Ce e cu adevărat revoltător la propunerea de modificare a Codului muncii este justificarea utilizată că s‑ar repara o nedreptate făcută angajatorilor prin avantajarea clară a angajaților (lipsa ‘flexibilității’ contractelor de durată determinată, dificultatea concedierilor, timp de lucru care nu raspunde nevoilor de dezvoltare a firmei, etc.). Daca ar fi adevărată avantajarea, nu văd care ar fi nedreptatea totuși. În sensul că poziția de putere a angajatorului exista în sine, ea trebuie cumva contrabalansată? Ce să ne tot cerem scuze fiindcă statul protejează drepturile angajaților, atât cât poate (și în aceste vremi nu i se permite prea mult oricum)? Ar fi mai firesc ca aceste mașinării de putere, statul și marele capital, să se constituie în apărătorul drepturilor patronilor, în vreme ce angajații să fie lăsați să se apere singuri prin curți internationale, dand în judecată când statul, când patronul, în condițiile în care sindicatele se vaporizează?
Relația angajator-angajat este una vizibil distorsionată și inegală, mereu. Patronul are posibilitatea practică și neîngrăditaă de a abuza angajatul în feluri clasice (concedieri abuzive, neplata salariului la timp, neacordarea concediului decât și când vor ‘necesitățile de producție’), dar și în feluri subtile și perverse. Parțial aceasta se datorează viziunii paternaliste a multor patroni, obsesivul ‘eu dau locuri de munca’, ‘eu țin x angajați și familiile lor’, care accentuează ideea de dar, de cadou al bunăvoinței patronale care ar fi munca salariată și evident în acest caz părțile nu sunt egale, una face cadoul posibil, uneori cu dificultăți și evident, stres, iar cealaltă parte beneficiază de el; munca depusă, ‘contractul’ între părți dispar suav în aceasta schema a milosteniei, în care munca noastră are mereu ceva minus fiindcă patronului ii e clar că da în plus, de la el, fiindcă e om cu dare de mana sau om de omenie; când omenia și milostenia nu mai sunt invocate e doar fiindcă apare, schizoid, capitalistul rațional, eficient și competitiv, care calculează în funcție de supraviețuirea pe piață și atunci e justificat să își alunge câțiva ‘copii’ de-acasă pentru a îi putea hrăni pe cei putini rămași și a păstra ‘casa’ funcțională; în funcție de nevoile discursive, patronul e când pâinea lui Dumnezeu care hrănește oameni amărâți, când personajul lui Michael Douglas pe Wall Street (1989) al lui Oliver Stone, machist, instrument al ideologiei profitului.
Cum poate angajatorul abuza “pe ascuns”
1. Poate abuza verbal invocând neajunsuri sau doar fiindcă e prost dispus. Sunt oare angajați care să înfrunte un sef abuziv în justiție pentru răul tratament? Sau mai degrabă încearcă mai întâi să se ajusteze, să se ‘adapteze’, să găsească calea de compromis pentru a elimina abuzul imediat și a renegocia apoi alte tipuri de abuz mai puțin dăunătoare psihic, cu care să poate trăi, ceva acceptabil – cea mai frecvent observată metoda e de a face ore suplimentare neplătite pentru obținerea bunăvoinței.
2. Poate permanent folosi un ton pedagogic sau condescendent pentru a explica sau pretinde ceva angajatului: acesta din urma e deja creat ca subiect submisiv, în mod natural va asculta lecțiile chiar dacă nu-i sunt necesare sau chiar daca de multe ori ii contrazic experiența: să îndrăznească sau nu să dea o sugestie, să vina cu o ‘propunere de îmbunătățire a activității’ – asta e mereu un joc de strategie, trebuie abilitate interacțională să nu ofensezi cadrele din organizație și nici să nu strici relațiile cu colegii, e ca mersul pe sârma în echilibru fiindcă daca sunt multe straturi de conducere sau responsabilitate difuză multe ponoase îți poate aduce o astfel de ‘inițiativă’, altfel atât de încurajată de managementul luminat.
3. Poate să concedieze destul de ușor folosind desființarea individuală a locului de munca (art. 65 Codul Muncii) – un articol vag reglementat, unde se specifica doar că desființarea trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă, fără însa a se numi cauzele care ar fi reale și serioase (înainte de ultima forma a codului erau măcar notate: “ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității”). O vizita la biroul de avocați al Inspecției Teritoriale a Muncii mi-a confirmat ca acest articol de concediere e o portiță ideala pentru a scăpa de angajații indezirabili. Tot ce trebuie făcut e să ai niște evaluări în firma din care să rezulte ca acel angajat e mai “slab” (evaluări subiective completate de șef, dar cine se mai uita!). Dar eu aveam o întrebare serioasa: daca am doi angajați pe același post, cu aceeași denumire, sarcini, fisa a postului, cum pot să îl “desființez” numai pe unul dintre ei și să fie legal și frumos?! Avocații ITM au încercat pe cat posibil să mă ajute ca specialisti în resurse umane – și deci pe angajatorul meu – prin a-mi explica ca tot găsesc eu ceva evaluări unde unul dintre cei doi e mai prost evaluat, iar daca firma nu mai are nevoie de amândoi e normal să plece cel pe care niște hârtii de HR ar putea să îl scotă inadaptat sau leneș sau ineficient… ceva. Am insistat să mi se spună că e suficient atât. Nu îmi venea să cred că „procedura” e atât de simplă! Mai ales că Romania abundă de povești ale dezavantajului angajatorului care e descurajat în flexibilitatea lui de legislația română ce nu permite concedieri, contract sau timp ‘flexibil’. Legislația, Inspecția muncii, practicile, toate permit. Că unor angajatori le-a luat mai mult să beneficieze de aceste clauze favorabile e altceva. Poate unii și-au imaginat Inspecția Muncii ca pe o instituție fioroasă, gata să amendeze din orice. De fapt, e o instituție care are grijă să nu deranjeze firmele care par serioase, în ciuda unor ‘mici’ nereguli găsite în teren. ITM-iștii se plâng de firme mici, care nu plătesc salarii la timp sau nu au contracte de muncă. Astfel încât se trec cu vederea unele inadvertente la inspecțiile firmelor mai mari: între programul de lucru spus de muncitorii din teren inspectorilor si cel de pe contractile de muncă.
Un exemplu cred că poate ilustra modul în care funcționează aceste corpurile de supraveghere și reglementare. La o inspecție neanunțată ITM la facilitățile de producție ale unei firme mari, muncitorii au încercat cu disperare să zică ‘bine’, dar atât de nepregătiți i-a prins și atât de dornici să para plauzibil ce spun încât le-a ieșit unora că lucrează de la 7 la 15, altora de la 7 la 16, deși în contract era de la 8 la 17 cu pauza, iar în realitate de la 7 la 18. În nebunia dintre realitate și contract oamenii au dat răspunsul despre care credeau că-l avantajează cel mai bine pe patron, să nu dea el de bucluc și ei să își păstreze locul de munca. Dar inspector să fii și multe să te faci ca nu vezi mai ales când locul de munca e impecabil, de-a dreptul occidental, cafelele se scurg politicos cât timp el verifica actele, persoane amabile oferă poveștile de succes și te ademenesc în alt rol, încât inspectorul nu poate decât să iasă satisfăcut ca nu are rolul de piedica a acestor adevărați capitaliști care oferă locuri bune de munca. Și ușor treci cu vederea ca sondajul în teren a produs când răspunsuri diferite în privința programului, orelor suplimentare, când priviri confuze. Dar măcar toți au contracte, își spune inspectorul, chiar daca par amnezici. Și mulți au salarii bune, mai bune ca ale inspectorului, deci ce daca muncesc mult? Măcar e rentabil. Inspectorii, ca si alții, au prostul defect de a fi și ei doar oameni, care “se înțeleg ca între oameni”, care “oameni sunt și ei”. Deci va fi și el înțelegător cu aceasta lume noua care lupta să se clădească. Nu ar fi el omul să stea în calea progresului!
Statul aici joaca un rol minor, de fundal și de susținere pentru adevărata vedeta a scenei, capitalul. În logica neoliberală curentă statul are mai degrabă poziția de legiuitor și apărător al legilor care favorizează capitalul, înfierând în același timp conștiincios angajatul care ar avea drepturi disproporționate fata de angajator sau care e leneș, inflexibil, cu mentalități comuniste. Statul pierde din sensul sau de regulator al dezechilibrelor, de reglementare a posibilelor asimetrii între diferiții jucători pe piața, inclusiv pe piața forței de muncă. În logica de manual al capitalismului, statul ar trebui să se asigure că nu se creează monopoluri care să distorsioneze competiția, sursa aparent principală a alocării raționale a resurselor și principalul mecanism de penalizare a celor nesăbuiți și necalculați. A distorsiona piața forței de muncă prin nereglementarea asimetriilor de putere este contra-productiv. Sau cel puțin acestea sunt argumentele deopotrivă ale economiei neo-instituționaliste și a teoriilor neo-marxiste a autonomiei relative a statului. Nicos Poulatzas, cel care propune această formulă celebră a „autonomiei relative”, argumentează că sistemul capitalist are nevoie de un stat care să reglementeze și contradicțiile inerente ale luptei dintre clase. Interesele pe termen scurt ale capitalului pot fi disruptive pentru textura socială tocmai pentru că încearcă să minimizeze costurile de reproducere a forței de muncă (salarii, educație, locuire, sănătate, securitate, transport, etc.). Statul chiar dacă este aliniat intereselor capitalului, tocmai pentru că este dependent de economie în general, are o autonomie relativă față de aceste interese pentru că altfel întreg modul de producție capitalist este în pericol să nu se mai poată reproduce. Capitalismul devine problematic dacă nu există o parte terță care să se asigure că forța de muncă este în condiții apte de producție și să pună la dispoziție acele bunuri folosite în comun mult prea scumpe pentru investiții individuale capitaliste – de exemplu, autostrăzile
Codul muncii așa cum este aplicat acum, precum și „flexibilizarea” viitoare va pune în pericol tocmai această reproducere a modului de producție, dacă ar fi să ne raportăm la aceste teorii standard. Însă acest pericol e departe de noi pentru că modul de producție capitalist nu este o juxtapunere de spații naționale cu burghezii locale. Capitalismul este un sistem global în care acum capitalul joacă cartea competiției antreprenoriale teritoriale: capitalul saltă din loc în loc în funcție de costurile de producție minime asigurate de scutiri de taxe, infrastructură de producție subvenționată, forță de muncă ieftină și dereglementată. Efectul este evident de social dumping, câștigă acele regiuni/state naționale care externalizează sferei publice sau reduc la minim costurile de reproducere a forței de muncă – iar propunerea nouă de cod al muncii face exact acest joc. Evident că în condițiile în care statul trebuie să asume o parte din costurile de reproducere simultan cu scutiri de taxare și eforturi de subvenționare a infrastructurii intră în criză fiscală. Iar acest lucru nu face decât să facă noi presiuni „obiective” pentru dereglementarea și tăierea „costurilor sociale”. Statul în vechea paradigmă de reglementator se pare că devine tot mai mult o povară pentru capitalul care sare din loc în loc și devine o povară chiar pentru administratorii instituțiilor statale. Autonomia relativă a statului față de interesele capitalului se dizolvă în fața caracterului global al modului de producție capitalist. De fapt statul urmărește foarte aproape interesele capitalului.
În ciuda „scăpărilor” inspecției muncii și a modurilor felurite în care angajații înșiși își întăresc propria exploatare, persistă idea că statul prigonește angajatorii, iar legislația e prea rigidă și inflexibilă. În ce fel e inflexibilă daca e absolut liber să concedieze? Cum e angajatul inflexibil daca lucrează de la 7 la 18 sau 19 și nu știe cum să mintă mai bine inspectorii statului ca el lucrează pana la 15?! Din când în când se enervează că nu i s-au plătit orele suplimentare de după ora 20, fiindcă înainte nu i se plătesc oricum, asta a înțeles-o și dacă așa e, așa e! E inflexibil pentru că angajatul și statul chinez sunt măsura tuturor lucrurilor unde ziua de lucru are 13 ore, săptămâna 6 zile și salariul este de 100 dolari. Atunci romanii aceștia sunt chiar inflexibili!