Revoluţie şi clasă de mijloc. Partea I – Este clasa de mijloc capabilă de o revoluţie?

 Ortodocşi şi eretici

În 1899, Eduard Bernstein, executorul testamentar al lui Engels şi editorul operei postume a lui Marx, publica o carte despre Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei care, prin “erezia” ei, a rupt în două mişcarea marxistă. Iar asta deşi întrebarea cărţii nu era doar a lui Bernstein, ci a tuturor socialiştilor vremii: de ce întârzie oare revoluţia comunistă, de ce nu se petrece mai repede, sau, şi mai rău, de ce şansele ei scad tot mai mult odată cu trecerea timpului?

Răspunsul la toate astea i-a separat, aşadar, pe marxişti. De o parte, au apărut “ortodocşii”, pentru care ideea revoluţiei rămânea la fel de actuală ca în clipa când Marx începuse lucrul la Capitalul. De cealaltă parte, “revizioniştii”, cu Bernstein în frunte, căutau noi strategii politice, numite apoi “reformiste”, socotind că o revoluţie anticapitalistă de felul celei anunţate de Marx era tot mai improbabilă şi desuetă. Iar asta nu pentru că ar fi dispărut capitalismul, iar ţelurile lui ultime, legate de profit, s-ar fi schimbat fundamental. Ci dintr-un motiv mult mai simplu, ce pare valabil şi astăzi. Căci cine să mai facă revoluţia proletară dacă proletariatul însuşi, atât de sforăitor chemat altădată la luptă, a dispărut? Sau, mai precis, a devenit clasă de mijloc. Clasă care, prin neprevăzutul ei istoric, pare să fi stricat, aşadar, toate previziunile revoluţionare ale lui Marx.

A dispărut proletariatul?

Şi, într-adevăr, clasa de mijloc nu e prea îndrăgită de marxiştii care visează încă la răsturnarea capitalismului. Căci – nu-i aşa? – de la această pătură salariată sau mărunt întreprinzătoare, dar îmburghezită, nu pare să vină nici o speranţă. Cu toate că, prin mefienţa lor faţă de ea, ei îi dau, în realitate, indirect dreptate lui Bernstein.

Oricum, încercarea “ortodocşilor” de a subestima existenţa sau importanţa socială a clasei de mijloc e bine cunoscută. Ca şi mania de a miza prin contrast, exagerându-le însemnătatea politică, pe cei mai săraci membri ai societăţii sau pe un proletariat înţeles neapărat după chipul vechii muncitorimi industriale. Iar asta deşi, astăzi, o asemenea muncitorime este, nu de puţine ori, fantomatică sau se găseseşte mai degrabă la antipozii Europei decât în Occident. Şi, mai ales, ca şi cum pe vremea lui Bernstein, când a izbucnit scandalul, nou apăruta clasă de mijloc, care nu-şi mai cheltuia salariul numai pe mâncare, ci şi pe bunuri altădată de neatins, nu era chiar muncitorimea industrială engleză sau germană.

De altfel, că ne place sau nu, în partea dezvoltată a lumii, clasa de mijloc există din plin. Ajunge să ne uităm la actuala configuraţie socială a Apusului. Iar mai vechea formă de societate, stratificată ca o clepsidră, cu mijlocul strâmtorat şi baza largă, a fost înlocuită de societatea balonată, cum le place sociologilor să o numească, în care cei foarte săraci sunt mai puţin numeroşi decât restul.

Totuşi, pentru cine încearcă să analizeze societatea occidentală contemporană în vechii termeni de clasă ai marxismului, nu cred că toate astea ar fi într-adevăr o problemă. Căci clasa de mijloc continuă să fie proletară, în ciuda numeroaselor sale metamorfoze economice, profesionale sau culturale. Dimpotrivă, neaşteptat e altceva: şi anume că, dintre toate grupurile sociale ale capitalismului contemporan, ea are de partea sa cele mai multe din condiţiile social-istorice care defineau odinioară proletariatul revoluţionar.

E drept, lucrul acesta e trecut cel mai adesea cu vederea deoarece conceptul de clasă de mijloc este, în sine, extrem de echivoc. Şi nu mă gândesc doar la faptul că are diverse accepţiuni. Şi că uneori e vorba de o categorie determinată după venit (să zicem cei 40% din jurul medianei sociale, sau, dacă vorbim de clasa de mijloc superioră, atunci de grupul de 20 de procente situat deasupra acestora), iar alteori după criterii profesionale, sau socio-economice (de exemplu, o slujbă curată, educaţie, o locuinţă în proprietate etc.). Căci adevărata echivocitate a conceptului e istorică, de vreme ce, la începuturi, clasa de mijloc era sinonimă cu burghezia. Iar asta pentru că, în acele vremuri, locul întâi era ocupat de altcineva. Or, e limpede că asta nu mai poate fi valabil astăzi, cu toate că unii se fac să nu fi observat că aristocraţia, cu titlurile şi sângele ei preţios, nu mai e de mult la putere şi că burghezul liberal, iscusit şi muncitor şi-a depăşit şi el condiţia servilă. În schimb, dacă admitem că burghezia conduce astăzi lumea şi nu mai stă în umbra clerului şi a nobilimii, e firesc să ne întrebăm pe cine mai reprezintă acum clasa de mijloc.

Pe de altă parte, proletariatul e mai uşor de definit, chiar dacă şi aici părerile sunt, nu de puţine ori, împărţite. E drept, în opinia obişnuită, pro sau anti-marxistă, proletariatul înseamnă, cum spuneam deja, muncitorimea industrială, trăind la limita subzistenţei biologice, întâlnită în Occident în secolul al XIX-lea. Cea despre care Engels vorbise în cartea sa despre Situaţia clasei muncitoare din Anglia, iar Marx în celebrul capitol VIII – altminteri excelent documentat – dedicat aceleiaşi chestiuni din primul volum al Capitalului. Cu alte cuvinte, mulţimea lucrătorilor de fabrică, care, într-un amestec aproape promiscuu de bărbaţi, femei şi copii, munceşte în schimburi istovitoare, doarme în adăposturi improvizate şi se stinge înainte de a îmbătrâni cu adevărat, mâncată de boală şi alcoolism.

Totuşi, o asemenea perspectivă este mai degrabă etnografică decât socială, în ciuda adevărului ei circumstanţial. Şi de altfel nici nu corespunde decât superficial părerii lui Marx. Căci, după cum o spune chiar el, “ceea ce defineşte proletariatul nu este sărăcia născută natural, ci sărăcia produsă artificial”, adică în condiţii sociale bine determinate. Iată de ce proletariatul – ca şi burghezia, de altfel – trebuie determinat în primul rând pe seama locului funcţional-istoric ocupat în procesul de producţie capitalist. De unde şi lipsa de entuziasm a lui Marx pentru simplii obidiţi ai soartei, pe umărul cărora plânge cu atâta uşurinţă o parte a stângii contemporane. Ca şi dezinteresul pentru ceea ce se cheamă astăzi Lumea a Treia, în măsura în care aceasta nu a reuşit să ia parte pe de-a-ntregul la diviziunea capitalistă internaţională a muncii.

Fireşte, a existat în schimb o puternică încredere marxistă în forţa proletariatului de a preschimba capitalismul în socialism. Dar asta tocmai pentru că proletariatul era înţeles drept complementul capitalului: cel care îl produce şi astfel se şi reproduce cu ajutorul lui, deşi nu-l stăpâneşte şi conduce. Astfel încât, oriunde există angajaţi a căror muncă generează, administrează, ba chiar tranzacţionează un capital ce nu le aparţine şi al cărui interes ultim – cel de autovalorificare – le rămâne străin, să avem proletariat. Iar asta fie că acest capital e industrial, “terţiar”, sau chiar financiar. Nu degeaba, făcând un bilanţ al ultimilor treizeci de ani, în care constata refluxul constant şi pe toate fronturile al mişcării muncitoreşti, dar şi salariile colosale ale şefilor de bancă, ziarul The Times din 14 ianuarie 2010 afirma: “Anii 1980 şi 1990 au adus cu sine aproape pretutindeni victoria capitalului asupra muncii. Finanţele au fost, în mod ironic, excepţia. În finanţe, muncitorii (the workers) au triumfat asupra deţinătorilor de capital (…) iar City şi Wall Street sunt ultimele bastioane controlate de muncitori”[1]. Şi într-adevăr, oricât ar părea de paradoxal, aceşti prea înalţi angajaţi ai capitalului sunt nişte salariaţi ca toţi ceilalţi, ale căror interese directe sunt opuse celor ale proprietarilor instituţiilor în care lucrează. Iar singurul lucru care îi deosebeşte de alţi lucrători e că au în mână un capital în stare pură, care le scapă mai puţin decât altora, şi se pot binecuvânta de aceea unii pe alţii cu salarii şi premii ce le subţiază cât de cât capitaliştilor dividendele. Oricum, cine a participat la şedinţele de conducere ale băncilor ştie cum sunt traşi acţionarii pe sfoară.

Prin urmare, îndrăznesc să spun că, în ultimii o sută cincizeci de ani, proletariatul nu a dispărut din Occident, ci, dimpotrivă, a crescut constant. Iar asta prin însăşi capitalizarea progresivă a societăţii, extinderea serviciilor prestate şi remunerate în bani şi descompunerea vieţii economice domestice de altădată. Ca şi prin participarea femeilor la munca salariată, ce nu s-a petrecut, cum le place multora să creadă, din libertate, ci din necesitate. Lucruri, de altfel, bine ştiute. La fel cum, dacă e să se fi subţiat cineva, atunci e burghezia, ca clasă ce nu trebuie să se vândă pentru a trăi, având la îndemână munca altora de oferit pe piaţă. Şi nu mă gândesc doar la faptul, demonstrat statistic, că, până şi printre veniturile înalte, cele obţinute din rentă s-au restrâns tot mai mult[2]. E vorba de asemenea de transformarea micilor întreprinzători (producători sau comercianţi) într-un soi de angajaţi externalizaţi ai marelui capital, ori de dependenţa tot mai rigidă a diverselor ramuri industriale de finanţele hiperconcentrate[3]. Ca să nu mai vorbim despre ce li se întâmplă profesiilor mai mult sau mai puţin liberale. Câţi dintre savanţi, profesori sau medici se mai bucură de autonomia individuală de altădată? Şi unde sunt vremurile când laboratoarele, bibliotecile – spre a nu mai pomeni ideile (numite acum “proiecte de cercetare”) – le aparţineau cu titlul personal? Din contră, pretutindeni vedem cum tehnologizarea, birocratizarea şi marchetizarea muncii reduce tot mai mult iniţiativa şi contribuţia individuală. Şi înlesneşte, pe de altă parte, integrarea şi supunerea tuturor la exigenţele unui capital pe care chiar titlul de “anonim” îl exprimă cel mai bine, din moment ce aproape nimeni nu-l mai posedă personal, fără ca această “deprivatizare” să-l anihileze şi să-l facă mai puţin înstrăinat de realitatea socială. Dimpotrivă, chiar şi când grupul de proprietari dispare sau se împuţinează, forma de proprietate rămâne, domnind, cu puterea fatalităţii istorice, peste societate. O societate care, deşi despărţită uneori prin ocupaţie, stil de viaţă sau venituri de proletariatul din faza de început a industrializării, este totuşi din ce în ce mai proletarizată.

Va dispărea clasa de mijloc?

Pe de altă parte, chiar şi cei ce recunosc că situaţia obiectivă a clasei de mijloc nu e cu nimic diferită de cea a proletariatului clasic, observă că subiectiv există totuşi o diferenţă, ce face ca remarcile lui Bernstein să-şi aibă adevărul lor. Căci clasa de mijloc pare a fi partea cea mai “coruptă” a proletariatului; sau – ca să folosim cuvinte mai blânde – cea mai lipsită de conştiinţă proletară. O clasă pentru care ascensiunea socială şi progresul nu sunt văzute ca emancipare a proletariatului, ci ca emancipare de proletariat. Şi care, prin urmare, este dispusă mai degrabă la parvenire socială decât la revoluţie. Mai mult, o clasă ce are sentimentul că, în ciuda supravieţuirii capitalismului, clasele însele ar putea dispărea într-o zi prin răspândirea condiţiei sociale medii. Şi că ea însăşi nu mai este propriu-zis o clasă (cel puţin în sensul lui Marx) decât în măsura în care reprezintă grupul în care se estompează şi nu mai funcţionează diferenţele şi distincţia marxistă de clasă. Ceea ce este, desigur, o iluzie. Căci – mai e nevoie să o spunem? – nu există capital fără proletariat. Iar în condiţii sociale capitaliste, clasa de mijloc nu e atât clasa celor lipsiţi de clasă, cât clasa care, în mod paradoxal, ar dispărea ca clasă odată ce ar dobândi o adevărată conştiinţă de clasă.

Şi totuşi falsa ei conştiinţă există. Şi nu poate fi explicată, aşa cum tot încearcă contraofensiva marxistă, doar în termeni pedagogici sau ideologici. Ca şi cum lumea ar fi o mare şcoală, iar defecţiunea clasei de mijloc, chiar dacă subiectivă, ar ţine numai de lipsa ei “de educaţie politică” ori de dibăcia propagandei celor puternici, dar nu şi de cauze în sine obiective. Căci, deşi contradicţiile capitalismului sunt permanente, ele nu sunt tot timpul critice şi, prin urmare, nici evidente. Iar asta e valabil inclusiv când vorbim de antagonismul general dintre capital şi muncă şi de condiţia contradictorie a capitalului de a produce şi distruge forţă de muncă, iar a forţei de muncă de a fi creată şi nimicită de capital.

Iată de ce, câtă vreme – în special în deceniile de după război – am avut o fază de expansiune productivă a capitalului, era firesc să prolifereze falsa conştiinţă. Căci această expansiune nu îngăduia doar dispariţia fără durere a resturilor premoderne de viaţă economico-socială din Occident – inclusiv a ultimilor ţărani, pe care aproape nimeni nu i-a regretat altfel decât estetic ori ecologic –, ci şi existenţa sigură şi posibilitatea unei afirmări sociale în şi prin intermediul lumii salariale. După cum nici conformismul masiv al clasei de mijloc şi nici revoltele ei superficiale, deviate uşor în direcţii secundare – morale sau culturale – nu aveau cum să dispară cât timp existenţa şi reproducerea ei socială ca forţă de muncă erau asigurate, în ciuda exploatării sale continue. Cu alte cuvinte, totul trebuia să fie cum a fost, câtă vreme nu atât situaţia de clasă obiectivă, cât condiţiile obiective care făceau opacă subiectiv această situaţie rămâneau neschimbate.

Anii ’70 şi începutul pauperizării clasei de mijloc. Câteva cifre

E drept, în ultima vreme a început să se vorbească tot mai insistent despre decăderea clasei de mijloc occidentale. Ca şi despre faptul că viitorul copiilor pare din ce în ce mai sumbru dacă e să-l compari cu ce fuseseră odinioară perspectivele părinţilor lor. Ceea ce în lumea optimismului istoric apusean, în care, de două sute de ani încoace, fiecare generaţie era sigură că va trăi mai bine decât înaintaşii ei, pare de necrezut.

Ce nu se spune însă atât de des e că fenomenul nu a început nici de la criza din 2008 şi nici măcar de la cea din 2001, ci de mai bine de treizeci de ani. Şi că semnele au fost numeroase, dacă ne gândim numai la imposibilitatea, începând din 1971 încoace, de a mai menţine convertibilitatea în aur a dolarului şi, ca atare, un raport fix de schimb valutar internaţional. Sau, tot aşa, dacă ne amintim de şocurile petroliere din 1973 şi 1979, de criza datoriei ţărilor Lumii a Treia din 1982 şi chiar de căderea zidului Berlinului şi de implozia URSS din 1989-1991, care, după mine, ar trebui legate de aceeaşi tendinţă istorică. Tendinţă pe care, în Occidentul propriu-zis, amploarea creditării, publice sau private, părea cu toate acestea să fi reuşit să o mascheze până de curând.

Totuşi, oricât ar fi de plicticoase, există cifre care, cum spuneam, ne arată dimensiunile istorice ale fenomenului. Iar asta chiar dacă, din păcate, nu e loc să vorbim acum de toate ţările[4]. Cu toate acestea, cazul Americii de Nord ar trebui să ne atragă în mod particular atenţia, în măsura în care acolo se găseşte cea mai dinamică şi aparent sigură de sine clasă de mijloc din lume.

Or, potrivit unui studiu din decembrie 2010 al lui Armine Yalnizyan, economist la Canadian Centre for Policy Alternatives, Canada a intrat de mai multă vreme într-o epocă aproape nemaiîntâlnită în istoria ţării, cu excepţia anilor ’20 ai secolului XX, când, ca şi acum, superbogaţii îşi consolidau averile, în timp ce clasa de mijloc regresa[5]. Căci, între sfârşitul anilor ’70 şi 2007, partea din veniturile naţionale corespunzătoare celor mai bogaţi canadieni, adică primii 1%, aproape că s-a dublat şi a ajuns să însemne 13,8% din total. Iar asta în vreme ce porţia primilor 0,1% s-a triplat, pentru a nu mai vorbi de adevărata cremă, de vârful de 0,01%, a căror parte a crescut de cinci ori. Asta după ce veniturile bogaţilor (respectiv aceiaşi 1%) se restrânseseră totuşi o bucată de vreme, iar raţia lor scăzuse de la 14% în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la un mai rezonabil 7,7% în 1977.

Sigur, asemenea date pot să nu impresioneze. Şi pe bună dreptate, de altfel, întrucât par un fleac dacă le comparăm cu ce vedem la vecinii din sud ai Canadei. Acolo unde polarizarea socială a fost şi, mai ales, devine considerabil mai mare.

Astfel, dacă acceptăm un raport din septembrie 2010 al Biroului de Recensământ al SUA (Census Bureau)[6], în anul 2009, cei mai săraci 20% dintre americani aveau parte de 3,4% din veniturile realizate la nivel naţional, pe când cei mai bogaţi 20% se bucurau de peste jumătate din aceleaşi venituri (mai precis de 50,3%). Drept urmare, raportul între ponderea veniturilor acestor două categorii ajunsese în 2009 de 1 la 14,8. Asta după ce în 1968 el era totuşi de doar 1 la 10,14. Confirmând, aşadar, spusa ce circulă de mai multă vreme după care, dacă e să ne luăm după coeficientul Gini, unul din indicii standard de măsură a inegalităţii veniturilor[7], Statele Unite, cu un 0,468 în 2009, au reuşit să ajungă cea mai bogată ţară din Lumea a Treia. Căci, cel puţin din punctul acesta de vedere, ele intră în aceeaşi categorie cu Mexicul, Ecuadorul ori Mozambicul şi, mai ales, cu noul lor rival, China.

Iar asta nu e tot. Căci bogăţia – care nu trebuie confundată cu veniturile, întrucât cuprinde şi valoarea proprietăţilor deţinute, inclusiv acţiuni şi părţi de capital – e şi mai concentrată în Statele Unite. Chiar dacă, pe de altă parte, rămâne mai greu de evaluat. Oricum, dacă ţinem seama de rezultatele publicate în Buletinul Oficial al Rezervei Federale Americane[8], descoperim cifre într-adevăr incredibile: bunăoară că, în anul 2007, primii cei mai bogaţi 10% dintre americani deţineau 71,5% din averea naţională, în vreme ce următorii 90% aveau parte de numai 28,5% din ea. Mai mult, dacă primii 1%, cei cu adevăraţi fericiţi, posedau 33,8% din aceeaşi bogăţie, ultimii 50% (adică jumătate din populaţie) aveau parte de doar 2,5%. Ceea ce înseamnă că.partea ce îi revenea minorităţii superbogate de 1% era de 13,52 ori mai mare decât tot avutul jumătăţii sărace a naţiunii şi aproape la fel de mare cu întreaga bogăţie posedată de o bază alcătuită din 93% din cetăţenii Statelor Unite!

Fireşte, America de Nord e plină de imigranţi săraci veniţi din toate colţurile lumii, ori de autohtoni nu tocmai albi şi nu tocmai dedicaţi cultului protestant al muncii, aşa că poate, vor spune unii, e normal şi chiar bine să fie aşa. Dar cine va ridica primul piatra când vine vorba de clasa de mijloc propriu-zisă, inclusiv de pătura ei superioară, nu mai puţin afectată de această polarizare economică? Iar asta nu doar dacă ne uităm la bogăţie, ci şi la venituri. Adică acolo unde, în principiu, deosebirile sunt mai mici, iar cifrele mai puţin speculative.

Astfel, numai într-un oraş ca Toronto, putem vedea, bunăoară, cum, între 1970 şi 2005, procentul cartierelor aparţinând clasei de mijloc superioare a scăzut de la 8 la 4% din total. Ca să nu le pomenim pe cele ale clasei de mijloc propriu-zise, a căror împuţinare a fost şi mai dramatică, de la 66 la 29%. Iar asta nu doar în favoarea clasei superioare, care s-a extins de la 7% acum 40 de ani, la 14% astăzi, ci în primul rând în beneficiul claselor inferioare. Cele care au invadat oraşul, cu cartiere a căror pondere a crescut de la 18 la 40% pentru cei de jos, şi de la 1 la 13% pentru cei de foarte de jos[9]. Şi asta în Canada, într-un binecuvântat regim de welfare!

În sfârşit, să revenim la Statele Unite şi să facem o comparaţie între anii 1979 şi 2005, cum se întâmplă într-un raport din decembrie 2008 al Oficiului de Buget al Congresului (Congressional Budget Office)[10]. Iar asta pentru a vedea că distribuţia veniturilor de-a lungul acestei perioade a însemnat o scădere a părţii deţinute din venitul naţional pentru 95% dintre gospodăriile americane în favoarea primilor 5%. Evident, cea mai dramatică pierdere (de 31,03%) faţă de raţia pe care o aveau la începutul anilor ’80 o întâlnim la cei mai săraci 20%. Totuşi, şi clasa situată la mijlocul scalei sociale a pierdut 15,82% din partea ei de venit. Şi tot aşa şi clasa de mijloc în sens foarte larg, cuprinzând 60% din gospodăriile din jurul medianei, ce s-a văzut lipsită de 14,92% din raţia iniţială. În fine, între fericiţii câştigători (topul de 5% de care vorbeam), victoria însăşi a fost de fapt foarte inegală. Astfel, clasa de mijloc superioară, ce ar reprezenta, după unii autori, chiar cele patru cincimi de la baza acestui vârf, şi-a crescut partea cu 14,03%. În schimb, creştetul de 1% a făcut-o cu 95%, cel de 0,1% cu 164,70%, iar semeţul pisc de 0,01% (circa 15.000 de familii) cu 200%.

De altfel, concluziile economistului Emmanuel Saez de la University of California, a cărui metodă de calcul e special făcută pentru a detecta nuanţele la nivelul minorităţii bogate, sunt şi mai proaste. Ele arată că, în ultimele patru decenii, partea de câştig în repartizarea naţională a veniturilor clasei superioare americane (primii 1%) a crescut semnificativ, şi anume de la 8,5% în anii ’70, la 23% în 2007. În schimb, în cazul clasei de mijloc superioare, acelaşi câştig a fost foarte modest (la cei din vârful cuprins între 5 şi 1%) sau chiar a scăzut (la cei din vârful cuprins între 10 şi 5%)[11]. Ceea ce reprezintă, după el, “cea mai izbitoare schimbare în distribuirea veniturilor în SUA în ultimele decenii”[12].

Iar aceste cifre nu reflectă, în realitate, tot fenomenul. Căci, deja în 2006, un raport al economiştilor Christian Weller şi Eli Staub punea în contrast stagnarea, începând cu 2001, a veniturilor în valoare absolută ale familiilor din clasa de mijloc americană cu creşterea explozivă a preţurilor la locuinţă, îngrijire medicală, educaţie superioară sau transport[13]. De unde şi obligaţia acestor familii de a trăi cheltuind mai mult decât câştigă chiar şi atunci când era vorba de asigurarea nevoilor de bază. Căci nu risipa, ci necesitatea stă în spatele teribilei datorii domestice americane, mai mare în iunie 2006 cu 96% faţă de 2001 şi însumând 129% din veniturile anuale disponibile. La fel cum tot nevoia făcea în 2008 ca 58% din canadieni să aibă datorii numai pentru a-şi finanţa cheltuielile vieţii de zi cu zi[14].

Viitorul nu poate fi decât speculativ

Iar asta era, cum spuneam, tendinţa istorică a ultimilor trei decenii. Adică trecutul premergător crizei din 2008, sau, mai precis, anterior anului când criza începută cu mai multă vreme în urmă a ieşit pe deplin la lumină.

Desigur, nimeni nu cunoaşte viitorul. Totuşi nu e nevoie de premoniţie istorică, ci de calcule matematice, pentru a înţelege că scăderea veniturilor, de care vorbeam mai devreme, nu e nimic pe lângă ce urmează şi că vom asista la o incapacitate generală de reproducere socială a clasei de mijloc. Iar asta nu doar în America, ci şi în Europa sau Japonia. Altfel spus, în ansamblul lumii dezvoltate. Mai ales că ea nu e rezultatul unui plan diabolic şi nici măcar al lăcomiei unei mâini de personaje nesătule, ci decurge natural din imposibilitatea capitalului existent de a se mai reproduce el însuşi în întregime în aceleaşi forme şi, mai ales, la un profit convenabil. Lucru propriu, de altfel, încheierii curbei ascendente de evoluţie a fiecărui ciclu capitalist important, cu observaţia totuşi că, datorită gradului de concentrare şi amplitudine planetară atins de capital, proporţiile la care se produce acum fenomenul nu au mai fost atinse niciodată în istorie[15].

Or, e uşor de bănuit ce înseamnă asta: pe de o parte, o distrugere însemnată de capital şi capacităţi productive devenite insuficient sau deloc profitabile (şi aici nu mă gândesc, fireşte, la spitale ori grădiniţe, ci la fabrici, câte vor mai fi ele, căi ferate, firme de software sau laboratoare sofisticate), iar pe de altă parte, o valorizare pur speculativă de capital, care să compenseze aceste pierderi. Ceea ce, când balonul speculaţiei se va sparge, va duce la noi distrugeri. E suficient să ne gândim, de exemplu, că valoarea derivatelor financiare OTC (over-the-counter), care au stat deja la baza crizei din 2008, era în 2009 de 10,6 ori mai mare decât PIB-ul mondial (faţă de numai 2,3 ori în 1998)[16]. Sau că, după spargerea balonului imobiliar, se aşteaptă explozia balonului cărţilor de credit, apoi a balonului creditelor universitare şi aşa mai departe, până la marele balon al datoriilor, publice sau private, pe care nimeni nu vrea să le şteargă, adăugând dobândă la dobândă, până ce nu vor mai putea fi plătite deloc[17].

Iată de ce, oricum am lua-o, va pieri sau se va devaloriza mult capital. Iar în numele conservării cu orice preţ a proprietăţii private, se va pierde sau vinde pe nimica şi multă proprietate. Şi, odată cu ea, fireşte, şi o însemnată forţă de muncă, mai ales din cea, până de curând, încă bine plătită. Căci nu calificarea, competenţa sau pur şi simplu hărnicia îl vor recomanda pe salariatul viitorului, ci numai preţul său cât mai mic.

De altfel, oamenii specializaţi şi cu diplome sunt deja prea numeroşi. În orice caz, mult prea numeroşi pentru a aduce vreun profit, mai ales dacă studiile încep să coste atât de mult[18]. Numai în Marea Britanie, “mai mult de un milion de persoane sunt angajate în slujbe pentru care sunt supracalificate”, cum observa The Guardian în septembrie 2008[19]. De ce să ne mirăm, prin urmare, că şomajul şi declasarea sunt atât de mari în rândul tinerilor[20]? Iar asta în vreme ce se plânge ipocrit pe umerii unei societăţi aşa-zis îmbătrânite, ce îşi plăteşte însă noii angajaţi tot mai prost, răsturnând, cum spuneam deja, un curs al lucrurilor până nu demult atât de firesc în lumea modernă, ce aducea acumulările de capital produs din munca părinţilor la dispoziţia copiilor, iar nu invers[21]. Şi totuşi, în anul de graţie 2011, moştenirea socială a fiecărui nou născut britanic nu va fi nimic altceva decât o datorie de 200.000 de lire, pe care, indirect desigur, va trebui să o plătească odată ce i-a fost destinat să trăiască în Regatul Unit[22].

Drept urmare, e greu să nu speculezi dacă scrutezi viitorul clasei de mijloc occidentale şi să nu pariezi mai degrabă pe prăbuşirea ei. Mai ales că degradarea nu îi afectează doar consumul, ci şi valorile ideologice. E de ajuns să ţinem seama de recentele declaraţii ale Angelei Merkel, prin care puterea politico-economică se îndepărtează, de exemplu, de antirasismul ori multiculturalismul proprii până deunăzi clasei de mijloc şi în special păturii ei superioare[23]. Pe când vom asista, prin urmare, şi la abandonarea preocupării pentru drepturile omului şi a respectării, fie şi formale, a libertăţii individuale? Chiar dacă adevărata ameninţare nu e aici, ci priveşte fiinţa socială a acestei clase. Care riscă, cum spuneam, să-şi piardă raţiunea productivă de a fi prin excluderea de la procesul, el însuşi tot mai dificil, de reproducere a capitalului şi pe care, în cazul acesta, doar o revoluţie anticapitalistă ar mai putea-o salva. Asta dacă nu vrem să se întâmple ca în poveştile biblice, când, la fiecare explozie de mânie divină, numai o “rămăşiţă” din popor era sortită să scape cu bine.

Cine va face revoluţia?

E drept, reprezentările clasice despre o revoluţie anticapitalistă trimit la o revoltă populară a cărei radicalitate ar trebui să vină fie din mulţimea covârşitoare a nemulţumiţilor, fie, dacă vorbim despre un grup mai bine definit, din completa lui excludere socială. Singurele situaţii ce ar putea avea, pare-se, drept urmare o socializare a capitalului şi un control social al producţiei care să ne salveze de capitalism. Nu degeaba spunea Marx în Manifestul comunist că “toate mişcările trecutului au fost opera unor minorităţi, ori făcute în interesul minorităţilor, pe când mişcarea proletară este mişcarea autonomă a uriaşei majorităţi în interesul uriaşei majorităţi. Căci proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi redresa fără să arunce în aer întregul edificiu al păturilor superioare care constituie societatea”.

Or, dacă e să ne gândim la clasa de mijloc, ea nu pare să corespundă acestor condiţii sociale. Căci este – nu-i aşa? – la mijloc şi, prin urmare, chiar şi în caz de criză, ar mai avea unde să cadă. Ca atare, în ciuda schimbării conjuncturii istorice, ea nu ar putea reprezenta partea revoluţionară a proletariatului şi, mai departe, nici acel grup dotat cu o aspiraţie socială universală, care, pentru că e lipsit în mod extrem de umanitate, poate deveni umanitatea însăşi, cum îi plăcea tot lui Marx să mai spună.

Totuşi, poate că această imagine despre condiţiile sociale ale unei revoluţii socialiste nu e nici realistă şi nici suficient de dialectică. Iar subiectul revoluţionar ar trebui să aibă şi alte calităţi. Fireşte, el trebuie să fie o clasă exclusă. Dar excluderea însăşi are sens doar dacă vorbim de nişte oameni care, nefiind păstori sau vânători – să se retragă în păduri şi pe câmpuri în caz de cataclism social – şi nici măcar mărunţi agricultori ori meşteşugari – să-şi producă cele necesare în casă –, nu au alternative sociale de supravieţuire în afara sistemului existent. Nişte oameni care, cu cât sunt mai urbanizaţi, mai integraţi şi mai dependenţi de instrumente şi de raporturi sociale complexe, cu atât sunt mai nevoiţi să facă revoluţie dacă ajung lipsiţi de ele. Astfel încât, ca la o adevărată poziţie de offside, excluderea şi includerea în jocul capitalist a subiectului revoluţionar să se presupună reciproc. Iar el să nu fie de găsit doar în afara, ci şi înăuntrul sistemului; ba chiar foarte vârât în interior.

De altfel, Marx însuşi a ezitat nu de puţine ori în această chestiune. Şi nu a căutat pentru revoluţia lui doar un grup exploatat aflat la marginea de jos a lumii capitaliste, cum se crede îndeobşte, ci şi unul situat în inima ei. La fel cum neîncrederea şi chiar dispreţul lui pentru lumpenproletariat, adică pentru săracii săracilor, sunt cunoscute. Ca să nu mai vorbim de abandonarea credinţei sale timpurii, pe care o întâlnim în introducerea la Critica filosofiei hegeliene a dreptului, că Germania era locul destinat pentru izbucnirea unei revoluţii proletare, pentru că era cea mai înapoiată dintre ţările avansate, şi de interesul lui crescând pentru Anglia, ca loc propice revoluţiei datorită dezvoltării şi bogăţiei sale. Sau, tot aşa, de ezitarea permanentă între opinia după care, cu cât va fi mai rău (pentru proletariat, se-nţelege), cu atât va fi mai bine şi părerea contrară, că revoluţia socialistă are nevoie de o muncitorime nu doar mai organizată, dar şi mai educată, mai pretenţioasă şi mai emancipată pentru a reuşi.

Concluzia? Nu cred că subiectul revoluţionar trebuie căutat acolo unde răul în sine, ci contradicţiile sociale ale capitalismului sunt maxime. Ceea ce, în actuala conjunctură economică mondială, e valabil, aş spune, mai cu seamă pentru clasa de mijloc din lumea dezvoltată. Clasă care, dacă e să privim la diviziunea socială, dar şi internaţională a muncii, a avut cel mai mult de câştigat de pe urma ultimei mari faze ascendente a ciclului capitalist şi, în sensul acesta, ar putea să aibă şi cel mai mult de pierdut în urma încheierii sale. Mai mult, o clasă pentru care lipsa de proprietate asupra capitalului s-ar putea dovedi cu atât mai dureroasă, iar revanşa cu atât mai eficientă cu cât ea nu e adesea doar producătoarea, ci şi administratoarea unui capital care continuă totuşi să nu-i aparţină.

Nu degeaba, chiar şi în România, în ciuda periferiei sale, începutul înţelegerii noii situaţii de criză, ca şi primele acţiuni organizate, nu au venit nici de la ţară şi nici din fabrici, ci din rândurile clasei de mijloc. Cum s-a întâmplat cu mişcarea clienţilor împotriva băncilor. O mişcare ce nu are nimic de a face cu vechile mafii de sistem (educaţie, finanţe, justiţie) organizate sau nu în sindicate, şi care, cum observa nu demult şi Costi Rogozanu[24], e o formă nouă şi vie de reacţie socială. Iar noi înşine, autorul acestor rânduri şi cei mai mulţi dintre cititori, nu suntem oare parte a aceleiaşi clase? Căci de te fabula narratur.