de Salim Lamrani
Decedat pe 5 martie 2013 în urma unui cancer, preşedintele Hugo Chávez a marcat pentru totdeauna istoria Venezuelei şi a Americii Latine.
1. Niciodată în istoria Americii Latine un lider politic nu a atins o legitimitate democratică într-o asemenea măsură incontestabilă. Din momentul ajungerii sale la putere în 1999, au avut loc 16 alegeri în Venezuela. Hugo Chávez a câştigat 15, din care ultima – pe 7 octombrie 2012. Şi-a învins adversarii la o distanţă mergând de la 10 la 20 de puncte.
2. Toate instanţele internaţionale, de la Uniunea Europeană la Statele Unite ale Americii, trecând prin Uniunea Statelor sud-americane şi din centru, au fost unanime în a recunoaşte transparenţa scrutinelor.
3. James Carter, fost preşedinte al SUA, a declarat că sistemul venezuelan este „cel mai bun din lume”.
4. Universalizarea accesului la educaţie, elaborată după 1998, a avut rezultate excepţionale. Aproape 1,5 milioane de venezuelani au învăţat să scrie, să citească şi să socotească, graţie campaniei de alfabetizare numite Misiunea Robinson I.
5. În decembrie 2005, UNESCO a decretat că analfabetismul a fost eradicat în Venezuela.
6. Numărul copiilor şcolarizaţi a trecut de la 6 milioane în 1998 la 13 milioane în 2011, iar rata de şcolarizare în învăţământul primar este de 93,2%.
7. Misiunea Robinson II a fost lansată pentru a aduce ansamblul populaţiei la nivelul liceului. Astfel, rata de şcolarizare în învăţământul secundar a trecut de la 53,6% în 2000 la 73,3% în 2011.
8. Misiunile Ribas şi Sucre au permis ca sute de mii de tineri adulţi să urmeze studii universitare. Astfel, numărul studenţilor a crescut de la 895.000 în 2000 la 2,3 milioane în 2011, creându-se şi noi universităţi.
9. La nivelul sănătăţii, Sistemul naţional public de sănătate a fost creat pentru a garanta accesul gratuit la îngrijiri pentru toţi venezuelenii. Între 2005 şi 2012 au fost create în Venezuela 7.873 de centre medicale.
10. Numărul medicilor a trecut de la 20 pentru 100.000 de locuitori în 1999 la 80 pentru 100.000 de locuitori în 2010, deci o creştere de 400%.
11. Misiunea Barrio Adendro I a permis realizarea a 534 milioane de consultaţii medicale. Aproape 17 milioane de persoane au putut fi îngrijite, în timp ce, în 1998, mai puţin de 3 milioane aveau acces regulat la îngrijiri. 1,7 milioane de vieţi au fost astfel salvate între 2003 şi 2011.
12. Rata mortalităţii infantile a scăzut de la 19,1 la mie în 1999 la 10 la mie în 2012, deci o reducere de 49%.
13. Speranţa de viaţă a crescut de la 72,2 ani în 1999 la 74,3 ani în 2011.
14. Graţie operaţiunii Milagro, lansată în 2004, 1,5 milioane de venezuelani atinşi de cataractă şi alte boli de ochi şi-au regăsit vederea.
15. Din 1999 în 2011, rata sărăciei a scăzut de la 42,8% la 26,5%, iar a sărăciei extreme – de la 16,6% la 7%.
16. Potrivit clasamentului IDU (Indicele de Dezvoltare Umană al PNUD), Venezuela a trecut de la locul 83 în 2000 (0,656) la locul 73 (0,735) în 2011, integrându-se astfel în categoria ţărilor cu IDU ridicat.
17. Coeficientul Gini, care permite calcularea inegalităţilor într-o ţară, a trecut de la 0,46 în 1999 la 0,39 în 2011.
18. Potrivit PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), Venezuela – care dispune de coeficientul Gini cel mai scăzut din America Latină – este ţara cu cele mai puţine inegalităţi din regiune.
19. Rata malnutriţiei infantile a fost redusă cu aproape 40% din 1999.
20. În 1999, 82% din populaţie avea acces la apă potabilă; astăzi – 95%.
21. În timpul preşedinţiei lui Chávez, cheltuielile sociale au crescut cu 60,6%.
22. Înainte de 1999, doar 387.000 de persoane primeau pensie de vârstă; astăzi, beneficiază 2,1 milioane de persoane.
23. După 1999, au fost construite în Venezuela 700.000 de locuinţe.
24. După 1999, guvernul a redat mai mult de 1 milion de hectare populaţiilor aborigene din ţară.
25. Reforma agrară a permis ca zeci de mii de agricultori să îşi stăpânească pământul; în total, au fost distribuite mai mult de 3 milioane de hectare de pământ.
26. În 1999, Venezuela producea 51% din alimentele pe care le consuma; în 2012, producţia a ajuns la 71%, în timp ce chiar consumul alimentelor a crescut cu 81%. Dacă acest consum din 2012 ar fi rămas la nivelul anului 1999, Venezuela ar produce 140% din alimentele consumate la nivel naţional.
27. După 1999, rata caloriilor consumate de către venezueleni a crescut cu 50%, graţie Misiunii Alimentare care a creat o reţea de distribuţie a produselor alimentare de 22.000 de magazine (MERCAL, Casas de Alimentación, Red PDVAL), unde produsele sunt subvenţionate cu 30% din preţ. Consumul de carne a crescut cu 75% după 1999.
28. 5 milioane de copii primesc de atunci hrană gratuită prin Programul de alimentaţie şcolară. Ei erau 250.000 în 1999.
29. Rata malnutriţiei a scăzut de la 21% în 1998 la mai puţin de 3% în 2012.
30. Potrivit FAO, Venezuela este ţara din America Latină şi Caraibe cea mai avansată în eradicarea foamei.
31. Naţionalizarea întreprinderii petroliere PDVSA în 2003 i-a permis Venezuelei să-şi recâştige suveranitatea energetică.
32. Naţionalizarea sectoarelor electrice şi de telecomunicaţii (CANTV şi Electricidad de Caracas) a permis să se pună capăt situaţiilor de monopol şi să se universalizeze accesul la servicii.
33. După 1999, au fost create mai mult de 50.000 de cooperative în toate sectoarele economiei.
34. Rata şomajului a scăzut de la 15,2% în 1998 la 6,4% în 2012, creându-se mai mult de 4 milioane de locuri de muncă.
35. Salariul minim a crescut de la 100 de bolivari (16 dolari) în 1999 la 2.047,52 bolivari (330 dolari) în 2012, deci o creştere mai mare de 2000%. Este salariul minim cel mai ridicat din America Latină.
36. În 1999, 65% din populaţia activă avea salariu minim; în 2012, doar 21,1% dintre salariaţi mai au acest nivel de salarizare.
37. Adulţii de o anumită vârstă care nu au lucrat niciodată dispun de un venit de protecţie: 60% din salariul minim.
38. Femeile singure şi persoanele handicapate primesc o alocaţie echivalentă cu 80% din salariul minim.
39. Timpul de muncă este acum de 6 ore pe zi (36 de ore pe săptămână), fără diminuarea salariului.
40. Datoria publică a coborât de la 45% din PIB în 1998 la 20% în 2011. Venezuela s-a retras din FMI şi de la Banca Mondială, rambursându-şi anticipat toate datoriile faţă de aceste instituţii.
41. În 2012, rata de creştere a Venezuelei a fost de 5,5%, una dintre cele mai ridicate din lume.
42. PIB pe locuitor a trecut de la 4.100 dolari în 1999 la 10.810 dolari în 2011.
43. Potrivit raportului anual World Happiness, 2012, Venezuela este a doua cea mai fericită ţară din America Latină, după Costa Rica, şi a 19-a la nivel mondial, înaintea Germaniei şi Spaniei.
44. Venezuela oferă un ajutor direct continentului american mai mare decât cel dat de Statele Unite. În 2007, Chávez a alocat nu mai puţin de 8,8 miliarde de dolari în donaţii, finanţări şi ajutoare energetice, pe când administraţia Bush – doar 3 miliarde.
45. Pentru prima dată în istoria sa, Venezuela dispune de propriii săi sateliţi (Bolívar şi Miranda) şi este deja suverană în domeniul tehnologiei spaţiale. Internetul şi telecomunicaţiile sunt disponibile pe întregul său teritoriu.
46. Crearea Pétrocaribe în 2005 a permis ca 18 ţări din America Latină şi Caraibe, deci 90 de milioane de persoane, să aibă acces la petrol subvenţionat între 40% şi 60% şi să îşi asigure securitatea energetică.
47. Venezuela ajută, în acelaşi timp, comunităţile defavorizate din SUA, furnizându-le petrol la tarife subvenţionate.
48. Crearea în 2004 a Alianţei bolivariene pentru popoarele Americii noastre (ALBA) între Cuba şi Venezuela a pus piatra de temelie pentru o alianţă integratoare, bazată pe cooperare şi reciprocitate, care grupează azi 8 state membre şi plasează fiinţa umană în centrul proiectului de societate, având drept obiectiv lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale.
49. Hugo Chávez este la originea creării în 2011 a Comunităţii Statelor din America Latină şi Caraibe (CELAC), care grupează pentru prima dată cele 33 de state din regiune, emancipându-se astfel de sub tutela Statelor Unite şi Canadei.
50. Hugo Chávez a jucat un rol esenţial în procesul de pace din Columbia. Potrivit preşedintelui Juan Manuel Santos, „dacă avansăm într-un proces solid de pace, cu paşi clari şi concreţi, progres niciodată atins înainte cu FARC, este şi datorită devotamentului şi angajamentului lui Chávez şi a guvernului din Venezuela”.
Sursa:http://www.mondialisation.ca/50-verites-sur-hugo-chavez-et-la-revolution-bolivarienne/5325924
Dar se mai poate? Cum? De ce? De comentat în jurul unor date seci oferite de articolul „50 de adevăruri despre Hugo Chávez şi revoluţia bolivariană”
o notă de ANA BAZAC
• „E «socialism într-o ţară»; şi nu a dovedit istoria că acest proiect este o întreprindere sortită înfrângerii?”
Dar putem să încrucişăm braţele în faţa celor care doresc să beneficieze de achiziţiile acestui socialism? Putem să mai credem despre noi înşine că suntem oameni (deci fiinţe morale, fiinţe ce se comportă în esenţă în funcţie de valorile morale create de ei, şi nu în funcţie de determinismul obiectiv) dacă îi ignorăm? Putem să mai fim oameni dacă le spunem că „nu există alternativă” la capitalism? Este oare logic un asemenea punct de vedere al inexistenţei alternativei la capitalism?
• „Este limitat”. Desigur. Dar limitele modelului Venezuela bolivariană sunt date de cadrul capitalist mondial în care s-a construit acest model.
Puteau să fie adăugate şi alte puncte: eu le menţionez pe cele legate de experienţele privind democraţia participativă (deci dincolo de procesul electoral).
• Dacă direcţia arătată de Venezuela – aceea a integrării şi solidarităţii concrete – arată că «socialismul într-o ţară» nu e suficient, ce putem face cu Uniunea noastră Europeană? Are vreun rost să strigăm împotriva birocraţiei UE, fără să atacăm caracterul său capitalist? Dar poate fi doar integrarea regională soluţia?
• Aşadar, pot fi discutate alternativele fără să criticăm/analizăm presupoziţiile teoretice ale fiecăreia dintre ele, inclusiv presupoziţia impotenţei unei ţări datorită faptului că „sunt alţii, din afară, care îi dictează”? Dacă acel fatalism că „nu există alternativă” reflectă doar punctul de vedere al fetişizării logicii capitalului, ideea „guvernul e neputincios, deoarece România e la remorca…” nu reprezintă oare interesul ticălos al celor de la putere (şi al clasei politice în general) de a se de-responsabiliza în faţa populaţiei şi, în acelaşi timp, de a continua neabătut politica dominaţiei, ascunzându-se în spatele ipocriziei?
• E şi o problemă de timp/ interval. De timp care nu mai poate fi pierdut. Chávez a venit la conducerea Venezuelei exact înaintea deceniului în care, pe plan mondial, a avut loc accelerarea neo-liberalizării. El a putut opri acest proces în Venezuela. Dar în ţara noastră, regimul Iliescu-Năstase şi apoi, desigur, regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc-Ponta nu au făcut decât să continue înscrierea României într-o poziţie inerent periferică şi accentuat (accentuându-se ca) periferică, în capitalismul mondial neo-liberal. Am pierdut partida? Niciodată nu e prea târziu să schimbăm făgaşul. Dar pentru asta e nevoie de curaj, de inteligenţă responsabilă şi de o nemăsurată dragoste de oameni!
P.S. Am fost în Venezuela acum câţiva ani. Am stat mult prea puţin, dar suficient cât să văd, încă o dată, cât de important este ca oamenii să nu se simtă înşelaţi în aşteptările lor fireşti de viaţă demnă, şi câtă forţă au ei astfel. Şi cât de important este ca această forţă să nu se piardă.
Traducere şi notă de Ana Bazac