TEMA: Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică
Recent adoptata lege care instituie finanţarea unor activităţi sociale ale cultelor de către stat a declanşat o nouă confruntare între adepţii relativ puţini ai laicităţii statului şi susţinătorii necondiţionaţi ai Bisericii Ortodoxe, mult mai numeroşi şi mai influenţi. Printre ei, alături de diverşi intelectuali, teologi şi alte tinere speranţe, şi toate partidele parlamentare, într-o nefericită unanimitate.
Este, evident, o nouă etapă în dezvoltarea unei relaţii nefireşti şi nedemocratice între BOR şi stat, şi încă o etapă importantă. Dar parcă nu asta e ceea ce atrage atenţia. Şi pînă acum statul a finanţat direct şi ilicit BOR, în paralel cu mecanismul finanţării proporţionale, şi pînă acum a luat făţiş partea BOR, de exemplu în problema retrocedărilor, şi pînă acum politicienii au susţinut BOR ca biserică naţională şi s-au dovedit incapabili să conceapă un adevărat stat laic.
Nu, ceea ce atrage atenţia este faptul că jocul devine brusc mai brutal. Echidistanţa limitată de pînă acum devine incertă, masca echidistanţei şi procedurilor demoratice se îngroaşă mult. Prin acest nou mecanism de vărsare necontrolată şi fără sens de bani publici în conturile BOR, pentru că asta e de fapt noua lege, atît BOR cît şi actuala clasă politică (în special PDL, iniţiatorul legii) pun pe tapet o disperare care parcă nu exista pînă acum. Politicienii şi liderii BOR nu mai ştiu ce să facă cu popoarele lor respective şi atunci se aruncă haotic unii în braţele altora, în speranţa unei salvări.
BOR este în faţa unei scăderi dramatice în încrederea populaţiei, greşit pusă de unii pe seama crizei şi uşor anticipabilă de mult timp. Nu criza însăşi, ci cel mult modul în care BOR a continuat să se dezintereseze de oameni şi să investească în puterea ei materială şi simbolică şi în timpul crizei e ceea ce a lovit-o; altfel, criza ar trebui să facă din biserică un loc de refugiu. Motivul de disperare al PDL este şi mai evident, nu mai trebuie explicat.
Trocul se produce între nişte pachete formate din ce are de oferit fiecare parte: BOR oferă legitimitatea ei simbolică şi influenţa electorală, PDL oferă bani publici (ce altceva) şi, eventual, legitimitatea statului. Cei care pierdem sîntem, desigur, noi, pentru că banii sînt singurul bun concret din cadrul trocului, celelalte fiind destul de fantasmatice şi incerte. Dar, tocmai din cauza caracterului disperat şi iraţional al acestei „soluţii”, este posibil ca şi BOR şi PDL să piardă, şi asta fără ca altcineva (laicii, alte culte, societatea în general etc.) să cîştige.
Biserica naţională, de acum încolo şi mai naţională
Să nu ne păcălim unii pe alţii mai mult decît e cazul: este evident că recenta lege (care, formal, seamănă mai mult cu o ciornă de proiect de lege) se adresează exclusiv BOR. Mecanismul de finanţare arbitrar conturat acolo se adresează acelei biserici care are o relaţie privilegiată cu autorităţile, iar în România există o singură astfel de biserică. Majoritatea celorlalte culte nu îşi doresc o relaţie specială cu statul, unora chiar le este interzisă dogmatic o astfel de relaţie; şi dacă şi-ar dori, cine îi bagă în seamă. După cum o ştim deja din toate aventurile precedente: din punctul de vedere al statului (clasei politice) avem o singură biserică adevărată, cea „naţională”.
Iniţiatoarea legii, Raluca Turcan, a şi sugerat că una din motivaţiile legii este deficienţa operei sociale a BOR. Gura păcătosului, desigur… Altfel, orice student de la administraţie publică ştie că remedierea unui astfel de mecanism deficient nu se face niciodată prin inundarea lui nediscriminată în bani. Avem, pînă la urmă, 20 de ani de fonduri imense turnate fără efect în instituţii şi proiecte găunoase, sau lipsite de structură şi finalitate clare, sau avînd ca obiectiv real deturnarea de bani publici.
Ceea ce este esenţial pentru un astfel de mecanism (şi ceea ce explică imensele nerealizări ale societăţii noastre în ansamblu, în ultimii 20 de ani) nu sînt banii, ci voinţa şi capacitatea instituţională. Or, voinţa şi capacitatea instituţională ale BOR pentru activităţi sociale sînt insignifiante. În 2009, BOR a realizat activităţi caritabile în derizoria valoare de 11 milioane de euro, cu două milioane mai puţin decît Biserica Catolică, deşi BOR reprezintă (sau pretinde neîncetat că reprezintă) 87% din români, iar catolicii doar 5%.
Sigur, BOR are o anumită tradiţie şi, ca instituţie privată, are tot dreptul să opteze pentru neimplicarea socială, dar atunci nu e corect să pretindă că face altceva şi, mai ales, nu e corect să primească bani publici pentru o activitate pe care nu are nici dorinţa, nici capacitatea de a o realiza. Că dacă le avea, le făcea şi pînă acum.
Dar să mai ascultăm puţin gura păcătosului, pentru că ea ne poate spune adevăruri fascinante. La o discuţie cu cititorii Hotnews, iniţiatoarea legii, Raluca Turcan, răspunde la întrebările „Cum se asigură accesul la servicii de asistență socială celor care nu aparțin vreunui cult?” şi “Cum se asigură că membrii cultelor religioase minoritare nu vor suferi discriminări?” prin următoarele: “Pentru cei care nu aparţin niciunui cult însă au nevoie de asistenţă socială, fie se încadrează în asistenţa socială oferită de stat, fie, dacă nu, prin asistenţa socială oferită de ONG-uri care derulează astfel de activităţi.”
Deci Raluca Turcan recunoaşte că, deşi la nivel formal noua lege interzice discriminarea pe toate criteriile clasice, în realitate accesul la serviciile finanţate de stat dar organizate de culte va fi condiţionat de adeziunea la credinţa respectivă, ceea ce este de neconceput pentru o societate modernă. De fapt, Turcan recunoaşte asta pentru cazul viitoarelor servicii sociale ale BOR, pentru că de cele ale catolicilor, de exemplu, beneficiază deja un mare număr de necatolici, şi cu siguranţă că actuala lege nu va schimba asta.
Cu alte cuvinte, Raluca Turcan recunoaşte că aceste activităţi sociale finanţate de stat vor avea un caracter confesional, deci că legea instituţionalizează o formă mascată de prozelitism pe bani publici. Evident, exact la asta ne şi aşteptam, date fiind cazurile numeroase şi triste de prozelitism ortodox la ora de religie, dar e bine că această situaţie este recunoscută, fie şi involuntar, de iniţiatoarea legii.
Să curgă bănuţii!
Se poate discuta dacă bisericile, în principiu, ar trebui să deruleze activităţi sociale exclusiv din fonduri proprii; de altfel, e o discuţie care nu are sens decît în cadrul discuţiei mai largi referitoare la relaţia dintre stat şi culte şi modalităţile de finanţare a acestora.
Oricum, ce e clar e că orice activitate socială organizată de culte din bani publici trebuie neapărat delimitată de activitatea confesională a bisericii respective şi, mai ales, trebuie derulată prin instituţii autonome, care să concureze în condiţii perfect egale cu toate celelalte organizaţii din domeniu; printre altele, să fie autorizate şi controlate în exact acelaşi mod.
Or, aşa cum au subliniat ONG-urile de resort, noua lege introduce aici o discriminare clară şi inadmisibilă în favoarea cultelor, deoarece ea se constituie într-o derogare de la legea 350 din 2005, care reglementa finanţările de stat în sensul decent descris mai sus: finanţarea tuturor organizaţiilor cu profil social, fie ele religioase sau non-religioase, în condiţii de tratament egal. În consecinţă, noua lege nu creează, ci distruge capacitate instituţională în domeniul social, dînd o lovitură grea ONG-urilor deja experimentate din domeniu.
Astfel, această lege care reorientează arbitrar banii spre culte, de fapt spre BOR, nu poate avea ca finalitate ameliorarea serviciilor sociale, aşa cum, cu destul de mult tupeu, pretind iniţiatorii ei. Finalitatea e însuşi trocul amintit la început şi, în plan secund, obsesia PDL referitoare la distrugerea aşa-zisului stat social.
Noua lege este, în realitate, un adevărat ghid al deturnării de fonduri publice, cu dedicaţie. În primul rînd că are un aspect pur caricatural: 7 pagini de pdf cu fonturi enorme (fără preambul şi dispoziţii finale, doar 3 pagini şi jumătate), care lasă în ceaţă cam tot ceea ce ţine de obligaţiile beneficiarilor şi de modalităţile de controlare a contractelor. Este o glumă proastă în comparaţie cu legea 350/2005, o lege serioasă care prevede riguros, în detaliu, condiţiile de atribuire, transparenţă, eligibilitate (inclusiv capacitate instituţională), documentaţie etc etc.
Apoi, noua lege prevede că autorităţile publice locale „pot fi parte la programele iniţiate de culte prin participare cu resurse financiare şi/sau umane, punerea la dispoziţie de terenuri, clădiri etc., stabilite prin contractele de parteneriat încheiate în condiţiile legii”. Cu alte cuvinte, legea îşi anulează pe sub masă propria ei cerinţă conform căreia cultele ar trebui să asigure minim 20% din finanţarea proiectului. Astfel, biserica nu mai trebuie să cotizeze cu nimic, dat fiind faptul bine ştiut că administraţiile locale sînt foarte fericite să investească în spiritualitate, cît mai mult şi mai discriminatoriu. Banii pot începe să curgă liniştit şi fără efort pe trei hîrtii mîzgălite în grabă, deoarece, spre deosebire de proiectele europene, creditele bancare şi alte asemenea încercări supraumane, aici examinatorii sînt super-prietenoşi.
Şi asta pentru că, deşi finanţarea de 80% vine de la bugetul naţional, legea lasă cam totul la latitudinea aceloraşi administraţii locale: eligibilitate, evaluarea necesarului de servicii, stabilirea proiectelor, selectarea cîştigătorilor, monitorizarea şi evaluarea derulării contractelor. Pentru cei care ştiu cum funcţionează administraţiile locale şi cît de puternic e parteneriatul BOR-stat şi la nivel local, nu doar naţional, soarta acestor fonduri devine destul de clară.
Apropo, a auzit cineva din PDL de conflict de interese? Sau nu mai contează.
BOR şi clasa politică, două culte bizare
La votarea legii, sub 5% din parlamentari au fost împotrivă sau s-au abţinut. Oare ar trebui BOR să pretindă, deja, că reprezintă 95, şi nu doar 87% din populaţie? Nu, desigur. Este doar nivelul decerebrat şi mercenar la care a ajuns „prestaţia” actualei clase politice. Cum spunea, acelaşi consens politic necondiţionat în favoarea BOR se regăseşte şi la nivel local, astfel că pentru administraţiile locale „româneşti”, adică imensa majoritate, beneficiarul actualei legi se înţelege de la sine.
Orice ordin mîzgălit de orice dictator pe un şerveţel, la un chiolhan, ar fi mai clar şi mai onest decît această lege care mimează toate principiile care trebuie mimate şi duce ipocrizia pînă în pînzele albe doar pentru a institui un arbitrariu absolut. PDL ţine să ne asigure încă o dată că nu are limite în abuzarea puterii, opoziţia ţine să ne asigure încă o dată că nu există alternativă politică.
Dar reacţia disperată e adesea o proastă soluţie. Oricine poate observa că acest troc cu legitimitate simbolică dintre stat şi BOR este un cerc perfect vicios. Tocmai din cauza relaţiei de schimb, aceste legitimităţi se anulează reciproc. BOR se alege doar cu bani, ceea ce avea deja, şi pierde ceea ce deja îi lipsea, credibilitate reală, pentru că principalul motiv al reticenţei românilor faţă de BOR este chiar obsesia ei devastatoare faţă de bani.
PDL se alege, probabil, cu cîteva procente electorale de care ai zice, într-adevăr, că are disperată nevoie. Dar de fapt nu, şi el are nevoie tot de credibilitate, iar această cea mai deplorabilă modalitate de a se defini ca partid „creştin” nu cred să-i aducă prea multă credibilitate reală, în special pe zona lui de dreapta, dinamică, întreprinzătoare etc.
BOR şi clasa politică ar trebui să aibă nevoie una de cealaltă mai degrabă pentru o relaţie sui-generis de checks and balances, decît pentru această bălăceală reciprocă tot mai derutată în capitalul simbolic al celuilalt. Este exact ca şi cum ar tipări împreună bani fictivi, lipsiţi de acoperirea politicilor de reală deschidere faţă de oamenii lor (credincioşi, respectiv votanţi) şi faţă de exigenţele societăţii de acum.
Atît BOR cît şi partidele care reprezintă periodic statul pot funcţiona normal doar în strînsă relaţie cu baza lor umană. Dar iată că BOR şi clasa politică au devenit două culte bizare înfrăţite, care funcţionează după reguli absconse şi iraţionale, rupte de realitatea socială înconjurătoare. Sigur, aceasta este şi condiţia lor istorică, dar momentul actual pare unul de acutizare a acestei condiţii. Or, dacă evoluţia BOR este mai mult sau mai puţin o problemă particulară, cea a statului e cu totul altceva.
Foto slide: Vlad Nanca – Catedrala Mîntuirii Neamului
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 