Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaştere publică, dar şi de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei şi dispreţuitoarei intervenţii prezidenţiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităţi complet inutile şi îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete şi practice.
Printre noi, membrii « elitei filosofice » a acestei ţări, circulă nenumărate versiuni ale utilităţii culturale şi sociale a filosofiei. Oricare dintre noi ar fi întrebat, ar putea elabora un discurs despre « la ce bun filosofia în vremuri sărace », invocînd reperele sale istorice dragi, de la Platon şi Augustin, pînă la Kant, Heidegger ori Derrida. Fiecare dintre noi, filosofii, sîntem în stare să argumentăm convingător că e nevoie de filosofie, dar nu ne convingem decît pe noi înşine şi pe cei cîţiva simpatizanţi din fan-cluburile personale.
Filosofia românească, prin reprezentanţii ei, se mişcă azi în fortăreaţa aproape impenetrabilă pe care ei înşişi au construit-o. Şi au construit-o astfel încît chiar şi lor le vine tot mai greu să iasă din confortul ei modest şi liniştitor.
N-o să spun aici, încă o dată – şi la fel de inutil –, la ce e utilă filosofia. Am încercat să conving absolvenţi, părinţi, cititori în texte precedente şi n-am nici cea mai vagă dovadă că am reuşit. Ba dimpotrivă, o bănuială persistentă mă încearcă dacă mă gîndesc la numărul tot mai scăzut de înscrişi la filosofie din ultimii ani.
Sigur, vom putea invoca nenumărate cauze externe care duc la această lipsă de atractivitate a filosofiei: societate de consum, carieră, bani, mode şi modele ale pieţei etc. La toate, filosofia rezistă eroic, nu-i aşa, dar şi sufocîndu-se sub propria-i suficienţă.
Aici însă m-aş opri la o singură cauză internă care face încă din filosofie un loc aparent desuet şi cu o imagine neatrăgătoare pentru tinerii dornici de studiu. Vreau deci să mă refer la lipsa aproape completă a filosofilor români (adică a profesorilor de filosofie) ca intelectuali angajaţi în spaţiul public. Cînd spun „angajaţi”, nu mă refer la opţiuni politice sau la programe ideologice (care nu se exclud, dar nici nu sînt obligatorii), ci doar la angajamentul în favoarea unor genuri de gîndire care să îngăduie o mai bună înţelegere a actualităţii, prin practica unui discernămînt cu privire la ce este relevant, la ce este problematic, la ce este decisiv pentru fiecare şi pentru toţi împreună din ceea ce se întîmplă zi de zi. Să fiu mai explicit.
Există în România patru universităţi mari care au departamente sau catedre de filosofie (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara), la care se adaugă alte cîteva universităţi unde există colective de filosofie. Estimez (probabil eronat) la cel puţin 100-150 numărul cadrelor didactice din aceste departamente. Dar dacă ar fi să-i întrebăm pe absolvenţii unor alte specializări decît filosofia din aceste universităţi sau pe unii intelectuali sau tineri studioşi cîte nume de filosofi/profesori de filosofie ar putea cita, am descoperi – sînt aproape convins – statistici îngrijorătoare, cu cifre ce se apropie de zero. Cel mai probabil, eticheta de filosofi s-ar lipi de acelaşi triunghi magic, „Pleşu-Liiceanu-Patapievici” şi, cu totul excepţional, numele cîtorva alţi profesori dintr-un centru universitar sau altul ar putea fi evocat, fără a şti însă mare lucru despre el.
De ce ar trebui să ne îngrijoreze asta?
1. Pentru că dacă filosofia o duce azi rău în ansamblul culturii (într-o societate ce abdică sistematic şi tot mai profund de la orice ambiţie culturală), ea o duce rău şi pentru că autorii şi propagatorii ei sunt de nevăzut şi de ne(re)cunoscut dincolo de spaţiul rarefiat al catedrelor universitare. Pentru că filosofii români se manifestă pe alocuri la nivel excepţional în mediile academice internaţionale ca profesori şi cercetători în filosofie, dar nu se manifestă în nici un fel în spaţiul cultural românesc. Cunoaşteţi, de pildă, numele vreunui filosof universitar care să ţină o rubrică periodică într-o revistă culturală sau într-un jurnal? Cunoaşteţi numele vreunui filosof român care să fi făcut dovadă de curaj intelectual în asumarea publică a unei poziţii relative la o chestiune de actualitate?
2. Pentru că dacă filosofia o duce azi rău în universitate (orientată, cel puţin pentru o vreme destul de îndelungată, de două obiective cărora filosofia nu le răspunde nicicum: excelenţa şi profitul), este pentru că ea s-a construit în aceste universităţi pe ruinele unui sistem trecut de care nu s-a despărţit definitiv niciodată. Spre comparaţie, psihologia, sociologia sau ştiinţele politice au avut şansa unui început sau a unui nou început. Cu oameni noi, cu idei noi, cu programe noi. Care au adus bani, performanţă, infrastructură, studenţi. Filosofia, mamă vitregă a tuturor acestor ştiinţe oprimate înainte de 1989, a continuat neabătută cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi structuri administrative (împărţirea lipsită de orice logică pe catedre sau colective, o împărţire unică şi irepetabilă pentru fiecare din cele patru universităţi), cu aceeaşi organizare curiculară, chiar dacă – şi acesta e un lucru ce trebuie spus în mod răspicat! – astfel de structuri învechite au produs conţinuturi epistemice de foarte bună calitate şi au permis în timp formarea unor studenţi de excepţie. Însă organizarea instituţională a filosofiei în universitate (ca să nu mai vorbim de fantomaticul Institut de Filosofie al Academiei Române…) o face să fie complet ruptă azi de actualitatea şi de realitatea societăţii româneşti.
3. Pentru că printre disciplinele fundamentale care o duc azi rău (împreună cu matematica, fizica, literele, istoria, studiile clasice etc.), filosofia este aceea care are pretenţia unui acces privilegiat la sensul a ceea se întîmplă în jurul nostru şi la exprimarea acestui sens în spaţiul public. Dacă filosofia e cît de cît prezentă azi în spaţiul public, ea este mai degrabă prin unii din absolvenţii săi de dată recentă (care de multe ori se afirmă tocmai părăsind filosofia), în zona criticii social-politice sau artistice şi nu prin profesorii ei. Mai mult decît celelalte discipline aflate în criză (cu care, de altfel, a încetat să întreţină relaţii statornice), filosofia are nevoie de dialogul cu actualitatea, trebuie să se alimenteze din prezent, din cotidian, din trecutul recent – şi nu numai din glorioasa ei istorie multimilenară. Onoarea ei actuală nu se mai satisface cu citarea lui Platon şi Hegel, ci cu abilitatea acelora care au reuşit să facă din filosofie o profesie de a repovesti actualitatea; de exemplu, aducîndu-i pe Platon şi Hegel să hrănească, într-un limbaj clar şi simplu, înţelesurile evenimentelor de astăzi.
În cel fel pot fi prezenţi filosofii în spaţiul public?
Nimeni nu le cere, nimeni nu ne cere (pentru că fac şi eu parte din această minoritate auto-glorioasă) să participe la cacofonia zilnică de pe Realitatea sau de pe Antena 3. Nimeni nu le cere să devină experţi pe cutare problemă politică, economică sau juridică şi să fie intervievaţi în această calitate de jurnaliştii avizi de retorici fast-thinking. La fel cum nimeni nu le cere să ia partea vreunui partid sau altul, să fie liberali, social-democraţi, de stînga sau de dreapta.
De fapt, dacă stăm bine să ne gîndim, nimeni nu le/ne cere nimic. De aici şi drama filosofiei actuale. Societatea şi cultura românească au „evoluat” pînă la stadiul în care filosofii (aceia care sînt şi aşa cum sînt) au devenit cu totul dispensabili (nu zic inutili – doar dispensabili) într-o societate în care incultura şi formarea rapidă de „competenţe” sînt garanţia succesului individual.
De aceea, cred că prima grijă a profesorilor de filosofie din universităţi sau licee ar fi să imagineze şi să facă publice raţiuni solide – şi nu simple sofisme – pentru care ei înşişi sînt indispensabili, sau măcar folositori, în educaţia socială. Iar asta nu doar prin dovedirea talentului de exegeţi ai unor texte clasice enigmatice pentru cei din jur şi nici, mai ales, prin abdicarea de la rigoarea pe care o impune exerciţiul filosofiei. Ci prin supleţea de care ar putea fi în stare de a găsi acel echilibru fragil între eternitatea înţelepciunii din istoria filosofiei şi discernerea de semnificaţii durabile în efemerul şi în inflaţia a aceea ce se întîmplă în jurul nostru şi cu noi înşine.
Mai simplu spus: prezenţa filosofilor în spaţiul public s-ar face simţită ca prezenţă filosofică (încă o dată: nu în primul rînd ca „experţi” sau tehnocraţi, nu ca social-democraţi sau liberali etc.) dacă ar fi capabili să intervină în faţa altora ţinînd cont şi profitînd de specificul şi diversitatea mediilor actuale – televiziune, radio, presă scrisă, internet – pe chestiuni de actualitate, dar fără să cedeze şantajului urgenţei şi oportunismului simbolic. Să înveţe şi să-i înveţe pe alţii să fie răbdători cu decriptarea nu a unor sensuri misterioase şi dimensiuni esoterice ale evenimentelor, ci cu articulaţiile de sens, cu comunicarea dintre evenimente, lucruri şi persoane, într-un soi de inactualitate – ca o aşezare în preajma (şi nu în vertijul) evenimentelor şi mai ales non-evenimentelor din jurul nostru.
Treaba filosofilor români în societate este azi una prioritar pedagogică şi metodologică. Cu vastele noastre cunoştinţe de filosofie antică, modernă sau contemporană, de epistemologie, estetică sau etică, nu mai convingem pe nimeni şi nu mai salvăm filosofia de la diluarea în preocupările trendy ale momentului. Conţinuturile există, competenţele interne la fel. Rămîne acum de învăţat, la nivel individual, colectiv şi instituţional, cum să punem aceste cunoştinţe în slujba celorlalţi, cum să retrezim la adolescenţii dezabuzaţi curiozitatea faţă de lume, faţă de ceilalţi şi faţă de ei înşişi. Cum să redăm profesorilor de liceu care mai predau azi filosofia aproape clandestin o demnitate alta decît aroganţa pseudo-înţelepţilor şi o utilitate publică precisă într-o sistem educaţional axat pe modelul succesului antreprenorial şi pe formarea de oameni de afaceri. În fine, cum să readucem la un nivel de egalitate măcar, pentru un public larg, preocuparea pentru disciplina mentală a filosofiei cu preocuparea pentru alte cunoaşteri şi paracunoaşteri la modă (marketing, comunicare, astrologie, parapsihologie, esoterisme şi misticisme de tot felul).
O ultima remarcă aproape critică (şi autocritică): aceia dintre noi care călătoresc din cînd în cînd la Paris îşi fac un ritual din a trece pe la Librairie philosohique J. Vrin, din Place de la Sorbonne, loc de cult al multor generaţii de filosofi, unde putem constata lună de lună abundenţa publicaţiilor şi traducerilor filosofice din spaţiul cultural francez. Şi Franţa a fost şi este în criză; şi universităţile franceze cunosc pe undeva aceeaşi evoluţie antreprenorială cu a universităţilor noastre. Nici la ei filosofia nu se simte prea bine, dacă e să-i credem pe filosofii lor. Şi cu toate acestea, niciodată librăriile lor nu vor fi atît de sărace şi de triste în producţie şi traducere filosofică precum sînt astăzi ale noastre. Nici atît de puţine şi nici atît de goale.