TEMA: Cît de anti-americani sîntem?
Tony Judt (1948-2010) a fost profesor de studii europene la New York University şi director al centrului de studii Remarque Institute din cadrul aceleiaşi universităţi. Dintre volumele sale, menţionăm: Marxism and the French Left: Studies on Labour and Politics in France 1830-1982 (1990), Past Imperfect: French Intellectuals, 1944-1956 (1992), A Grand Illusion: An Essay on Europe (1996), Socialism in Provence 1871-1914: A Study in the Origins of the Modern French Left (2000), Identity Politics In A Multilingual Age (2004). A fost un colaborator constant al publicaţiilor New York Review of Books, Times Literary Supplement, New Republic, New York Times, precum şi al multor altor reviste din Europa şi Statele Unite. La Editura Polirom au apărut: Europa iluziilor (2000), Povara responsabilităţii. Blum, Camus, Aron si secolul XX francez (2000), România: la fundul grămezii (2002) şi Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945 (2008). Autor al mai multor studii consacrate spaţiului central-european, între care „Redescoperirea Europei Centrale”, publicat în antologia Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997). Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, editura Polirom 2011.
Societatea perfectă: Europa vs America (Capitolul XXIII).
Să ne gîndim la o ceaşcă de cafea americană. O putem găsi peste tot. Poate fi făcută de oricine. E ieftină şi poate fi reumplută pe gratis. Fiind de obicei lipsită de aromă, poate fi diluată după gust. Ceea ce pierde din farmec cîştigă în mărime. Este cea mai democratică metodă de a introduce cafeină în corpul uman. Să ne gîndim acum la o ceaşcă de espresso italian. Ea necesită o aparatură scumpă. Raportul dintre preţ şi volum este scandalos, indicînd o indiferenţă faţă de consumator şi o ignorare a regulilor pieţei. Satisfacţia estetică aferentă băuturii depăşeşte cu mult impactul ei metabolic. Nu este o băutură; este un artefact.
Deosebirile acestea ne ajută să înţelegem diferenţele dintre America şi Europa – diferenţe afirmate astăzi tot mai des şi destul de apăsat de o parte şi de alta a Atlanticului. Criticile reciproc aruncate ne sînt cunoscute. Pentru comentatorii americani, Europa „stagnează”. Muncitorii, angajatorii şi regulile nu au flexibilitatea şi adaptabilitatea omologilor lor americani. Costurile serviciilor publice şi sociale ale europenilor sînt „nesustenabile”. Populaţia îmbătrînită şi „răsfăţată” a Europei este subproductivă şi mulţumită de sine. Într‑o lume globalizată, „modelul social‑european” este un miracol sortit pieirii. Această concluzie este trasă, de obicei, chiar şi de către observatorii americani „liberali”, care se deosebesc de criticii conservatori (şi neoconservatori) doar prin aceea că nu fac aceste observaţii cu plăcere.
Pentru tot mai mulţi europeni, însă, America are probleme, iar „modul de viaţă american” nu mai poate dura. Idealul american de bogăţie, mărime şi abundenţă – ca surogate materiale ale fericirii – este neplăcut din punct de vedere estetic şi catastrofal din punct de vedere ecologic. Economia americană este înălţată pe nisip (sau, mai exact, pe banii altora). Pentru mulţi americani, promisiunea unui viitor mai bun e o speranţă deşartă. Cultura de masă din SUA de astăzi este sordidă şi kitsch. Nu e de mirare că atît de mulţi americani caută mîngîiere în Biserică.
Aceste percepţii constituie adevărata falie atlantică, iar ele arată că ceva s‑a schimbat. În ultimele decenii, constatarea convenţională – fie satisfăcută, fie tristă – era că Europa şi America converg către un singur model „occidental” de capitalism tîrziu şi că SUA, ca de obicei, se află în frunte. Logica pieţei şi a mărimii, a profitului şi a eficienţei, urmau să inhibe diferenţele locale şi constrîngerile culturale moştenite. Americanizarea (sau globalizarea, cele două cuvinte fiind considerate sinonime) era inevitabilă. Cea mai
inevitabilă. Cea mai bună, de fapt, singura şansă pentru produsele şi obiceiurile locale era ca acestea să fie atrase în vîrtejul global şi reambalate drept bunuri „internaţionale”, destinate consumului universal. Astfel, un produs italian arhetipal – caffé espresso – trebuia să ajungă în Statele Unite, unde să fie transformat dintr‑un obiect de elită într‑un bun popular, iar apoi reambalat şi vîndut europenilor de către un lanţ de magazine american.
Dar ceva s‑a schimbat în această poveste. Problema nu e doar că Starbucks a întîlnit o neaşteptată rezistenţă în străinătate la cafeaua mocca‑dublă‑decafeinizată‑slabă‑cu‑lapte‑şi‑scorţişoară (doar în Marea Britanie reacţia a fost una evident pozitivă), sau că europenii preocupaţi de politică renunţă la produsele americane de marcă. Devine tot mai clar că America şi Europa nu sînt doar staţii diferite pe acelaşi traseu istoric, astfel încît europenii să trebuiască să repete experienţa americanilor după o întîrziere caracteristică. Cele două sînt, de fapt, locuri foarte deosebite, iar direcţiile în care se mişcă sînt, probabil, divergente. Există chiar şi unii – printre care şi autorii celor două cărţi pe care le discut aici – care consideră că nu Europa, ci Statele Unite sînt prinse în capcana propriului trecut. Particularităţile culturale ale Americii (aşa cum sînt văzute din Europa), sînt bine atestate: religiozitatea aprinsă a ţării, lascivitatea selectivă1 a acesteia, afecţiunea ei pentru arme şi închisori (în UE sînt 87 de întemniţaţi la 100.000 de oameni; în America sînt 685) şi acceptarea pedepsei cu moartea. Aşa cum afirmă T.R. Reid în The United States of Europe: „Da, americanii afişează postere mari pe care scrie «Iubeşte‑ţi aproapele», dar numărul de omoruri şi violuri asupra vecinilor ar şoca populaţia din orice ţară europeană”*. Însă lumea este atrasă de ciudăţeniile economiei americane şi de costurile sociale ale acesteia.
Americanii lucrează mult mai mult decît europenii. Aşa cum arată Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED), angajatul american tipic a muncit în anul 2000 1.877 de ore, în timp ce francezul a muncit 1.562 de ore. Unul din trei americani lucrează peste 50 de ore pe săptămînă. Americanii au mai puţine zile de concediu plătite decît europenii. Dacă suedezii au peste 30 de zile de concediu plătite pe an şi chiar şi britanicii au în medie 23, americanii nu pot spera decît la 4 pînă la 10 zile libere plătite pe an, în funcţie de regiunea în care locuiesc. Şomajul în SUA este mai scăzut decît în multe ţări europene (deşi aceste statistici sînt neclare, căci americanii care nu sînt angajaţi îşi pierd foarte repede dreptul la ajutor de şomaj şi sînt scoşi din evidenţă). Se pare că America ştie să creeze slujbe mai bine decît Europa. Aşa că în America lucrează mai mulţi adulţi şi pentru o perioadă mai mare de timp decît în Europa. Ce primesc ei pentru munca lor?
Nu prea mult, dacă nu sînt deja bogaţi. În America e excelent să fii bogat. În anii ’80, un director executiv american obişnuit cîştiga de 40 de ori mai mult decît un angajat obişnuit din fabrică. Pentru cei mai bogaţi dintre directorii americani de astăzi, raportul este de 475 la 1, şi ar fi şi mai mare, dacă nu venitul, ci averea ar fi luată în considerare. Ca să facem o comparaţie, procentul este de 24 la 1 în Marea Britanie, 15 la 1 în Franţa şi 13 la 1 în Suedia2. O minoritate privilegiată are acces la cele mai bune tratamente medicale din lume. Însă 45 de milioane de americani nu au deloc asigurare medicală (dintre ţările dezvoltate ale lumii, doar SUA şi Africa de Sud nu oferă asigurare medicală universală). După datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Statele Unite sînt pe primul loc în banii cheltuiţi pe cap de locuitor pentru sănătate şi pe locul 37 la calitatea serviciilor.
Ca urmare, americanii trăiesc mai puţin decît vest‑europenii. Mortalitatea infantilă este mai mare: SUA se află pe locul 26 între ţările industrializate la decesele în rîndul copiilor, cu un procent dublu faţă de cel din Suedia, mai înalt decît cel din Slovenia, însă puţin mai scăzut decît cel din Lituania, în ciuda faptului că cheltuiesc 15% din produsul intern brut pe „îngrijirea sănătăţii” (dintre care mulţi sînt sifonaţi de către reţelele private pentru costuri administrative). În schimb, Suedia dirijează doar 8% din PIB către sănătate. La fel stau lucrurile şi în domeniul educaţiei. În ansamblu, Statele Unite cheltuiesc mult mai mult pe educaţie decît orice ţară din Europa de Vest şi au cele mai bune universităţi de cercetare din întreaga lume. Dar un studiu recent arată că SUA au cele mai slabe rezultate din toate ţările industrializate, cu toţi banii pe care îi cheltuiesc pe educaţie. Copiii americani se descurcă întotdeauna mult mai slab decît cei europeni atît la calcule, cît şi în ceea ce priveşte competenţa lingvistică3. Foarte bine, veţi spune. Europenii sînt mai buni la distribuirea justă a bunurilor sociale. Asta nu e ceva nou. Dar nu putem vorbi nici despre bunuri, nici despre servicii, fără bogăţie. Şi cu siguranţă primul lucru la care capitalismul american se pricepe şi unde europenii leneşi şi înclinaţi spre confort mai au de lucru este generarea dinamică a bogăţiei. Lucrurile nu mai sînt însă atît de clare astăzi. Europenii lucrează mai puţin: dar se pare că ştiu să‑şi folosească mai bine timpul. În 1970, produsul intern brut pe oră în UE era cu 35% sub cel al Americii; astăzi, diferenţa este mai mică de 7% şi se reduce tot mai mult. Productivitatea calculată pe ora de lucru din Italia, Austria şi Danemarca este egală cu cea din Statele Unite, dar SUA sînt clar depăşite în această privinţă de către Irlanda, Olanda, Norvegia, Belgia, Luxemburg, Germania şi… Franţa4.
Vechiul avantaj al americanilor în ce priveşte salariile şi productivitatea – datorate mărimii, situării şi istoriei ţării deopotrivă – pare să scadă, ceea ce atrage anumite consecinţe asupra poziţiei dominante a SUA pe scena afacerilor internaţionale. Economia americană modernă nu este doar îndatorată bancherilor internaţionali, cu o datorie externă de 3,3 trilioane de dolari (28% din PIB), ci a intrat tot mai mult în proprietatea străinilor. În anul 2000, investiţiile directe în SUA au depăşit investiţiile americane în Europa cu aproape două cincimi. Printre zecile de companii şi produse emblematic „americane” care sînt deţinute acum de europeni se numără mărcile de îmbrăcăminte Brooks Brothers şi DKNY, editura Random House, ţigările Kent, săpunul Dove, automobilele Chrysler, semipreparatele Bird’s Eye, uleiurile Pennzoil, îngheţata Baskin‑Robbins şi echipa Los Angeles Dodgers.
Americanii par să fie mai buni şi la crearea de afaceri de mărime medie şi mijlocie. În UE se găsesc mai multe afaceri mici decît în Statele Unite şi au un număr mai mare de angajaţi (în 2002, 65% dintre slujbele din Europa erau în firme mici şi mijlocii, în timp ce în SUA doar 46%). Iar acestea au mai multă grijă de angajaţii lor. Carta Drepturilor Fundamentale a UE garantează „dreptul la concediu parental în urma naşterii sau adoptării unui copil” şi în orice ţară vest‑europeană există un ajutor salarial în timpul acestui concediu. În Suedia, femeile au liber 64 de săptămîni, cu 2/3 din salariu. Chiar şi Portugalia garantează un concediu de maternitate de 3 luni, cu salariul întreg. Guvernul federal al Statelor Unite nu garantează nimic. Cum a spus Valgard Haugland, ministrul creştin democrat pentru copii şi familie din Norvegia: „Americanilor le place să vorbească de valorile familiei. Noi ne‑am decis să facem mai mult; veniturile noastre din impozite susţin valorile familiale”.
În ciuda mult deplînselor impedimente birocratice şi fiscale faţă de cîştiguri, europenii par să se descurce destul de bine5. Şi, bineînţeles, statul social nu este o valoare în el însuşi. Cum a afirmat economistul Nicholas Barr de la London School of Economics, „acesta este un dispozitiv excelent împotriva eşecului pieţei”6, o piedică prudentă pusă în calea riscurilor sociale şi politice ale excesului de inegalitate. În martie 1943, Winston Churchill a declarat că „nu există mai bună investiţie într‑o comunitate decît laptele pentru copii”. Pentru discipolii autoproclamaţi ai aceluiaşi din America contemporană, o astfel de măsură pare însă una „asistenţială”. 1% din populaţia SUA de astăzi deţine 38% din averea întregii ţări, pe care o redistribuie tot în avantajul său. Totodată, un adult american din cinci trăieşte în sărăcie, spre deosebire de Italia, unde doar 1 din 15 se află în această situaţie7. Beneficiile nu mai păcălesc pe nimeni. Pentru mulţi dintre străini, imaginea aceasta nu mai are nicio atracţie: „modul de viaţă american” se vinde la solduri. Modelul economic al SUA nu poate fi copiat8. Ca model social, el posedă puţine calităţi. Ne amintim de reflecţiile muşcătoare ale lui Oliver Goldsmith, într‑o epocă mai veche de lăcomie a indivizilor şi indiferenţă a publicului:
Devine repede o pradă a bolilor pămîntul bun
Unde bogăţia sporeşte, iar oamenii se descompun9.
Acestea sînt temele dezbătute de Jeremy Rifkin şi T.R. Reid. Dintre cei doi, Rifkin este cel mai ambiţios, poate chiar prea ambiţios. Cartea sa, The European Dream [Visul european], face eforturi să rezume totul, de la istoria bisericii la filosofia iluministă, cu scopul de a demonstra că America individualistă e prinsă într‑o buclă temporală, iar Europa cooperatistă reprezintă viitorul*. Cred că, în esenţă, are dreptate, dar demonstraţia sa este stînjenită de rezumatele pripite din capitolele „Making of the Bourgeoisie” [Apariţia burgheziei] sau „Rise of the Nation‑State” [Ascensiunea statului‑naţiune], ca şi de prezentarea de un reducţionism cras a materialismului american sau de o serie de aluzii necugetate la teoria haosului, la „Marele Lanţ al Fiinţei”, la Hobbes, Descartes, Hegel şi la Legile Împrejmuirii.
The European Dream nu e o carte aşa de rea cum au spus unii dintre recenzenţi, iar punctul ei de vedere este unul important. Rifkin scrie următoarele despre America de astăzi: „Neputînd să ne legăm speranţele decît de fervoarea noastră religioasă, am devenit un «popor ales», fără o poveste fondatoare – ceea ce face din America un loc mai periculos şi mai însingurat”. Cartea ar fi ieşit însă mult mai bună dacă Rifkin ar fi rămas la lucrurile pe care le cunoştea şi nu s‑ar fi străduit atît să spună ceva „important”.
T.R. Reid este jurnalist, iar discuţia sa despre superioritatea europenilor, care se ocupă de aceleaşi teme ca cea a lui Rifkin, este mai scurtă, mai vivace, mai curgătoare şi mai puţin pretenţioasă. Creează o serie de portrete amuzante: în special ale naivilor americani – Jack Welch, George W. Bush (şi, mai nou, Bill Gates) – care sînt, acum, prinşi în noua lume a reglementărilor europene pe care nu le înţeleg, dar nici nu le pot ignora. Ca şi Rifkin, Reid demonstrează foarte bine de ce americanii trebuie să ia foarte în serios Uniunea Europeană, cu puterile ei de reglementare, cu averea ei şi cu exemplul său instituţional, în deceniile care vor veni.
Dar, deşi cărţile lor sînt actuale, niciuna nu spune ceva cu adevărat nou. Lista lor de ciudăţenii neplăcute ale SUA le este cunoscută europenilor. În 1956, Jimmy Porter, personajul lui John Osborne din Priveşte înapoi cu mînie, observa sarcastic că „e destul de urît să trăieşti în epoca Americii; fireşte, doar dacă nu eşti american” şi, într‑un fel sau altul, această idee a ajuns pînă în vremurile noastre. Însă, dacă este ceva greşit în SUA de astăzi şi dacă blocul social european este, dimpotrivă, atrăgător, asta nu ne dă voie să spunem basme.
Cine va căuta în aceste cărţi o relatare despre originile UE va fi dezamăgit. Reid şi Rifkin exagerează cu lauda părinţilor fondatori ai Europei pentru viziunea şi înţelepciunea lor în aducerea Europei la poziţia ei actuală. Astfel, după Reid, „în anii care au urmat declaraţiei Schuman, Mişcarea Europeană a copleşit întregul continent”. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost „un fenomenal succes economic”. Rifkin merge şi mai departe: Europa, scrie el, este „un uriaş şi imaginativ laborator experimental pentru regîndirea condiţiei umane…” (!).
Aceste afirmaţii sînt absurde10. Uniunea Europeană nu este altceva decît ceea ce este: produsul mai degrabă neintenţionat al unor decenii de negocieri între politicienii europeni occidentali care doreau să‑şi susţină şi sporească interesele naţionale şi regionale. Aceasta este o parte a problemei: ea este un compromis la scară continentală realizat literalmente de către sute de comisii. Din acest motiv, UE este mai interesantă şi pe alocuri chiar mai impresionantă decît dacă ar fi reprezentat pur şi simplu încarnarea vreunui plan utopic nedisputat. În acelaşi sens, e ridicol să scrii, aşa cum face Rifkin, că „locuinţele simetrice ca nişte prăjituri pe tavă” din SUA sînt un simptom al mediocrităţii americane, fără să observi şi lucrurile neplăcute din Europa. Autorul nu a privit niciodată brutalitatea urbană din Sarcelles, un oraş rezidenţial postbelic la nord de Paris; nu a murit puţin în oraşul Milton Keynes; nu a ajuns prin suburbiile din jurul Milanului de astăzi. Reid are dreptate să afirme că Europa are străzile cele mai bune, trenurile cele mai rapide şi cele mai mici preţuri pentru zborul cu avionul. Şi într‑adevăr, UE este mai aproape de, cum spune Rifkin, „pulsul schimbărilor care schimbă lumea de astăzi într‑una globalizată”. Dar nu este, nici pe departe, perfectă.
Şi Europa are probleme reale. Dar ele nu sînt cele pe care criticii pieţei libere din America le evidenţiază rînjind. Da, Comisia Europeană se face de rîs periodic, atunci cînd doreşte să reglementeze mărimea prezervativelor şi curbura castraveţilor. Mult lăudatul Pact de Stabilitate pentru limitarea cheltuielilor şi datoriei interne s‑a prăbuşit din cauza neînţelegerilor, dar nu a afectat moneda euro, pe care dorea s‑o protejeze. Iar pensiile şi celelalte bunuri sociale vor scădea considerabil în deceniile următoare dacă europenii nu încep să facă mai mulţi copiii, nu primesc mai mulţi imigranţi, nu îşi măresc vîrsta de pensionare, nu acceptă ajutoare de şomaj mai mici sau nu uşurează condiţiile de angajare a tinerilor. Dar acestea nu sînt nişte eşecuri structurale ale modului de viaţă european: sînt nişte decizii politice dificile, pline de consecinţe de ordin politic. Niciuna dintre ele nu implică dispariţia statului bunăstării11.
Adevăratele dilemele ale Europei sînt altele. În Olanda, la Paris sau Antwerp sau în alte oraşe, adversitatea şi neînţelegerile dintre populaţia locală şi minoritatea musulmană în rapidă creştere (un milion în Olanda, peste cinci milioane în Franţa, probabil 13 milioane în UE pînă astăzi) au dus deja de la apariţia de graffitiuri şi de zone în care nu e bine să mergi, la incendieri, bătăi şi asasinate. Turci, marocani, tunisieni, algerieni şi alţii vin în Europa Occidentală din anii ’60. S‑a ajuns acum la a treia generaţie: mulţi dintre ei sînt şomeri, furioşi, înstrăinaţi şi tot mai predispuşi la atracţia comunitară a islamismului radical12.
De aproape patru decenii, politicienii mainstream ai Europei au închis ochii în faţa acestei probleme, fără a observa impactul locuinţelor segregate de facto, al comunităţilor izolate şi neintegrate şi al creşterii nemulţumirilor votanţilor temători, convinşi că barca e plină. A fost nevoie de Jean‑Marie Le Pen, de politicianul olandez asasinat Pim Fortuyn şi de o cohortă de partide demagogice anti‑imigraţioniste din Norvegia pînă în Italia ca europenii să‑şi deschidă ochii la această criză – şi e semn rău că reacţia politicienilor, de la Tony Blair la Valéry Giscard d’Estaing, a fost să strige „Vai!” şi să retragă podurile de la mal.
Cealaltă problemă a Europei, desigur, legată de prima, este presiunea asupra graniţelor sale exterioare. Uniunea Europeană este aproape prea atrăgătoare – spre deosebire de Statele Unite, care sînt urîte pentru ceea ce fac, UE pare să atragă prin virtutea a ceea ce este. Refugiaţii şi imigranţii ilegali din jumătate de Africa se îneacă periodic în efortul lor disperat de a traversa Strîmtoarea Gibraltar sau de a ajunge pe una din insulele sudice ale Italiei – sau ajung cu bine acolo şi sînt expediaţi de unde au venit cu vaporul. Turcia încearcă de aproape 40 de ani să capete acces în clubul european, iar cererea ei a fost acceptată, cu reţineri, abia luna trecută. Speranţele Ucrainei de a avea un viitor democratic şi stabil sînt legate de Europa, sau de perspectiva de a fi într‑o zi acceptată, ceea ce ar întări autoritatea lui Viktor Iuşcenko şi a susţinătorilor săi, după recenta lor victorie electorală. Şi acelaşi lucru se poate spune şi despre statele rămase din fosta Iugoslavie. Dar dacă Bruxelles este conştient de riscul ignorării Africii sau lăsării Ucrainei şi Bosniei să se amărască tot aşteptînd la porţi – şi mai puţin de părăsirea a 70 de milioane de musulmani turci în braţele islamismului radical – liderii europeni sînt puternic preocupaţi de perspectiva (şi de costurile) deschiderii UE către marginile Asiei.
Acestea sînt provocările reale ale Europei. UE este, poate, aşa cum cred Reid şi Rifkin, un model luminos de cooperare, de dreptate şi armonie trans‑statală13. Însă nu va fi uşor pentru UE să integreze minorităţile sale etnice şi religioase, să regularizeze imigraţia sau să accepte Turcia în condiţii funcţionale14. Însă dacă nu va reuşi să‑şi rezolve criza permanentă de la graniţele estică şi sudică, Europa va avea greutăţi serioase. Şi din acest motiv, iar nu din vreun antiamericanism atavic sau din invidie legată de numărul de rachete, sînt liderii ei realmente furioşi faţă de preşedintele George W. Bush.
Pentru administraţia Bush, „Islamul” nu este decît o abstracţie, obiectivul politic util pentru ceea ce iniţiaţii de la Washington numesc acum Războiul Global Împotriva Terorii [Global War on Terror – GWOT]. Pentru SUA, Orientul Mijlociu este o regiune îndepărtată, un loc în care pot fi expediate convenabil necazurile Americii, ca să nu mai avem de‑a face cu ele în „patrie”. Dar Orientul Mijlociu este „străinătatea apropiată” a Europei şi un partener comercial major. Din Tanger pînă la Tabriz, Europa este înconjurată de „Orientul Mijlociu”. Un mare număr de europeni chiar vin din Orientul Mijlociu. Cînd UE va începe discuţiile pre‑aderare cu Turcia, ea va avea de luat în calcul intrarea ei înseşi în Orientul Mijlociu. Strategia americană de confruntare globală cu Islamul nu este o alternativă pentru Europa. Este o catastrofă.
Probabil că Tomothy Garton Ash nu ar obiecta prea mult la analiza anterioară. În pasionanta sa nouă carte el merge mai departe decît Rifkin şi Reid în anumite privinţe*. În calitatea sa de cetăţean universal, America este un delincvent iresponsabil. În 2003 UE a dăruit 36,5 miliarde de dolari ca ajutoare pentru dezvoltare. SUA au dat doar o treime din această sumă, iar o mare parte din ajutorul său a fost destinat Israelului sau a fost legat de mîini şi de picioare: aproape 80% din „ajutoarele pentru dezvoltare” ale sale îi obligau pe cei care‑l primeau să cheltuiască banii pentru bunuri şi servicii americane. Numai în Irak au cheltuit SUA de opt ori mai mult decît au acordat în total ca ajutor în străinătate. SUA este cel mai meschin membru al Comitetul de Asistenţă pentru Dezvoltare al OCDE. Europenii sînt de departe cei mai generoşi.
Şi nu e numai atît. SUA conţin doar 5% din populaţia lumii (şi în scădere), dar produce 25% pe an din gazele responsabile de efectul de seră. În fiecare an, atmosfera noastră trebuie să absoarbă douăzeci de tone de dioxid de carbon pentru fiecare cetăţean american şi doar nouă tone pentru fiecare european. Iar cantitatea sporeşte mereu, în timp ce administraţia Bush blochează orice acţiune internaţională împotriva poluării sau încălzirii globale. Adevăratele arme de distrugere în masă, după părerea lui Garton Ash, sînt sărăcia globală şi catastrofa ecologică incipientă. Atitudinea Uniunii Europene faţă de aceste adevărate ameninţări la adresa civilizaţiei noastre comune este una cu mult mai bună. Garton Ash îi priveşte cu un amuzament dispreţuitor pe învăţaţii americani contemporani, aceşti terribles simplificateurs, care pălăvrăgesc impasibil despre ciocnirea civilizaţiilor sau despre Marte şi Venus. Însă el este neiertător faţă de indiferenţa egoistă a locuitorului actual de la Casa Albă: „Se spune că în Roma antică împăratul Nero cînta din liră în timp ce oraşul ardea. În noua Romă, preşedintele cîntă din liră în timpce arde tot globul”.
Cu toate acestea, Free World nu este, în niciun caz, o simplă acuzare a Americii. Timothy Garton Ash cunoaşte Europa – sau, poate, cunoaşte multele Europe, diferite, geometria variabilă a disputelor, intereselor şi alianţelor, care limitează puterea UE de a‑şi face simţită prezenţa în politica mondială. El împărtăşeşte suspiciunea multor englezi faţă de răutatea francezilor. Şi, totodată, el îşi echilibrează observaţiile la adresa SUA prin cîteva remarce acide, dirijate împotriva Fondului Agricol Comun – observînd că, dacă în anul 2000 UE a donat 8 dolari pe cap de locuitor Africii subsahariene, ea a reuşit să pună deoparte, sub formă de subvenţii, 913 dolari pentru fiecare cap de vită din Europa.
Cu toate acestea, Garton Ash este optimist atît cu privire la Europa, cît şi la Statele Unite. Ba şi mai mult, el este optimist – ba chiar mi se pare puţin conciliant – chiar cu privire la viitorul alianţei occidentale. E adevărat că, cel puţin în parte, el crede asta pentru că vede ca pe o necesitate ca ţările Vestului să se oprească din certuri şi să găsească un mod de a lucra împreună, pentru binele comun, pentru că nu îi mai rămîn decît vreo 20 de ani pînă cînd China (şi, după aceea, India) va deveni o mare putere, iar divergenţele minore şi narcisiste dintre Europa şi America îşi vor pierde interesul: „Într‑o perspectivă istorică mai lungă, s‑ar putea ca aceasta să fie ultima noastră şansă să mai dăm tonul în politica lumii”.
După părerea lui Garton Ash, Occidentul ar trebui să lase deoparte certurile recente şi să „reinventeze” Vestul de după Războiul Rece, ca pe un exemplu şi un avocat al libertăţii: libertate fără lipsuri, fără teamă, fără opresiune la adresa oamenilor sau a mediului (capitolul despre sărăcia globală şi despre riscurile ecologice este elocvent intitulat „Noile Armate Roşii”). Ecourile din Roosevelt nu sînt întîmplătoare – Garton Ash se gîndeşte, de fapt, la o nouă Alianţă Atlantică, şi de aceea Winston Churchill apare foarte adesea în argumentarea sa. Căci această carte este una foarte britanică. A alege între Europa şi America apare ca o situaţie tipic britanică (deoarece britanicii au trăit‑o timp de 60 de ani); reconcilierea atlantică trebuie, de aceea, să fie realizată de către Londra, cocoţată inconfortabil la marginea Europei Continentale şi cu jumătate de ochi îndreptat permanent spre Washington.
Dar este cu adevărat Marea Britanie, aşa cum scrie Garton Ash, un „seismograf” sau „termometru” al relaţiilor euro‑americane? E adevărat că Marea Britanie de astăzi reuşeşte să fie atît o parte a Uniunii Europene, cît şi să manifeste unele dintre cele mai neplăcute aspecte ale culturii comerciale americane, dar mă îndoiesc că la asta se gîndeşte Garton Ash. Mai degrabă, el vede rolul Londrei în micşorarea pagubelor unilateralismului american, pe de o parte, şi „euro‑gaullismului”, pe de altă parte („versiunea de euro‑gaullism a lui Chirac nu duce nicăieri”). Idealul său este un „euro‑atlantism” cu perspectivă internaţională, iar Tony Blair e cel care îl încarnează: „Pînă acum, Tony Blair a înţeles şi a formulat interesul naţional, rolul şi oportunităţile Marii Britanii mai bine decît toţi predecesorii săi”. Garton Ash nu poate nega că Blair a reuşit pînă acum să evite provocarea de a recomanda Constituţia Europeană scepticului public britanic. Şi nu cred că‑şi face vreo iluzie cu privire la „relaţia specială”. Şi totuşi, el insistă că Marea Britanie are de jucat un rol vital în depăşirea faliei atlantice.
Aceasta mi se pare o afirmaţie foarte bizară. Tony Blair este un tactician dedat, totodată, moralismului lucrativ al măsurii15. Dar aventurile sale internaţionale şi, în special, invazia Irakului au îndepărtat Marea Britanie de mulţi dintre colegii săi din UE, fără să‑i aducă vreo influenţă la Washington, unde vizitele prim‑ministrului britanic sînt exerciţii reînnoite de inutilitate şi umilinţă. Da, din unele puncte de vedere, Marea Britanie de astăzi are afinităţi reale cu America: procentul de săraci de aici, ca şi diferenţa de venituri dintre bogaţi şi săraci, a crescut constant din anii ’70 încoace şi este mai apropiată de cea din SUA decît cele din UE. Productivitatea britanică este cu mult scăzută faţă de norma vest‑europeană. Cu toate acestea, noii laburişti îşi propuseseră să aducă laolaltă ceea ce era mai bun în modelul social european şi în modelul antreprenorial american: dar însuşi Garton Ash recunoaşte că nu au prea reuşit16.
În Free World, autorul subestimează provocarea reprezentată de încercarea britanicilor sau a altor europeni de a aduce SUA într‑un proiect comun internaţional, altul decît GWOT. Timothy Garton Ash are dreptate să insiste că America are mai mult decît neoconservatori şi republicani nepricepuţi, şi că dominaţia actuală a acestora va trece. Dar cartea sa vorbeşte despre prezent. De aceea, nu putem ignora că politicienii din Washington nu sînt interesaţi să citească „Declaraţia de Independenţă” a lui Garton Ash. Ei nu‑şi doresc în niciun caz o „iniţiativă comună” în Orientul Mijlociu şi nici că le pasă de „Noile Armate Roşii”. Da, e în propriul ei interes ca „America să îşi dorească de la Europa să asiste cu bunăvoinţă la exerciţiul ei de hiperputere solitară”. Sfatul e foarte bun. Dar îl ascultă cineva?
Grupurile de analiză conservatoare din Washington fac lobby împotriva prezenţei internaţionale consolidate a europenilor – cum spunea David Frum, bursier al American Enterprise Institut şi fost redactor al discursurilor lui Bush, „aceasta ridică chestiuni strategice importante” (adică: nu ne convine)17. În 2003, Condoleezza Rice a fost adesea citată cu o frază în care afirma că Statele Unite vor să „ierte Rusia, să ignore Germania şi să pedepsească Franţa”. Autorii unui recent raport ai Consiliului Atlantic susţin că administraţia Bush priveşte Europa ca fiind „într‑o perioadă de probă”, situaţia ei viitoare faţă de Washington depinzînd de ameliorarea comportamentului ei18. Pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, voci influente afirmă că o Europa Unită ar reprezenta o ameninţare la adresa intereselor americane, şi că SUA ar trebui să o blocheze. În plus, valorile comune americano‑europene pe care îşi construieşte argumentaţia Timothy Garton Ash nu mai sînt chiar atît de comune. Prin larga sa religiozitate şi prin aducerea lui Dumnezeu în afacerile publice, prin respingerea disidenţei, prin spaima de influenţe străine, prin suspiciunea faţă de ţări străine şi prin folosirea forţei militare în relaţia cu acestea, SUA au, într‑adevăr, multe în comun cu alte ţări, dar niciuna dintre ele nu este în Europa. În 1997, cînd ONU a votat cu 142 la 0 un tratat internaţional de interzicere a minelor terestre, SUA s‑a abţinut, alături de Rusia şi de alte cîteva ţări care încă nu l‑au ratificat. SUA este una dintre cele două state (celălalt este Somalia) care nu au ratificat Convenţia asupra Drepturilor Copilului din 1989. Prin opoziţia noastră la Convenţia Internaţională asupra Armelor Biologice, ne aflăm alături de China, India, Rusia, Pakistan, Cuba şi Iran. Abolirea pedepsei cu moartea este o condiţie pentru acordarea calităţii de membru UE, în timp ce procentul de întemniţaţi executaţi din SUA este egalat doar de China, Iran, Arabia Saudită şi Congo. Opoziţia americanilor faţă de Curtea Penală Internaţională a fost sprijinită, la ONU şi în alte părţi, de către Iran, Irak, Pakistan, Indonezia, Israel şi Egipt. Doctrina americană a „războiului preventiv” are acum un geamăn în teoria moscovită a „contrarevoluţiei preventive”19. În ce priveşte Organizaţia Naţiunilor Unite, diamantul coroanei tuturor agenţiilor internaţionale întemeiate după al Doilea Război Mondial de către o generaţie de lideri americani – ea este asaltată, în momentul în care scriu (2005) de o campanie zgomotoasă aranjată de Washington pentru a‑l răsturna pe Kofi Annan, secretarul general al ONU şi pentru a distruge această instituţie.
Ce poate face Europa? În primul rînd, să reziste tentaţiei de a‑şi face o virtute din actualele ei tensiuni. Negarea existenţei lor este inutilă. În trecut, rolul de „celălalt” al Europei – vecinul faţă de care europenii îşi măsurau propria identitate distinctă – era jucat fie de Turcia, fie de Rusia; astăzi, Statele Unite joacă acest rol. Dar, ca şi Garton Ash, cred că ar fi o greşeală să urmăm sfatul lui Jürgen Habermas şi să încercăm să construim unitatea europeană în jurul „diferenţelor de valori transatlantice”. Desigur, europenii au nevoie să‑şi găsească un scop şi să‑şi definească rolul comun. Dar există şi moduri mai potrivite de a face acest lucru.
Unul din aceste moduri ar fi ratificarea proiectului lor de constituţie sau al unui substitut funcţional al acestuia. Acest document stîrneşte nelinişti şi paranoia la Londra şi Washington; dar este destul de banal şi de anodin. O mare parte a lui constă în îndrumări practice pentru proceduri de luare a deciziilor în corpusul aglomerat de peste 25 de state suverane. De asemenea, constituţia întăreşte rolul Curţilor de Justiţie europene şi măreşte competenţa transfrontalieră a UE în domeniul dreptului penal şi al muncii de poliţie (un obiectiv lăudabil pentru oricine luptă într‑adevăr împotriva terorismului). Dar, totodată, actul acordă substanţă şi pune în aplicare pretenţia UE de a „coordona politicile economice şi de angajare pe piaţa muncii ale statelor membre”. Documentul nu e unul vizionar – primul său redactor, Valéry Giscard d’Estaing, nu este un Thomas Jefferson – dar ar face mult bine în practică.
În primul rînd, el ar permite Europei să continue să‑şi desfăşoare forţa pe plan internaţional în ciuda obstrucţiei20 americanilor şi a eforturilor administraţiei Bush de a intimida sau de a pune presiuni asupra statelor individuale membre ale UE. Căci astăzi UE nu este doar un proiect interesant de guvernare interstatală, lipsit de dezavantajele suveranităţii supranaţionale. Europa a trăit secolului XX – invazii, ocupaţii, războaie civile, anarhie, masacre, genocid şi coborîri în barbarie – cu o mai mare intensitate decît oricine altcineva. Pentru Europa sînt mai clare decît pentru alţii riscurile inerente unui „război din iniţiativă proprie” (Irakul), ale abandonării înţelegerilor internaţionale pentru urmărirea unei iniţiative unilaterale sau ale recursului excesiv la puterea militară: „Europenii vor să fie siguri că nu‑i aşteaptă vreo aventură în viitor. Au avut prea multe pînă acum”21. Dimpotrivă, Statele Unite nu au avut experienţa directă a relelor din secolul XX, aşa că este, din păcate, imună la lecţiile acestuia. Patriotismul beligerant de tip american, aşa cum arată Garton Ash, este rar în Europa de astăzi. Lipsa aceasta de gust războinic e mai mult decît tradiţionalul pacifism: europenii nici măcar nu se mai gîndesc la relaţiile interstatale în termeni marţiali. Dar, în ciuda criticilor americani, europenii şi modelul lor devin, astfel, mai eficienţi atunci cînd trebuie să soluţioneze crizele internaţionale. America se pricepe încă destul de bine la arta vetustă de a duce războaie. Dar războaiele sînt o excepţie în afacerile internaţionale moderne. Adevărata provocare este evitarea războiului, crearea păcii şi păstrarea ei, iar Europa este tot mai hotărîtă să facă acest lucru.
Ţările UE dau deja cea mai mare parte dintre forţele de menţinere a păcii şi poliţiştii internaţionali ai lumii. Europenii au o capacitate militară reală, deşi limitată – vor trebui să acorde mai multe resurse „euroforţei” planificate să numere 60.000 de oameni, dacă vor ca aceasta să fie eficientă. Cele mai bune trupe europene – de exemplu, armata britanică – sînt antrenate de decenii să lucreze cu populaţii civile ocupate şi războinice – lucru pe care armata SUA nu îl stăpîneşte mai deloc. Va mai dura pînă cînd UE va crea şi va implementa o politică externă comună – deşi noua constituţie ar facilita acest lucru, fie şi numai prin investirea unui ministru de Externe al Europei, autorizat să vorbească în numele întregii uniuni. Iar atunci cînd va vorbi cu o singură voce în problemele internaţionale, UE va deţine foarte multă putere.
Motivul pentru aceasta nu este că UE va fi bogată sau mare – deşi are deja ambele calităţi. Şi America este bogată şi mare. Iar cîndva, şi China ar putea fi mai bogată şi mai mare. Importanţa Europei se va datora modelului transfrontalier după care este construită Europa contemporană. „Globalizarea” nu presupune în primul rînd comerţ sau comunicaţii, monopoluri economice sau chiar un imperiu. Dacă aşa ar fi, n‑ar fi un lucru nou: aceste aspecte ale vieţii „globalizante” existau şi acum 200 de ani22. Globalizarea înseamnă dispariţia graniţelor – culturale şi economice, fizice şi lingvistice – şi sarcina de a ne organiza lumea în absenţa lor. După cum a spus Jean‑Marie Guéhenno, directorul ONU pentru operaţiuni de menţinere a păcii: „După ce am pierdut liniştitoarele noastre graniţe geografice, trebuie să redescoperim cu adevărat cum se creează acele legături dintre oameni care constituie o comunitate23.
Spre uimirea şi ocazionala lor consternare, europenii au şi început să facă aceasta: să creeze o legătură între oameni care depăşeşte vechile frontiere şi să facă din aceste noi forme instituţionale ceva ce este cu adevărat o comunitate. Nu o fac întotdeauna foarte bine, iar unii păstrează încă o nostalgie consistentă pentru vechii stîlpi de frontieră. Dar ceva, cîtuşi de puţin, e mai bine decît nimic, iar dacă vom lăsa acordurile internaţionale, tratatele, agenţiile, legile şi instituţiile fragile pe care le‑am creat din 1945 încoace să intre în declin şi să dispară (sau, mai rău, dacă acestea ar fi distruse deliberat), vom rămîne chiar cu nimic. Aşa cum arată lucrurile acum, ştergerea frontierelor şi crearea comunităţilor le reuşesc europenilor mai bine decît oricui. Statele Unite, din nou captive în ceea ce numea Tocqueville „discursul perpetuu al laudei de sine”, nici măcar nu se străduiesc.
Acest eseu a reprezentat punctul culminant al unei serii publicate în New York Review of Books între 2002 şi 2006, în care discutam situaţia SUA sub George W. Bush, decăderea poziţiei internaţionale şi contraexemplul european. Este poate interesant de aflat că cele mai pasionate răspunsuri la acest text au venit de la cititorii americani jigniţi profund de atingerea adusă imaginii şi produselor Starbucks.