1. Crize suprapuse în Franța
Franța găzduiește Campionatul European de fotbal de anul acesta la confluența a trei crize majore. Prima este așa-numita amenințare teroristă. După atentatele de anul trecut, care au inclus și detonarea unei bombe lângă stadionul Saint Denis unde va avea loc meciul de deschidere din această seară, starea de alertă a rămas la cote maxime. Guvernul a folosit acest prilej pentru a declara starea de urgență. Măsurile limitează unele drepturi civile și oferă puteri sporite instituțiilor represive ale statului. Mai mult, legea a avut și un efect rasist, personanele vizate fiind în principal arabe și musulmane. Eficiența acestor măsuri este totodată contestată. Autoritățile spun că au reușit să pre-întâmpine până acum un număr de atentate. Pe de altă parte, tot oficiali de stat au recunoscut zilele trecute că au pierdut din vedere o serie de potențiali teroriști despre care nu mai știu unde se află. În orice caz, campionatul se va desfășura întro atmosferă complet militarizată. De asemenea, autoritățile au lansat o aplicație pentru telefonul mobil menită să anunțe locurile unde s-au petrecut atentate. Aplicația cuprinde și informații despre ce să faci în cazul în care are loc un atac chimic sau nuclear.
A doua criză este una de natură socială. De câteva luni, în Franța au avut loc unele dintre cele mai mari proteste din ultimii 40 de ani. Sindicatele, studenții, și sute de mii de angajați au ieșit pe străzi pentru a protesta împotriva modificării codului muncii (așa numita lege El Khomri după numele ministrului muncii care a inițiat-o). Noul cod simplifică procedurile de concediere și crește numărul de ore de lucru pe săptămână, printre altele. Element declanșator inițial, codul muncii a devenit acum pretextul pentru o veritabilă insurecție populară în Franța, fapt ce a fost trecut sub tăcere de către media mainstream europeană.
Cu 24 de ore înainte de deschiderea campionatului, Franța este paralizată de greve. Lucrătorii de la trei din cele cinci mari rafinării de petrol sunt de asemenea în grevă, fapt ce a condus la probleme cu aprovizionarea de motorină a benzinăriilor. Sindicatul piloților a anunțat încetarea lucrului între 11 și 14 iunie, ceea ce va duce la anularea a cel puțin 30% din zboruri, iar CGT, cel mai important sindicat al acestor mișcări, a anunțat grevă generală și ample mișcări de protest în data de 14 iunie. Amploarea mișcărilor a fost întâmpinată, cum spuneam, de tăcere mediatică dar și, mai ales, de o represiune polițienească fără precedent. Numeroase materiale realizate de participanți au documentat forța disproporționată și arbitrară exercitată de poliție.
În fine, de câteva săptămâni Franța se confruntă cu o a treia criză: cele mai severe inundații din ultimul secol. Zona centrală este cea mai afectată, unde mii de oameni au fost evacuați, iar mai multe orașe se află sub ape, sute de case și magazine fiind distruse. În Paris, nivelul Senei a depășit de 4,5 ori pe cel normal, ducând la închiderea unor părți din oraș și suspendarea transportului.
Așadar, având în vedere situația din Franța, un campionat de fotbal cu un număr record de echipe era cam ultimul lucru care mai lipsea.
2. Bani, bani, bani
UEFA a schimbat formatul campionatului European, lărgind participarea de la 16 la 24 de echipe. Astfel, campionatul va fi mai lung, cu mai multe meciuri televizate. Ceea ce înseamnă mai mulți bani pentru UEFA și sponsorii cu care aceasta lucrează. Campionatul va dura acum o lună (precum cel mondial unde sunt totuși 32 de echipe) și după faza grupelor vor fi eliminate doar o treime din echipe (nu jumătate cum era de obicei regula). Premiile vor fi pe măsură, ajungând aproape de același nivel cu cel din Liga Campionilor. Peste patru ani campionatul nici nu se va mai ține întro singură țară (sau două), ci pe tot continentul.
Creșterea numărului de meciuri nu ar fi neapărat o problemă, dar în contextul actual, nu e chiar o veste bună. Asta pentru că….
3. Fotbalul european este în criză
La acest turneu există doar trei echipe naționale a căror valoare poate fi comparată cu a marilor cluburi europene: Franța, Germania și Belgia. Mai există un strat de echipe decente, precum Polonia, Portugalia sau Anglia, iar restul nu pot fi calificate decât ca fiind mediocre. Criza naționalelor de fotbal din Europa are deja o istorie de trei decenii și s-a accentuat în ultimii ani. În estul continentului, fotbalul aproape că nu mai există. Căderea comunismului a însemnat distrugerea organizării centralizate a sportului și a creării de jucători în academii. Naționalele și cluburile au reușit să mai capitalizeze o perioadă moștenirea comunistă, dar odată ce aceasta a fost epuizată, s-a instaurat criza prelungită. Toate țările fostului bloc comunist sunt astăzi practic irelevante din punct de vedere fotbalistic, atât la nivelul cluburilor, cât și (mai ales) la cel al naționalelor. Țări precum Albania, Ungaria și chiar România au ajuns la Euro doar pentru că s-a mărit formatul. În toate aceste țări, campionatele interne sunt sub-mediocre, atunci când nu se află în criză financiară profundă. O situație relativ diferită s-a înregistrat în Rusia și Ucraina, unde oligarhii post-comuniști au mai investit o perioadă în cluburile de fotbal, reușind astfel nu doar să amâne declinul, ci chiar să realizeze rezultate importante. Astăzi, și acolo, pe fundalul crizei din Ucraina și a crizei petrolului ce afectează Rusia, fotbalul nu mai este o prioritate, declinul fiind palpabil. Doar în fosta Yugoslavie pare că lucrurile nu sunt la fel de dramatice, Serbia, Croația și mai recent Bosnia și Muntenegru reușind să producă fotbaliști suficient de buni pentru marile cluburi europe și, ocazional, câte o echipă națională decentă, cum este cea a Croației de la acest turneu final. Motivul constă în faptul că marile cluburi comuniste au păstrat academiile funcționale și, totodată, fotbalul, spre deosebire de alte țări post-comuniste, a mai funcționat ca ascensor social.
În vestul continentului există o ruptură clară între țări în ceea ce privește investițiile în fotbal. Țări cu tradiții fotbalistice importante precum Italia, Olanda și Portugalia sunt astăzi din ce în ce mai irelevante. Campionatele interne sunt mediocre, dominate clar de o echipă sau două mai mari. Pe vremuri recunoscute pentru producția de jucători de calitate în număr mare, astăzi nici una nu mai produce suficientă calitate nici pentru uzul intern, darmite pentru export.
De cealaltă parte, există țări, nu foarte multe, care au investit în mod conștient și aproape centralizat în producția de jucători. Acest fapt s-a petrecut fie prin intermediul academiilor cluburilor mari (cum a fost cazul cu Barcelona în Spania), fie prin programe administrate direct de federațiile de fotbal (ca în Islanda), fie o combinație între cele două (ca în Franța, Germania și Belgia). Acestea sunt acum echipele naționale cele mai talentate de pe continent (cu sublinierea că Spania la rându-i se află în declin, fiind vorba de o generație aflată spre finalul carierei) și cele care dau numărul cel mai mare de jucători în campionatele puternice ale Europei. Una dintre acestea va câștiga cel mai probabil trofeul.
Un detaliu important unește experiența acestor țări, cu precădere când vine vorba de Franța, Germania și Belgia. Aici, academiile de fotbal au fost gândite și pentru a juca un rol important în integrarea emigranților, existența acestora oferind totodată o bază importantă de selecție pe care celelalte țări europene nu o mai au. Franța a câștigat deja un Campionat European și o Cupă Mondială cu o echipă multietnică. Mai mult, Franța are avantajul unui bazin imens de recrutare în fostele colonii, mai ales din Africa. Academiile de fotbal franceze (dar și cele belgiene mai recent) au acum filiale în diferite țări Africane pentru a monopoliza formarea și recrutarea fotbaliștilor de acolo.
Țări precum Elveția, Austria și Suedia au încercat în ultimii ani replicarea acestui model însă deocamdată acestea se confruntă cu problema clasică: anume baza de recrutare prea mică. Cu toate acestea, Elveția (cu un important contingent de albanezi naturalizați) și Austria (care a naturalizat turci și est-europeni deopotrivă) merită urmărite la acest turneu.
O amplă analiză a echipelor naționale de la acest turneu, în perspectivă istorică foarte lungă, poate fi consultată aici.
Având în vedere diferențele foarte mari între echipe, unele meciuri vor fi foarte dezechilibrate. Altele, datorită mediei foarte scăzute, vor fi imposibil de urmărit. La meciul România – Albania mai sunt încă disponibile câteva mii de bilete. Islanda împotriva Ungariei, de asemenea, nu pare a suscita foarte mare interes.
Așadar, din punct de vedere tactic, lucrurile vor fi foarte simple. Echipele, mai ales cele mici, vor juca compact și vor încerca să înscrie pe contraatac. Nu vă așteptați deci la prea multe meciuri spumoase, sau scoruri mari.
4. Bătaia de joc la adresa bucureștenilor continuă
Dacă nu te interesează fotbalul, dar vrei să vezi meciurile în oraș ca parte din distracție, pregătește-te să dai faliment. În București nu există locuri publice unde să poți vedea meciul gratis, adică trebuie musai să mergi la baruri și terase. O încercare de organizare a unui astfel de spațiu a sfârșit în ridicolul suprem: în parcul Bazilescu se va da meciul Franța-România, dar doar prima repriză. Nimic nu exprimă poate mai bine situația din acest oraș decât această luminată decizie a autorităților.