SHORT LIST: Premiul CriticAtac pe 2010 (mai multe detalii aici). Aşa cum am promis, în următoarea perioadă vom prezenta cărţile nominalizate.
Bogdan MURGESCU – România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi.
Am fost cu un prieten să asistăm la o conferinţă a profesorului Bogan Murgescu în Bucureşti, la un cunoscut centru de cercetare. Întru-un amfiteatru măricel, vreo 20 de oameni prezenţi. După o oră şi jumătate de prezentare interesantă a evoluţiei Irlandei, Murgescu invită sala să pună cîteva întrebări. După cîteva „naivităţi” de încălzire, cineva aruncă chestiunea cea mai grea care-l lasă pe prof cu gura căscată: totuşi, ce mai încolo şi încoace, domnule Murgescu pe ce e bine să pariem acum, pe euro, leu sau dolar? Aceea a fost vocea educaţiei economice din multe medii româneşti: bun, facem economie, facem, dar pînă la urmă nu aflăm şi noi în ce valută trebuie să ne ţinem banii?
Dincolo de anecdotă, dincolo de un gust încă redus pentru investigaţia istorico-economică (se poate vedea şi în tirajul sau audienţa publicaţiilor financiare), stă însă o carte care e probabil dintre cele mai importante şi fertile din ultimul deceniu: „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”. Date economice filtrate, discutate, comparate, analize atente ale întrepătrunderilor dintre decizia politică şi reacţia economiei, ipoteze sclipitoare expuse pe o jumătate de pagină (între două tabele, eventual) care ar putea constitui ele însele subiecte de studiu pentru grupuri întregi de cercetători. Murgescu face o demonstraţie în forţă de ştiinţă vie: acurateţea informaţiei, atenţie maximă în judecăţi şi gust pentru contrariere, demitizare pînă şi a religiilor demitizării.
Povestea economică a României ultimei jumătăţi de mileniu dă fiori aproape literari, cel puţin în partea dedicată istoriei moderne, secolele XIX şi XX. Senzaţia de amar şi de identificare cu înaintaşii cu împlinirile şi eşecurile lor – mai ales cu eşecurile -, e copleşitoare. Dintre cifre şi tabele şi panorame istorice sau mininaraţiuni politice, se desprinde un infinit spleen, un sentiment al neputinţei pe care doar un tip lucid îl poate oferi.
Să luăm exclamaţiile citate din Ion Ghică acum 140 de ani: “În ţara cînepei sacii şi sfoara le cumpărăm de la nemţi”. Sau să luăm năduful lui Mitiţă Constantinescu, guvernator al Băncii Naţionale (1935-1940) şi ministru interbelic, care acuza indiferenţa burgheziei faţă de locurile de unde a plecat: “nici nu s-a întors pozitiv către sate, nici nu a mai apropiat satul de ea, nu a realizat micşorarea simţitoare a distanţei de civilizaţie dintre sat şi oraş, dintre ţărănime şi burghezie”. Ar fi prea simplu să ajugem automat la sentinţe precum “nu s-a schimbat nimic”, “sîntem blestemaţi”, “sîntem primitivi” etc. Toate aceste oglindiri stranii din trecut pe care le colecţionează Murgescu sînt trecute la dosar, dar niciodată numite fatalităţi naţionale, geografice, filozofice. Istoricul are vopluptatea decupajului şi atît. Restul ni-l lasă nouă: şi nu cred că sentimentul fatalităţii la români a vrut să-l trezească, ci exact contrariul.
Aceeaşi este atitudinea în faţă demitizării. Nu e tentat să forţeze eseistic o sentinţă precum: de fapt, în epoca fanariotă, România nu a trăit, conform datelor vremii, economice şi nu numai, o perioadă neagră. Murgescu doar ne anunţă că a existat o serie clară de progrese economice şi că poate referinţele extrem negative la epoca pomenită ar trebui să fie ceva mai reţinute. La fel, enumeră exagerările şi tendinţele unor istorici sau eseişti de a judeca secolul 19 numai ca o epocă a împlinirii statului naţional român, dar pune alături “Neoiobăgia lui Gherea” sau teoria lui Daniel Chirot care înclina la un moment dat balanţa către o vină a Occidentului pentru un anumit tipar al colonizării prezent în Ţările române. Murgescu pune teoriile faţă în faţă şi le oferă scenă. Apoi trage linie şi scrie bugetul realist pe un colţ de foaie cu creion chimic… Sau oferă dovezi concludente ale unor decizii care au putut dărîma fiecare fragilă încercare de atenuare a decalajului faţă de Vest.: blocarea creşterii animalelor, de exemplu, şi insistenţa pe producţia de cereale. Sau insistenţa teribilă asupra căilor ferate care au adus mari găuri în buget (o obsesie a sfîrşitului de secol XIX care aduce mult cu mitul “autostrada”). Numai că acele căi ferate s-au şi făcut, numai cu specialişti şi cu materiale din import, după cum subliniază istoricul că se lăuda constructorul. Iar căile ferate care în alte părţi au adus prospeţime şi avînt în economie, la noi nu au făcut decît să întărească comerţul masiv din ce mai păgubos cu cereale sau importurile masive de produse deloc necesare.
Trei ţări alege Murgescu pentru comparaţie, ţări diverse momente de graţie (“străpungeri”) în care au recuperat decalajul (Danemarca şi Irlanda) sau cu momente în care păreau că sînt gata să decoleze dar care au tot eşuat (cazul Serbiei). Istoriile ţărilor respective par paralele cu naraţiunea românească, dar îşi au sensul lor prin gradul de concret al demonstraţiei. În secolul 19, în Danemarca, cei între 55000 şi 75000 de fermieri decideau practic soarta agriculturii şi a ţării. Sau: exportul de prune uscate al Serbiei, o ramură extrem de productivă, a fost blocat la un moment dat de măsuri protecţioniste ale statelor unite dînd ţărişoarei din Balcani o lovitură serioasă.
Întrebări incomode şi extrem de productive apar din comparatismele zonale. Multiubitul şi preamăritul interbelic românesc (ridicat în slăvi după 90 dintr-un reflex de înţeles de mitizare, dar cu un ecou durabil în discursul public intelectual nouăzecist) era depăşit economic (şi ca recuperare a calităţii vieţii cetăţeanului) de Bulgaria încă de pe a sfîrşitul anilor ’30. Observaţia e precedată în alt capitol de cîteva date şoc: îndepărtarea dominaţiei otomane din Serbia şi Bulgaria duseseră la o înapoiere economică evidentă. Murgescu o pune în paralel cu beneficiile Transilvaniei de după dominaţia imperiului habsburgic. Imperiile nu au fost rele din punct de vedere economic.
O măsurătoare interesantă propusă pentru stabilirea percepţiei asupra propriei istorii apare de cîteva ori de-a lungul cărţii: este vorba despre un sondaj efectuat printre profesori, studenţi şi elevi în care erau rugaţi să ierarhizeze în istoria economică a României diverse perioade: perioada interbelică iese de departe cel mai bine în acest joc al percepţiilor. Pentru ca apoi să Murgescu să enumere lungul şir al eşecurilor măreţe interbelice. Exportul de cereale a fost crescut cînd nu era rentabil şi micşorat cînd ar fi fost o piaţă perfectă. La petrol, lucrurile s-au întîmplat exact la fel: export puţin cînd preţurile erau mari (1923-1926) şi exporturi record cînd preţurile erau mici (1931-1936).
Nu mai aduce vorba de corupţie, de instituţiile slabe. Istoricul spune că lipsa de etică nu te poate împiedica să duci totuşi lucrurile pe un făgaş măcar normal. Alta este problema. Bogdan Murgescu crede că tot timpul a existat un decalaj între idei şi soluţii, o lipsă de îndrazneală conceptuală: “teoretic ar fi fost posibil ca şi liderii lipsiţi de moralitate să implementeze politici economice eficiente. Dincolo însă de această posibilitate, neconcretizată de altfel, mai important ni se pare să evaluăm adecvarea sau, dimpotrivă, inadcvarea politicilor aplicate la nevoile reale ale economiei României interbelice. Un prim aspect care ne izbeşte atunci cînd analizăm politicile economice ale României interbelice este lipsa de îndrăzneală conceptuală. (…) Structura de cheltuieli a bugetelor statului a rămas în linii mari aceeaşi de-a lungul întregii perioade”
În sprijin îl citează pe Henry Roberts care rezumă perfect o perioadă de decalaj ca filozofie, nu ca ţintă de doborît: “liberalii s-au angajat într-o politică de naţionalism economic şi semiautarhie exact în acei ani în care Europa făcea un ultim eşuat effort de restabilire a vechii ordini economice. Naţional-ţărăniştii, cînd au venit la putere, au căutat să schimbe politica românească exact atunci când eocnomia europeană evolua spre un nou stadiu de naţionalism economic.”
Polarizarea rural-urban a fost paralizantă pentru interbelic. Industria nu absorbea surplusul de populaţie din sate. Dar aceasta era doar o explicaţie la îndemînă. Trebuie săpat mai adînc. Şi în carte, şi în cele cîteva interviuri pe care Murgescu le-a acordat în acest an, el aminteşte o altă trăsătură esenţială: egoismul elitelor, izolarea lor în stipendii şi funcţii de la stat. Peste 60% din toţi studenţii români în acea perioadă erau studenţi la drept, litere şi filozofie (41% la drept) – majoritatea urmăreau să penetreze cu succes birocraţia de stat, prea puţini se orientau în zona economică. Învăţămîntul profesional era foarte slab. În Danemarca 12 % dintre elevi erau la studii profesionale. În Romania doar 2%. Toată această orientare a elitei către parvenitism şi izolare de restul ţării a contribuit plenar la adîncirea hăului dintre urban şi rural.
Cu perioada comunistă lucrurile devin şi mai complicate. De obicei nici nu se ia în discuţie performanţa economică, ci se discută strict politic şi ideologic (şi cu parti-pris-uri clare). Murgescu aminteşte de contribuţia decisivă la revizuirea perspectivei adusă de Vladimir Pasti. Merge şi mai departe, demontează şi legendele adversarilor fanatici, dar şi tendinţa de a trata rudimentar o epocă atît de complicată. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem cînd ne apucăm să vorbim despre anii comunişti, crede Murgescu, ar fi să nu uităm etapele prin care a trecut inclusiv economic regimul: “România a suferit mai mult decît alte state europene efectele războiului şi mai ales pe cele ale ocupaţiei sovietice, a cunoscut apoi trei decenii de creştere economică peste media europeană, avînd apoi un ultim deceniu de comunism absolut catastrofal din punct de vedere economic”.
Dincolo de întunecatul deceniu nouă, au existat acei ani 60-70 cînd Ion Gheorghe Maurer avea pîrghiile în gestiunea economiei. Ceauşescu îşi mută apoi ambiţiile în zona economică, într-o perioadă în care în care oricum lumea întreagă se clătina după boomul postbelic. Cauzele dezastrului au fost multiple. În principiu, tot strategii îndepărtate dramatic de priorităţile momentului: producţia mijloacelor de producţie în detrimentul producţiei de bunuri de larg consum, obsesie pentru metalurgie şi industrie chimică, Transfăgăraşanul, reluarea lucrărilor la Canal etc. Însă etapele măririi şi decăderii trebuie analizate cu extrem de mult sînge rece. Murgescu observă ironic că în Raportul Tismăneanu care anunţa că va analiza ştiinţific perioada, doar 45 de pagini din cele peste 800 privesc aspectul economic. Q.e.d.