Un debut care obliga

LONG LIST: Premiul CriticAtac pe 2010 (mai multe detalii aici). Aşa cum am promis, în următoarea perioadă vom prezenta cărţile nominalizate.

Cu tot tam-tam-ul revizuirilor care mai stârnesc si azi discutii aprinse printre scriitorii români, prea putine au ramas, dupa 20 de ani de la Revolutie, modalitatile noi de abordare a literaturii române sub comunism.  Demolarea statu quo-ului canonic din 1990, în dublul sens al excluderii unor nume de autoritate si al încercarii de a propune scriitori alternativi, a amânat sine die meditatia asupra instrumentelor prin care mai poate fi analizata si evaluata aceasta literatura. Exceptie fac, din pacate, doar doua carti: „Istoria critica a literaturii române“ si „Literatura româna sub comunism“. Fara a stabili reguli generale, prima încearca sa desire complicatul ghem ideologic-estetic aflat la baza celor mai importante opere postbelice. Nicolae Manolescu n-o spune direct, însa multe opere scrise pâna în 1990 i se par, privite retrospectiv, prea tributare tematicii politic-sociale. Numarul considerabil de pagini dedicat literaturii dupa 1945 nu trebuie sa însele: în ciuda câtorva reusite incontestabile, recunoscute ca atare, literatura româna postbelica pacatuieste prin apropierea obsesiva fata de regim, fie ca-l sustine sau îl denunta. Limbajul esopic din majoritatea „romanelor disidente“ a încetat sa mai fie o garantie valorica, asa cum a fost privit, adesea, în epoca. Cel care a problematizat cel mai serios regulile de constructie a literaturii din timpul totalitarismului ramâne, însa, Eugen Negrici. Cele doua volume, dedicate prozei si poeziei, ramân exemplare pentru încercarea de a întelege, dintr-o perspectiva de vechi poetician, regulile care au stat la baza „literaturii române sub comunism“. Noutatea conceptiei tine, în primul rând, de un plan teoretic: Negrici pleaca de la premisa ca literatura din timpul totalitarismului, în mai mare masura decât cea scrisa în alte contexte politice, e rezultatul unei colaborari, deopotriva perverse si terapeutice, dintre autor, cititor si cenzura. În planul analizei, autorul „Expresivitatii involuntare“ e primul care citeste tehnicile de ambiguizare din roman – patrunse în context românesc prin filtrul modernismului înalt si al Nouveau Roman-ului francez – drept modalitati de eschiva politica: parabola, digresiunea, fragmentarismul perspectivei sau multiplicitatea vocilor pot fi în acelasi timp tehnici de modernizare a romanului românesc si modalitati de dialog tensionat cu realitatea politica a vremii. Numai analiza atenta ar putea echivala cu o adevarata revizuire menita sa stabileasca, în fiecare caz în parte, daca aceste metode de ambiguizare sunt pretexte politice, artificii literare în ton cu moda, sau, dimpotriva, indicatori organici ai operei. Când constituie aluzia politica un balast si când e ea marca a originalitatii? Unde e experimentalismul formal cu adevarat motivat si în ce texte el e o simpla replica, deja anacronica, la referentialitatea realist-socialista?

Teatralitatea moderna a psihicului

Debutul Ancai Hatiegan probeaza, din fericire, faptul ca literatura româna sub totalitarism începe sa-si gaseasca critici mai specifici si mai nuantati. Afirmatia ar putea parea paradoxala daca tinem cont de faptul ca volumul „Cartile omului dublu. Teatralitate si roman în regimul comunist“ se naste la intersectia dublei specializari a tinerei autoare. Absolventa de litere si de teatrologie la Cluj, Anca Hatiegan s-a remarcat, pâna acum, prin analize comprehensive ale unor prozatori postbelici (cuprinse în volumele colective „Cartile supravietuitoare“ si reluate, macar partial, aici), dar si prin cronici de evenimente teatrale în „Bucurestiul cultural“ si în „Steaua“. Doar ca, departe de a descentra scrisul autoarei, aceasta dubla specializare contribuie decisiv la originalitatea conceptiei din volumul de debut. Acuratetea terminologica, absenta digresiunilor demonstrative si a alunecarilor de stil, calitati neobisnuite pentru un debutant, contribuie la elaborarea unui concept extrem de interesant, care poate servi drept cifru al întelegerii literaturii sub comunism. Teza Ancai Hatiegan e ca „teatralitatea“ specifica omului si societatii moderne este amplificata în interiorul regimurilor totalitariste. Efectul Big Brother ridicat la rang de politica de stat contribuie decisiv la încarcarea comportamentului uman cu o „supra-sarcina de teatralitate“. Sigur ca, desi enuntata astfel, teza pare simpla, implicatiile si consecintele ei sunt extrem de fertile. Caci autoarea reconstruieste, practic, întreaga istorie de idei a modernitatii din unghiul teatralitatii într-o naratiune teoretica atât de coerenta, încât e greu de crezut ca nimeni nu s-a mai gândit s-o faca înaintea ei. Anca Hatiegan reuseste sa demonstreze ca de la dedublarea („îndoiala“) carteziana la „falsa constiinta“ marxista, trecând prin cele trei componente ale eului freudian si prin cultul artificialitatii decadentiste pâna la elogiul postmodern/poststructuralist al suprafetelor, toate sunt simptomele unei obsesii a teatralizarii si a mastii. În cuvintele autoarei, cartea reconstituie „istoria dramatica a constiintei omului modern“.

Sigur ca i s-ar fi putut reprosa bazinul semantic prea larg al teatralitatii, care se poate confunda usor cu termeni precum îndoiala, dedublare, alteritate sau înstrainare, daca autoarea n-ar descoperi, cu exactitate detectivistica, metafore teatrale chiar în centrul fierbinte al teoriilor moderniste. Marx descrie revolutia în termenii dramelor si a tragediilor shakespeariene, Freud este autorul „teatrului interior“ al constiintei, Nietzsche identifica pericolul agitatoric si propagandistic al ideologiilor în reprezentatiile teatrale etc. Mai cu seama propaganda totalitarismelor de secol XX are, în substrat, o „poetica“ teatrala. „De-mascarea“ politica si crearea omului nou n-ar fi fost posibile daca artizanii regimurilor revolutionare nu erau constienti de teatralitatea moderna a psihicului: „Metafora teatrala atasata programului de reeducare sugereaza o similitudine între crearea omului nou si antrenamentul actorului. Proiectele de „corectare“ a fiintei umane, culminând cu marile ideologii – fascismul si comunismul – s-au ivit pe fondul experientei moderniste, care a fragilizat interioritatea, probându-i labilitatea“.

Portretul-robot al romanului din comunism
 
Cu adevarat interesant,  desi prea scurt si sintetic, e, însa, capitolul despre modalitatile centrale de teatralizare a epicului, în masura în care ele pot construi un portret-robot al literaturii sub totalitarism. Daca tehnica narativa cea mai raspândita e punerea în abis (suport perfect pentru „jocul alteritatii, al repetitiilor si variatiilor“), figura predilecta a acestei literaturi e personajul-reflector, martorul prin excelenta. Atât pentru ca cei priviti de el au tendinta sa se dedubleze teatral, dupa cum observa Anca Hatiegan, cât si pentru ca el se poate face usor colportorul unor adevaruri neacceptate oficial. Discutiile de la începtul anilor ?60 despre modalitatile romanului, avându-i protagonisti pe Ov. S. Crohmalniceanu sau pe Silvian Iosifescu, problematizau cedarea initiativei narative personajelor ca pe un potential pericol politic: cui mai revine responsabilitatea celor relatate în roman daca autorul omniscient „se ascunde“ în spatele opiniilor personajelor? De retinut, din „Cartile omului dublu“, si cele doua tipuri de personaje reprezentative: pe de o parte, categoria „histrionilor afisati sau excentrici“ (farseuri, bufoni, demoni, panglicari), de cealalta parte, categoria „torturatilor“, a celor care trec prin necrutatoare procese de constiinta.

Capacitatea de a reconstrui teoretic premisele duplicitatii comuniste e întrecuta doar de finele analize dedicate unor autori postbelici de prima mâna, nu doar de la noi, ci din întregul bloc est-european aflat sub influenta sovietica. Scrierile lui Andrei Platonov, Marin Preda, Paul Goma, Norman Manea, Tadeusz Konwicki, Eugen Uricaru, Dana Dumitriu, Milan Kundera, Christa Wolf, Gabriela Adamesteanu sau Petre Salcudeanu, devin mostre credibile de literatura si teatralitate în romanul postbelic. Surprinzator e sa vedem ca, desi teoretizeaza pe aproape jumatate din volum principii de articulare a fictiunii totalitariste, Anca Hatiegan renunta de buna voie la criteriile enuntate anterior. Fata în fata cu inflexiunile singulare ale operelor, „teatralitatea“ se transforma din concept în unghi de evaluare menit sa explice mecanisme specifice fiecarui text în parte. Daca la Norman Manea teatralitatea tine mai degraba de tehnici narative si de sofisticata constructie a personajelor („Plicul negru“ reflecta un „epic cu masti“, în care „specularitatea schizoida“ face legea), la Paul Goma, ea traduce relatia concreta, dar foarte complexa, dintre victima si calaul reeducarilor de la Pitesti. În „Morometii“, ecuatia teatrala explica într-o maniera foarte subtila întregul comportament al personajului central. Caci, noteaza Anca Hatiegan, „Moromete are nevoie sa se transpuna în pielea celuilalt si sa-si însuseasca mecanismul lui de gândire ca sa înteleaga, filtrând tot ceea ce vine din afara prin propria constiinta. Mintea sa e o scena atotcuprinzatoare“. Desi le înglobeaza partial pe toate, dedublarea permenanta nu e, la Marin Preda, nici efect pervers al istoriei, nici labilitate individuala, ci, în primul rând, încercare disperata de transpunere în pielea celuilalt.

Ramân doar cu regretul ca excelentul critic din „Cartile omului dublu“ nu-si pune observatiile în slujba istoricului literar interesat de evaluarea globala a fenomenului. Nu stiu daca e legitim reprosul – cartea autoarei reprezinta oricum un pas important în reevaluarea literaturii de sub comunism -, însa as fi fost curios din ce perspectiva scrie Anca Hatiegan despre opere majore ale disidentei sovietice (lipsesc „Doctor Zhivago“ si „Arhipelagul Gulag“) sau despre cartile mult mai problematice ideologic ale unor autori români precum Eugen Barbu sau D.R. Popescu. Aptitudinile demonstrate în acest prim volum obliga.

Anca Hatiegan, Cartile omului dublu. Teatralitate si roman în regimul comunist, Editura Limes, Cluj-Napoca, 368 p.