2010 a fost un an în care sectorul public a fost profund afectat, 13% din locurile de muncă dispărute la nivelul UE în ultimul an fiind din administraţia publică. Ediţia recentă a revistei britanice The Economist a fost dedicată „luptei” cu sindicatele din sectorul public. Relaţiile industriale se află din nou în centrul politicii, dar de data aceasta confruntarea nu se dă între muncă şi capital, ci între „plătitorii de taxe” şi „mâncătorii de taxe”, marea bătălie fiind în faţă. Şi în România, 2010 a fost anul în care sectorului bugetar i s-a aruncat în faţă mănuşa, doar că bătălia nu a fost, precum în alte părţi, nici grea, nici aprigă. Efectele, în schimb, au fost colosale.
Datele Eurofund ne arată că România a fost în 2010 campioana UE la restructurările de locuri de muncă. Numărul posturilor care au dispărut în 2010 în România a fost de 78.700, reprezentând 21% din totalul locurilor de muncă desfiinţate la nivelul statelor UE, ţara noastră situându-se pe locul întâi în această privinţă, urmată doar la o insignifiantă distanţă de Marea Britanie (20,83%). Dar, în timp ce în Marea Britanie s-au desfiinţat atâtea locuri de muncă, altele au fost create la loc, proporţia locurilor de muncă apărute în 2010 reprezentând 15,52% din totalul din UE. În România, locurile nou create constituie doar 6.28%, decalajul dintre posturile desfiinţate şi cele înfiinţate fiind de departe cel mai mare. În restul ţărilor UE, această proporţie a fost relativ egală, iar în unele state locurile de muncă nou create au fost chiar mai numeroase decât cele dispărute. În Irlanda, o ţară profund afectată de criză, locurile de muncă înfiinţate au fost de două ori mai multe decât cele desfiinţate, iar în Slovacia sau Suedia de aproape trei ori mai numeroase.
Din ce domenii provin aceste locuri de muncă? 60.610 dintre ele sunt posturi din administraţia publică. Astfel, dacă ne referim strict la acestea, ele reprezintă mai mult de jumătate (54,64%) din totalul posturilor desfiinţate în domeniul administraţiei publice la nivelul UE. Sau, dacă e să ne comparăm cu fiecare stat în parte, atunci în 2010 în administraţia publică românească au fost desfiinţate de două ori mai multe locuri de muncă decât în Marea Britanie şi de aproximativ 30-50 de ori decât în alte state membre.
E adevărat că unele state, precum Franţa sau Marea Britanie, au început procesul de restructurare în administraţia publică cu mult înaintea noastră, încă din 2008, imediat ce criza economică şi-a arătat colţii. Franţa, de exemplu, a desfiinţat în 2008-2009 în total 77799 de posturi, iar Marea Britanie 27930. În 2010, englezii au rămas fără alte 31364 de locuri de muncă în administraţia publică, cumulând un total de 59294 în decurs de 3 ani. Dar chiar şi aşa, România se situează pe locul doi în UE, după Franţa, în privinţa reducerii de locuri de muncă din administraţia publică.
Scopul acestor reduceri a fost, o ştim cu toţii din retorica oficială, scăderea numărului de angajaţi din sistemul public laolaltă cu diminuarea deficitului bugetar, totul sub umbrela atrăgătoare a reformei administraţiei publice. Despre reformă, nu are sens să vorbim, pentru că este clar oricui că nici reducerile de personal, nici cele de salariu, nu au cum să atragă după sine reforma. Transformările cantitative nu se traduc, în acest caz, în salturi calitative. Aşa cum se arăta într-un studiu efectuat de A.T.Kearney aproximativ acum un an şi ceva, problema principală nu este numărul mare de bugetari, ci calitatea muncii şi producţia din sectorul public. Că funcţionarul public este o figură enervantă, care ne priveşte cu un aer de superioritate din spatele ghişeului ca şi cum noi ar trebui să îl servim pe el şi nu invers, este o problemă cu care ne-am ciocnit cu toţii, doar că rezolvarea acesteia nu stă în desfiinţarea locurilor de muncă. Numărul poate fi o problemă, dar nu din perspectiva perfornenţei, ci strict a costurilor. Dacă ne uităm la numărul de bugetari raportaţi la mia de locuitori, atunci România se află la coada clasamentului, cu 80 de bugetari la 1000 de locuitori. În Polonia numărul este de 95, în Slovenia 117, Suedia are 138 bugetari la mia de locuitori, iar Norvegia – 182 (+127% faţă de România). Evident, acesta nu este singurul criteriu de evaluare a dimensiunii sectorului bugetar, pentru că dacă dacă ne uităm la ponderea angajaţilor sectorului public în totalul populaţiei ocupate, atunci nu stăm foarte bine. Şi mai gravă e situaţia dacă ne referim la procentul alocat salariilor din totalul cheltuielilor bugetare. Deci, dacă măsura demiterii nu a avut sens din perspectiva reformării sistemului, presupunem că a existat cel puţin o raţionalitate economică a sa, deşi există voci care susţin că angajările în sectorul public joacă un rol stabilizator în perioadele de recesiune economică, contribuind la menţinerea unui nivel relativ constant al cererii şi consumului.
La noi, impactul economic şi la nivel bugetar a fost, aşa cum se ştie deja, aproape nul. Cheltuielile statului cu cheltuielile salariale s-au diminuat absolut nesemnificativ. Până în luna noiembrie 2010, cheltuielile din bugetul de stat cu salariile reprezentau 12679,3 milioane lei faţă de 12701,3 milioane lei cât erau în aceeaşi perioadă a anului 2009 (conform datelor INS). Deci, mai nimic! Şi asta în pofida reducerii posturilor, cât şi a reducerilor salariale de 25% !!! Sacrificii mai mari nu s-au văzut în toată Europa, dar nici eficacitate mai scăzută. Suntem campionii Europei în ceea ce priveşte duritatea măsurilor de austeritate, dar asta e tot cu ce ne putem „lăuda”. Cu ce ne-am ales? Nici urmă de bani mai mulţi la buget, de productivitate crescută sau reformă – nici pomeneală. Cumva, am sentimentul dureros al unei reiterări colective a baladei meşterului Manole, în care orice construct se surpă exasperant peste noapte, cu tot soiul de categorii sociale foarte diverse pe post de „nevastă”, doar că în cazul nostru sacrificiul uman nu dă nici un fel de rezultate.