TEMA: Deceniul OO
O periodizare cu geometrie variabilă
Primul deceniu al mileniului al III-lea al erei creştine (1 ianuarie 2001-31 decembrie 2010) în istoria României poate fi supus unor periodizări diferite, în funcţie de criteriile alese. Fără îndoială, începutul deceniului poate fi stabilit în zilele de 10-11 decembrie 1999, moment în care la Consiliul European de la Helsinki România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Evenimentul este unul cu multiple consecinţe (geo-)politice, instituţionale, macrosocietale. Semnificaţia principală a evenimentului de la Helsinki constă în încheierea deceniului incertitudinilor geopolitice, deschis de Revoluţia Română, realizându-se un imens salt calitativ de la întrebarea „dacă?” la interogaţia „când?” va fi România parte a Europei unificate.
Dacă luăm în considerare doar acest element al relaţiei României cu Uniunea Europeană, atunci primul deceniu al mileniului al III-lea se încheie la 31 decembrie 2006, ultima zi în care ţara noastră era „stat în curs de aderare”. În matricea interpretativă a acestui „deceniu al integrării euro-atlantice” face parte şi aderarea României la NATO, proces finalizat din punct de vedere juridic în martie 2004.
Putem adopta însă şi o grilă de periodizare diferită, având ca element principal fenomenele politice interne. Dintr-o atare perspectivă, se poate vorbi de „deceniul lung al Revoluţiei Române” (până la finalul anului 2004), în care cei doi preşedinţi ai României – Ion Iliescu şi Emil Constantinescu – cu deosebirile de accente evidente, au construit profilul preşedinţilor constituţionali, a celor care unifică mai degrabă decât dezbină. Epoca Traian Băsescu aduce o schimbare a esenţei mesajului democratic al Revoluţiei Române, deoarece implică o puternică centralizare a puterii şi exercitarea autocratică a acestuia, codificată în sintagma anti-constituţională a „preşedintelui-jucător”. Primul mandat al lui Traian Băsescu a stat sub semnul eşecului materializării proiectului preşedintelui-jucător, ca urmare a opoziţiei pesedisto-liberale, în timp ce în al doilea mandat guvernele succesive prezidate de Emil Boc vor rămâne în istoria politică a României drept cabinete transformate în veritabile anexe ale instituţiei prezidenţiale.
O modernizare întreruptă
Istoria României din ultimul secol şi jumătate poate fi descrisă drept o serie de eforturi modernizatoare, care nu au fost însă duse până la capăt, atât din motive interne (lipsa susţinerii politice, în condiţiile bulversării ordinii tradiţionale, respectiv deturnarea agendei modernizării de obiective politice de tip autoritar/totalitar) sau externe (intrarea României sub controlul Uniunii Sovietice). Aderarea la Uniunea Europeană părea a fi ocazia aşteptată pentru o parte a elitelor româneşti care sperau închiderea unui ciclu de modernizare prin asistenţa occidentală.
Uniunea Europeană a reprezentat singurul factor extern de modernizare sistemică pentru România după 1989. Dar, acest mecanism de tip sistemic are o geometrie variabilă, nu toate domeniile fiind supuse aceluiaşi grad de transformare. Explicaţia pentru geometria variabilă poate fi găsită în însăşi ambiguitatea Uniunii Europene, a tensiunilor dintre susţinătorii proiectului „Europa-piaţă” şi cei doresc crearea Marii Europe Unite, adică a unei uniuni politice a cetăţenilor. De aici derivă gradele diferite de integrare europeană: mult mai puternică în domeniul spaţiului economic unic şi în forme soft în ariile care privesc suveranitatea naţională.
Efectele în România ale geometriei variabile a mecanismelor de modernizare prin integrare pot fi decelabile cu relativă uşurinţă: modernizarea s-a realizat mai rapid şi profund în zonele unde există un mecanism birocratic de monitorizare, adică unde există acquis comunitar, şi mult mai lent în spaţiul „suveranităţii naţionale”. Structura şi calitatea clasei politice face parte din zona extrem de sensibilă a „suveranităţii naţionale”. Deşi Uniunea Europeană a încercat prin diferite metode, de la cerinţele privind lupta împotriva corupţiei, transparenţa folosirii resurselor publice, finanţarea activităţilor politice, până la cerinţe exprimate imperativ, dar într-un format informal, de eliminare a unor personaje considerate corupte din viaţa politică, să determine modernizarea clasei politice şi diminuarea caracterului ei oligarhic, rezultatele sunt puţine şi fără consistenţă. Din acest punct de vedere, putem afirma că integrarea europeană constituie un proces exogen de modernizare parţială, din moment ce o parte din componentele societăţii scapă din aria de acţiune a transformărilor.
Sistemul de partide nu a cunoscut o transformare radicală, în sens calitativ, ca urmare a influenţelor Uniunii Europene. Schimbarea cea mai spectaculoasă, crearea unui partid cu identitatea populară „afişată” (PD-L) reprezintă o adaptare mimetică la politica europeană, iar consecinţele transformării fostului partid socialist (PD) într-o formaţiune de dreapta se observă în slăbiciunile identitare ale acestuia.
Transformările interne impuse de Uniunea Europeană României s-a realizat nu numai prin intermediul negocierilor asupra acquis-ului comunitar, ci prin substanţiale instrumente financiare. Doar pentru exerciţiul bugetar 2007-2013 România are alocate peste 30 de miliarde euro fonduri structurale, însă interesul politic pentru acestea a fost unul marginal, deoarece riscul detectării utilizării frauduloase a acestora este semnificativ mai mare decât în cazul resurselor publice utilizate din bugetul naţional.
După aderarea României la Uniunea Europeană, „Bruxelles-ul” şi-a pierdut rapid capacitatea de influenţă asupra spaţiului politic românesc, cu atât mai mult cu cât, pătrunşi în instituţiile comunitare (în Parlament în principal), politicienii români au conştientizat că, în esenţă, Comisia Europeană este o instituţie politică, iar partizanatul subtil al acesteia poate fi folosit, cu ajutorul mass-media, în lupta pentru câştigarea competiţiilor politice de la nivel naţional. O atare tendinţă reflectă o dublă transformare: adaptarea politicienilor români la politica de la nivel comunitar dar şi adaptarea unor politicieni occidentali la specificul vieţii politice din România.
Exemplul cel mai semnificativ de eşec al utilizării instrumentelor Uniunii Europene pentru modernizarea României este aşa-numitul „Mecanism de Verificare şi Cooperare”. Acesta a fost creat, pe de-o parte, pentru a linişti aprehensiunile unor guverne occidentale faţă de aderarea României şi Bulgariei (pentru ca respectivele guverne să poată spune electoratului că au luat măsuri asiguratorii împotriva unor eventuale valuri de imigranţi români şi bulgari), iar pe de altă parte el a fost gândit de Traian Băsescu-Monica Macovei şi ca un instrument de luptă internă. Eurobirocraţii de la Bruxelles, în lipsa ideilor privind reforma societăţilor în tranziţie, au insistat pentru crearea unor instituţii fără corespondent în Uniunea Europeană, precum Agenţia Naţională de Integritate sau Departamentul Naţional Anti-corupţie. Acestea, în mod evident, nu pot produce rezultatele aşteptate în eficientizarea sistemului juridic, pentru că nici nu sunt concepute în acest scop. Analiza eficienţei activităţii ANI şi DNA arată că acestea nu au efecte nici asupra creşterii transparenţei activităţii politice, nici nu contribuie în mod sistematic la diminuarea efectelor economice şi sociale ale fenomenului corupţiei.
Cauza profundă a întreruperii după anul 2006 a proceselor de modernizare se află însă în transformările din interiorul sistemului politic. Partidele politice şi-au pierdut tot mai mult capacitatea de a propune politici pentru naţiune, deoarece ele însele au devenit veritabile „consilii de administraţie” ale unor interese locale, pentru fiefurile lor electorale. Conducerile naţionale ale partidelor au devenit structural dependente de interesele locale, situaţie evidenţiată inclusiv prin transformări la nivelul organizării interne. Sensul acestui transfer al centrului de decizie al partidelor politice de la nivel naţional spre cel local nu este însă unul menit a întări democraţia, dimpotrivă, a consolidat organizarea de tip neo-feudal, dependenţele de diverşi potentaţi locali. Prevalenţa agendelor locale asupra celei naţionale a avut drept principală consecinţă abandonarea – tacit – a unei agende a modernizării întregii societăţi, logica dominantă fiind bătălia feroce pentru distribuirea averii naţiunii.
Pe ruinele statului comunist s-au creat reţele de oligarhii cu puternice tendinţe autarhice, care îşi doresc să controleze în folosul lor exclusiv, prin metode netransparente, resursele publice. Practic, oligarhia îşi doreşte „parcelarea” statului român pe diferite arii pe care să le administreze în mod direct sau informal. „Feudalismul” oligarhic are atât o dimensiune geografică, în sensul controlului asupra unor părţi din teritoriul României, cât şi una propriu-zis economică, de ocupare a unor poziţii proeminente în diferite arii de activitate (energie, agricultură, mass-media ş.a.). Aceste reţele sunt transpartizane, dar se orientează, cu predilecţie, spre partidele aflate la putere. Ca atare, oligarhia este non-doctrinară, singura „ideologie” împărtăşită în mod real fiind cea a acaparării şi controlului discreţionar a cât mai multor resurse. În condiţiile slăbiciunii conducerilor centrale ale formaţiunilor politice, precum şi ale infestării instituţiilor statului cu oameni controlaţi (şantajabili), aceste reţele oligarhice îşi impun agenda la nivel naţional.
Chiar dacă structural partidele aveau tendinţa de a urma modelul organizării de tip neo-feudal, acest fenomen a fost mult accelerat, în mod paradoxal, de proiectul neo-cezarist al lui Traian Băsescu. În mod evident, scopul lui Traian Băsescu este de a conduce societatea într-o manieră autoritară, tendinţa fiind sprijinită de diferite persoane sau grupuri de putere din instituţiile de forţă ale României (Ministerul Public, serviciile de informaţii), care au primit în schimb numeroase privilegii (resurse financiare abundente, „colonizarea” instituţiilor publice cu oameni ai acestora, prestigiul de a fi considerate instituţii performante ş.a.). Proiectul centralist-populist a avut drept consecinţă concentrarea funcţiilor esenţiale de conducere ale statului român în jurul instituţiei prezidenţiale, diminuând astfel rolul Parlamentului şi Guvernului, dar şi al presei libere şi al societăţii civile autentice. Modelul este cel al Rusiei lui Putin, varianta românească fiind lipsită de obiectivele de mare putere ale Kremlinului.
Din motive tactice Traian Băsescu a atacat cu instrumentele populismului partidele politice, cel mai semnificativ exemplu fiind referendumul pentru trecerea la sistemul de vot de tip uninominal. Rezultatul, se cunoaşte: Parlamentul rezultat în urma alegerilor „uninominale” din anul 2008 are o slabă calitate umană şi politică, este dominat de o masă de anonimi care-şi comercializează în mod sistematic votul de acordarea „rentei politice”.
Democraţia în regres
Cu toate că în mod aparent ”feudalismul” oligarhic şi neo-cezarismul centralizator sunt adversari ireconciliabil, ei au un adversar comun: democraţia participativă. Desigur, România pare a îndeplini cea mai mare parte a criteriilor unei democraţii electorale, însă analiza onestă a realităţilor româneşti arată că în ultimii ani separaţia şi controlul reciproc al puterilor în stat este o frumoasă poveste pentru orele de cultură civică din ciclul gimnazial. În realitate, puterea executivă domină instituţia parlamentară iar resursele publice sunt orientate, tot mai mult, spre fiefurile partidelor aflate la putere. Cu că în ultimii ani neo-cezarismul a atins la apogeul forţei sale, câştigătorul cert pe termen lung pare a fi neo-feudalismul oligarhic, care şi-a consolidat poziţiile şi, foarte important, începe să dicteze asupra modului în care sunt construite regulile formale ale jocului democratic (sistemul electoral, de exemplu).
Regresul democratic este pus în evidenţă de divorţul dintre partide şi societate. Consecinţa acestuia, absenteismul, a devenit un fenomen cronic, punând în discuţie chiar legitimitatea procesului electoral. La fel de insidioasă este practica tot mai extinsă a cumpărării voturilor, fie prin mită electorală directă (bani, alimente) prin pomeni electorale.
Şansele unei noi agende a modernizării
România a pierdut oportunitatea închiderii unui ciclu de modernizare asistată din exterior. De acum, orice proiect de modernizare poate veni doar din interior beneficiind, eventual, de sprijin extern. Fără îndoială, există în toate partidele lideri care sunt dedicaţi unei agende a modernizării, însă aceştia par a deveni tot mai izolaţi, ca urmare a unor constrângeri structurale. O modernizare durabilă nu poate fi realizată cu instrumente autoritare. Tot la fel de adevărat este că modernizarea nu poate fi înfăptuită urmărind agenda neo-feudalismului de tip oligarhic. Ca atare, perspectivele par a fi mai degrabă sumbre, decât încurajatoare. Punctul nodal pentru realizarea unui nou proiect modernizator ar putea fi nu crearea unui „partid al îngerilor neprihăniţi” (utopie propagată dinspre susţinători dezamăgiţi ai lui Traian Băsescu), ci emanciparea partidelor actuale de sub tutela „sponsorilor”. Primul pas ar trebui să fie adoptarea unui sistem de finanţare publică a campaniilor electorale parlamentare. În acest fel, persoanele dedicate unei platforme a modernizării ar putea avea mai multe şanse să constituie în cadrul propriilor partide o masă critică – cu predilecţie la nivel parlamentar – pentru adoptarea unor necesare reforme, contrare atât agendei neo-cezariste, cât şi celei neo-feudale. Abia în etapa următoare ar putea fi pus în aplicare un proiect de modernizare, care constă, în esenţă, în emanciparea societăţii de sub tutela statului (în sensul instituţiilor publice) şi orientarea acesteia către binele public, nu către interesele personale sau de grup.
Alegerile parlamentare din 2012 ne pot da un răspuns important: dacă în numele luptei necesare împotriva neo-cezarismului se va consolida puterea reţelelor de tip neo-feudal, sau centralismul autoritar va putea fi îndepărtat fără a se realiza concesii majore unui mod de guvernare, în esenţă, pre-modern. În acest moment sunt înclinat mai degrabă să fie sceptic, însă nu sunt excluse şi surprizele plăcute.