Cu toata viteza înapoi – caritate etatizată, cezaro-papism şi cum se înfundă modernizarea României

TEMA: Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică

Sa ne înţelegem de la bun început – nu am nimic cu serviciile sociale oferite de biserică. Am făcut, pe vremea studenţiei, vreo 2 ani de voluntariat la o biserica din cartierul Titan care oferea în week-end, în turnul de lemn al bisericii, meditaţii pentru copiii cu dizabilităţi sau dificultăţi de învăţare. A fost o iniţiativă admirabilă din partea acelei biserici şi încurajez toate instituţiile de cult din România sa îi urmeze exemplul. Dar se impun câteva precizări: iniţiativa din cadrul respectivei biserici se baza în principal pe eforturile voluntarilor, iar  sumele de bani investite erau relativ modeste. Mai mult decât atât, tot ce făcea biserica respectivă era făcut cu bani din surse private sau bani de la enoriaşi, şi nu din bani publici, cum doreşte să facă Guvernul Boc prin noua lege privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale.

Caritate etatizată sau dragoste cu forţa         

Legea, care cel mai probabil va fi promulgată fără complicaţii de către preşedinte, este încă o etapă a ofensivei îndreptate împotriva statului social şi care urmăreşte  instaurarea statului minimal. Unul din mecanismele invocate în favoarea acestei legi, pe care l-am auzit cu mult înainte ca legea să fie promulgată, este acela că statul are un mecanism prea greoi şi birocrat pentru a putea gestiona eficient fondurile destinate protecţiei sociale. Prin urmare, procesul trebuie descentralizat şi lăsat în seama comunităţilor locale, care îşi cunosc mai bine  atât nevoile, cât şi beneficiarii. Dar atunci, mă întreb eu, dacă statul este un mecanism atât de depăşit şi disfuncţional, de ce e nevoie de un proces centralizat, prin intermediul unei autorităţi contractante, de alocare a acestora? Dacă aparatul statal este anacronic şi debil, de ce ne folosim de el pentru a colecta banii contribuabililor şi apoi pentru a-i distribui? Toata povestea asta cu descentralizarea serviciilor sociale, cu transferul unei părţi a acestora către organizaţiile religioase ale comunităţilor locale mi se pare un amestec bizar de etatism aproape absolutist,  machiat în culorile trendy ale „subsidiarităţii”  şi altor cuvinte extrase din arsenalul limbii de lemn, ambele aghesmuite cu niscaiva „spiritualitate”, aşa cum şede bine într-o ţară în care un bun român e musai un bun creştin.

Or, esenţa carităţii, din punct de vedere  moral, este exercitarea ei neconstrânsă, în condiţii de libertate, precum şi caracterul voluntar al actului. Ce fel de caritate e aceea care nu se bazează pe un gest liber consimţit al persoanei, ci pe o taxă încasată volens nolens si apoi direcţionată către cine cred alţii de cuviinţă, fără ca eu să îmi fi dat consimţământul? În unele state ca Germania există o taxă pe enoriaş, pe care statul o încasează  şi apoi o distribuie către cultul de care contribuitorul aparţine. Forma de gestionare este publică, dar contribuţia este voluntară, ea se bazează pe apartenenţa la un cult, iar un individ se poate sustrage acestei taxe dacă îşi declară retragerea din cultul respectiv. Varianta românească, în care se doreşte practicarea carităţii pe bani publici este un soi de dragoste cu forţa, în care  eu ca şi cetăţean sunt „violat” de către statul ce mă forţează să înfăptuiesc un act împotriva voinţei mele.

Se invoca adesea exemplele de succes din ţări precum SUA, unde diferite culte religioase reuşesc să se substituie cu succes serviciilor sociale ale statului. De acord, numai ca omitem un dat esenţial: acolo caritatea se înfăptuieşte din bani privaţi. De exemplu, în 2002 valoarea donaţiilor caritabile constituia 240 miliarde USD, adică 2.3 % din PIB-ul american[i]. Dintre aceştia, 84 de miliarde mergeau către organizaţiile religioase. 78% din americani donează o parte din venitul lor unei organizaţii religioase sau unei organizaţii non profit. Prin urmare, atâta timp cât se menţine ceea ce este de fapt – o chestiune privată, cu bani privaţi – caritatea e unul dintre multiplele aspecte ale vieţii sociale. Atunci când încearcă să devină o regulă şi să se transforme în altceva decât este – în „pomană” etatizată, ea devine o capcană periculoasă. De ce?

Caritate si  drepturi sociale

Aşa cum am scris şi in trecut, principalul pericol pe care îl văd în legea parteneriatului stat-biserică este unul legat de reaşezarea conceptelor care ar trebui să stea la baza oricărui stat modern. Într-un stat modern, o persoană marginalizată social sau săracă beneficiază de ajutor social sau protecţie socială în virtutea unor drepturi sociale inalienabile, la fel ca dreptul la libertate, viaţă şamd. Caritatea, ca manifestare practică a sentimentului de milă şi compasiune, este  o virtute individuală, chiar dacă beneficiile ei sunt extensibile asupra comunităţii ca întreg. O societate în care protecţia socială este demonizată,  iar caritatea este încurajată, ca la noi,  este o societate care încurajează inegalitatea, pentru că fundamental, un act caritabil se bazează mai mereu pe o inegalitate ontologică între cel care donează şi cel care primeşte. Sa lăsăm la o parte etica sau morala religioasă: din punct de vedere strict sociologic, caritatea implică o asimetrie între cel ce donează şi cel ce primeşte, în care primitorul rămâne mereu îndatorat, nu neapărat material, dar cu siguranţă, moral. Mi se va reproşa, ca şi altădată, că nu putem judeca caritatea în afara unui cadru etic şi religios – nu putem aborda caritatea dintr-o perspectivă sociologică, mi-sugerat maliţios un coleg jurnalist.  Nu pot fi de acord cu acest tip de gândire semi-dogmatică, care instituie discreţionar subiecte tabu, dar chiar dacă accept provocarea şi începem să discutăm despre caritate strict în termeni morali şi religioşi,  ajungem într-o zonă mult mai complexă şi plină de imprevizibilităţi. Nu spune Biblia foarte clar “cine are două haine să dea una celui ce nu are?” Aceasta nu e caritatea aşa cum o cunoaştem în practica cotidiană – care dăruieşte o mică parte din bunurile personale, uneori chiar surplusul şi mai niciodată  nu se face o împărţeală egalitaristă, de tipul celei sugerate de Biblie. Caritatea creştină, în abordarea evanghelică, şi nu în forma pe care a luat-o de-a lungul istoriei,  aduce teribil de mult a egalitate şi a redistribuire! Aşa încât, dacă ne apucăm să discutăm „creştineşte” s-ar putea ca unora să nu le placă concluziile pe care va trebui să le tragem la final.

Prin urmare, atunci când  prin finanţarea programelor sociale şi filantropice ale bisericii, statul încearcă să completeze dimensiunea de protecţie socială prin una caritabilă, de fapt urmăreşte o transformare a preceptelor fundamentale ce stau la baza unei societăţi  moderne, europene – dintr-o dată, drepturile sociale ale indivizilor nu mai sunt ceva care li se cuvine în virtutea calităţii lor de fiinţă umană, ci sunt privite ca şi favoruri,  generozitate şi bunăvoinţă din partea cuiva. De fapt, nimic nou, din moment ce asta pare a fi înţelegerea pe care guvernul o are oricum despre protecţia socială – un soi de pomană necuvenită de la stat. De la nivelul declarativ (reflectat în declaraţii de genul „Cu pomana şi cu întins mâna nu se poate la infinit”) şi până la materializarea acestor  declaraţii într-o lege,  e doar un pas.

Întoarcerea la cezaro-papism?

Aşa cum puncta foarte  bine petiţia iniţiată de un grup de organizaţii civice, necesitatea unei legi speciale dedicată proiectelor sociale derulate de biserică nu se justifică, din moment ce există deja o lege (350/2005) care reglementează finanţările de stat şi prevede finanţarea tuturor organizaţiilor cu profil social, fie ele religioase sau non-religioase, în condiţii de tratament egal.  De ce aşadar e nevoie de o lege special adresată exclusiv cultelor şi asociaţiilor religioase?

Răspunsul nu trebuie căutat doar în explicaţii evidente,   ce fac referire la motive electorale sau simbolice. Originile acestui tip de relaţie ţin de o abordare specifică a raportului stat-biserică, ale cărei origini istorice se găsesc încă în cezaro-papism. În  Vestul Europei,  Biserica Catolică s-a aflat  secole la rând într-o luptă încordată cu  puterea seculară, iar conflictul a trecut prin etape succesive  – de la doctrina celor două spade a lui Gelsius II-lea şi până la cea a Leviatanului – conflicte care au reaşezat periodic ierarhia dintre puterea temporală şi cea sacerdotală. Dar indiferent de forma pe care o luau aceste raporturi, clivajul dintre laic şi religios, dintre puterea seculară şi cea spirituală a fost o constantă a societăţilor vest europene. În creştinismul bizantin, cele două puteri au convieţuit mirific şi aproape incestuos, dând naştere unui sistem de dominaţie a statului asupra bisericii, iar rămăşiţele acestui cezaro-papism le regăsim şi în România actuală, aşa zis modernă. Desigur, nu suntem chiar în situaţia în care „în Biserică să nu se facă nimic fără hotărârea şi porunca împăratului” (cuvintele împăratului Iustinian la Conciliul din 536 de la Constantinopol), dar nici la ani lumină distanţă nu ne aflăm.

Teoretic statul a încercat prin Legea 489/2006 să limiteze puterea statului de a legifera discreţionar domeniul vieţii religioase. Însă, în loc să protejeze pur şi simplu libertatea religioasă, statul a mers mult mai departe prin această lege, conferind religiei un rol deosebit în spaţiul public românesc[ii].  Religia nu, conform aceste legi doar o chestiune privată, iar BOR şi celorlalte biserici le este recunoscut  „rolul important…în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti”. Nu are sens să vorbesc aici, pentru a argumenta această teză,  de predarea – de jure opţională, de facto obligatorie – a religiei în şcoli, despre lipsa de taxare a cultelor, despre finanţarea acestora din bani publici. Cert este nu doar că Biserica a ajuns să fie un stat în stat, ci că statul însuşi ajunge să semene cu un gigant lăcaş de cult, în care patriarhul „tuturor românilor” (!!!) legitimează şi dă girul simbolic la tot felul de proiecte politice, se „solidarizează cu integrarea euro-atlantică” şi binecuvântează  Proiectul Unirii.  Nu doar că Biserica efectuează un transfer de legitimitate dinspre religie către  politică: problema este că se produce un soi de simbioză în care politicul riscă să îşi piardă autonomia simbolică, iar religiosul să devină o erezie netolerată în afara formei sale etatizate.

Or, Ronald Inglehart[iii] a arătat că există o corelaţie foarte puternică între societăţile de tip tradiţional, în care religia joacă un rol important, şi atitudinile autoritariste, naţionalism, absolutism moral.  Vestea bună e că, în conformitate cu acest model România (încă?) se încadrează , deşi la limită,  în grupul statelor secular-raţionale. Vestea rea e că din 1990 şi până în 2007 s-a observat o accentuare puternică a valorilor tradiţionale, concomitent cu o uşoară creştere a valorilor materialiste, de supravieţuire. E adevărat că România nu e singura ţară din fostul spaţiu socialist în care valorile tradiţionale au câştigat teren, şi în Polonia  tendinţa a fost similară, ba chiar mai puternică, numai că în paralel cu asta polonezii şi-au însuşit şi o serie de valori post-materialiste, ce pun accentul pe bunăstarea subiectivă, calitatea vieţii şi care sunt corelate, de regulă, cu un grad înalt de toleranţă, încredere şi moderaţie politică, contrabalansând astfel  tendinţele conservator-tradiţionaliste. România este un caz particular, în care valorile tradiţionale sunt în descreştere, situându-ne la limita dintre modelul  tradiţional şi cel secular-raţional, în timp ce valorile materialiste ating cote foarte ridicate.

Or, modernizarea, ne spun Inglehart & Baker,  se efectuează printr-un salt dinspre valorile tradiţionale către cele secular-raţionale pe de o parte  şi dinspre valorile de supravieţuire către cele post-materialiste, legate de auto-exprimare, pe de altă parte. Cum arăta, conform  hărţii culturale a lui Inglehart, România anului magic 2007, anul „intrării” noastre în modernitate, a integrării noastre europene?  O societate preocupată obsesiv şi din ce în ce mai mult de supravieţuire, de securitatea economică şi fizică şi dominată tot mai mult de valori tradiţionale, patriarhale şi autoritariste – asta e România „europeană”.  O societate nemodernizată, mai arhaică sub ambele aspecte – tradiţionalism şi materialism – decât state precum Azerbajan, Armenia sau Ucraina, pentru care intrarea în UE e doar  o  fantasmă politică.

Nu vreau să mă gândesc la imaginea şi scorurile României anului 2011, după doi ani de criză economică, în care preocupările legate de  securitatea economică ne-au asediat mai mult decât oricând în ultimii 5-6 ani…În care, pe vremuri de restrişte, deşi se taie ajutoarele sociale, se alocă bani publici pentru construirea de lăcaşe religioase megalomane. Legea parteneriatului stat-biserică mă scoate fără voia mea  din refugiul unei confortabile inconştienţe  şi arată, subit şi fără echivoc, fără nici un fel de cifre sau studii, cam pe unde ne situăm în acest moment pe scala modernizării. Şi atunci de ce ne mai surprinde şi pe cine mai surprinde oare  nostalgia după „sfânta tinereţe legionară” ?

md anderson cancer center
dominos coupon codes
farm and home
american airlines promotion code
delta frequent flyer