Cîteva constatări legate de “miturile economice ale Dunării” făcute de Lucian Davidescu pe blogul său.
1. Când România încerca să convingă NATO s-o primească, unul din argumente era că are singura flotă militară fluvială. În scurt timp, a devenit clar de ce flota fluvială rămăsese singura – nu folosea la nimic. Și s-a desființat. Însă gândirea păguboasă din spatele unei astfel de politici a rămas.
2. Disputa surdă cu Ucraina pentru navigația pe brațele Chilia și Sulina a trrecut de mult limita penibilului. Taxele totale încasate de cele două state nu depășesc câteva sute de mii de euro pe an, iar cantitățile transportate sunt – la propriu – neglijabile. Și totuși, istoria romanțată a acestei dispute include acte costisitoare de sabotaj și lucrări de mutare a albiilor –la vedere sau clandestine – care costă mai mult chiar decât baneficiile teoretice.
3. Canalul Dunăre-Marea Neagră a costat cam cât o rețea integrală de autostrăzi. Acum, el aduce mai puțin de 5 milioane de euro pe an, adică mai puțin de o zecime decât își închipuiseră constructorii. Cu puțin noroc, el va fi amortizat în anul 2500. În schimb, cu o rețea de autostrăzi funcționale în anul 1990, România ar fi fost acum de (plus-minus) două ori mai prosperă.
4. Minunea economică trebuia să se întâmple după construirea canalului Rin-Main-Dunăre, care să lege practic Constanța de Rotterdam. Canalul a fost terminat deja de aproape 20 de ani, dar minunea nu s-a mai întâmplat. Transportatorii se încăpățânează să nu ducă mai nimic de la Rotterdam la Marea Neagră sau invers. Canalul german a fost la rândul său o dezamăgire economică, dar măcar a fost una mai ieftină.
5. Canalul Dunăre-București a costat cam cât era nevoie pentru terminarea rețelei de metrou în Capitală. N-a fost terminat niciodată, dar nici abandonat cu totul. Însă nimeni nu îndrăznește să spună exact care e cantitatea totală de mărfuri transportată rutier între București și porturile Giurgiu sau Oltenița. Răspunsul ar fi dezamăgitor: nu destul cât să umple o barjă în fiecare zi.