parte, republicanii și, mai ales, lupii tineri din tea party au vântul în pupă și nu pot pierde decât dacă își taie singuri craca de sub picioare, dacă prin șantajul lor reușesc să paralizeze efectiv funcționarea statului. Atâta vreme însă cât joacă doar la cacealma, ei sunt cei care stabilesc regulile jocului și executivul nu poate face decât să îndeplinească, crâcnind, doleanțele lor. Ofensiva ideologică și, implicit, noua rearticulare a visului american sunt, de-acum, în curtea lor. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere apocaliptic, așadar de dezvăluire epocală, nici nu-i rău, pentru că reprezentanții tea party-ului par în sfârșit gata să ducă visul american până la ultima sa literalitate: fără stat, fără taxe, fără contract social, fiecare cap de familie cu pușca sa și proprietatea sa privată. De aceea, personal, trebuie să mărturisesc că visez, de dragul Zeitgeist-ului, un președinte de tipul Sarah Palin. Dacă nu de alta, vreau să apuc să văd cu ochii mei visul american devenit realitate. Sau, mai exact, poporul american trezit la realitatea visului său, în care, pe ultimele ruine ale statului central și ale contractului social, un întreg popor joacă rolul indienilor în westernul clasic în care capitalul îl interpretează pe nemuritorul John Wayne.
