Este vremea dezbaterilor, ne spun cei trei: Cristi Preda, Monica Macovei şi Sever Voinescu, propunîndu-ne 35 de idei pentru o discuţie “deschisă şi argumentată”.
Într-o ţară unde discutăm prea rar despre idei, o asemenea iniţiativă, chiar venită din direcţia dreptei, e binevenită. Numai că, citind platforma celor trei, de unde mă aşteptam la un mic cutremur ideologic…descopăr cu chiu cu vai vreo câteva idei care pot incita la dezbatere şi o suită de platitudini care sunt departe de a provoca măcar o tresărire. Surpriza este cu atât mai mare cu cât iniţiativa vine de la creierele iluminate ale partidului, de la intelectualii PDL, nu de la Elena Udrea…
Pe scurt, aş vrea să dezbatem, dar nu prea avem ce: propunerile de politici publice sunt subţiri de tot şi puţintele, soluţii tehnocrate – mai deloc, doar câte o urmă de provocare doctrinară, pe ici colo, plus o listă lungă de dorinţe fanteziste şi aspiraţii nobile, descrise cel mai bine de expresia englezească wishful thinking. Nu o să înşirui aici toate mostrele de “wishful tinking”, iată doar câteva exemple: „trecerea economiei de la o dezvoltare bazată pe consum la o economie bazată pe producţie”, „creşterea puterii statului în combaterea evaziunii fiscale” sau „nformatizarea, concentrarea pe serviciul prestat cetăţeanului şi nu pe rigorile birocraţiei instituţionale, profesionalizarea, eficientizarea (prin introducerea unor standarde de cost) şi depolitizarea structurilor administraţiei ar trebui să fie ideile de bază ale reformei sistemului administrativ”. Să trăiţi, de acord! E cineva împotrivă? Şi atunci ce să dezbatem?
Din tot documentul, în afară de capitolul pe justiţie şi cel legat de reforma constituţională, unde experienţa Monicăi Macovei ca Ministru al Justiţiei şi-a spus cuvântul, nu am văzut aproape nimic original, incitant, cu excepţia a câteva chestiuni care au o puternică coloratură ideologică. Dar ele sunt deja fumate. Vrem protecţie socială ţintită, declară autorii. Cu tot respectul, am mai auzit-o! Au nu exact asta suntem pe cale să facem, nu despre asta ne vorbea Raluca Turcan şi nu asta se încurajează prin legea parteneriatului stat –biserică? Chitiţi însă să provoace dezbaterea cu orice preţ, autorii simt nevoia de accente tari şi scriu: „Protecţia socială cea mai bună este asigurată de un loc de muncă stabil şi bine plătit”. Iată cum dintr-o singură întorsătură de condei, cu uşurinţa unui bufon sau circar iresponsabil, cei trei redefinesc protecţia socială, pe care o echivalează cu… munca! O fi vrut să spună „formă de incluziune socială” în loc de „protecţie socială”? Cum poţi să expediezi dintr-o frază un subiect atât de complex, să te hazardezi cu o concluzie care nici măcar nu ne poate şoca pentru că este pur şi simplu absurdă, grotescă! E ca şi cum ai susţine că merele sunt de fapt portocale… Protecţia socială reprezintă acel set de politici sau măsuri menite să prevină şi să gestioneze situaţiile de risc în care se află unele persoane/categorii ( somaj, persoane cu handicap, etc). Intervenţiile pe piaţa forţei de muncă, cu scopul creării de noi locuri de muncă sau a angajării, reprezintă doar o componentă a protecţiei sociale. Afirmatia iniţiatorilor platformei se bazează pe o confuzie între procesul in sine şi efectul acestuia. Altfel, ar fi absurd: înseamna că atunci cand eu muncesc de fapt îmi aplic mie însami măsuri de protecţie socială? Sunt beneficiarul unor măsuri de protecţie socială atunci când muncesc!!! Păi, mă scuzaţi, dar conform acestei logici, mâine poimâine o să ne trezim ca nu avem 13 milioane de asistaţi sociali (cum fals pretinde şi azi Guvernul ), ci 17 milioane, căci acestora li se vor adăuga cele 4 milioane de angajaţi.
Cei trei însă nu se lasă şi ne informează că „acest ajutor (social) vizează nu categorii în ansamblu, ci cazuri concrete”. Să înţeleg că în cadrul uneia şi aceleaşi categorii, de exemplu şomerii, unii vor fi mai „concreţi” decât alţii? Şi ce se întâmplă dacă „ţintirea” dă greş? Cum rămâne cu cei pe care nu reuşim să îi „ţintim” pentru că nu putem sau nu ştim să ajungem la ei? Nu ştiu cum să tratez această propunere: 1) sau e incompletă şi autorii au vrut să spună, dar nu le-a ieşti deloc, că protecţia socială ţintită va fi complementară celei universale , sau 2) e o monstruozitate fără seamăn, ce ne aruncă înapoi cam cu vreo 100 de ani şi atunci enormitatea propunerii îmi provoacă „şoc şi groază”, nicidecum chef de dezbatere, sau 3) sunt cuvinte aruncate în vânt, ca de fiecare dată „când nimic nu ai a spune”, în speranţa că „din coadă au să sune”. De aceea, singura propunere „hard” rămâne, în viziunea mea, cea referitoare la reforma sistemului de sănătate, unde autorii propun, foarte pe scurt o „ creştere progresivă a elementului privat în serviciile de sănătate” şi reformarea pieţei asigurărilor de sănătate „statul e obligat să abandoneze iluzia că ”asigură total” şi trebuie să se limiteze la asigurarea unui pachet minimal de servicii medicale, restul fiind susţinut prin competiţia între asiguratorii privaţi”. Aici, într-adevăr, ar fi multe de discutat.
În rest, mai nimic original, multe puncte comune, ba chiar contradicţii pe alocuri între aspiraţii şi soluţii. Iată un exemplu: cei 3 propun „diminuarea poverii fiscale pe muncă, ca un prim pas al unei ample şi bine gândite politici de reducere a taxelor şi impozitelor, atât în cuantum cât şi în numărul lor”. O propunere cu adevărat de dreapta, dar cumva, iarăşi, un punct comun, ţinând cont că şi PSD propune în programul său de guvernare „ reducerea cotelor de CAS”. Dar nu aceasta e esenţial, ci faptul că această tentativă de propunere nu se pupă deloc cu unele dintre aspiraţiile descrise ceva mai jos. De exemplu, autorii susţin că „îşi doresc un sistem de pensii sustenabil, în virtutea căruia pensiile de stat să nu fie niciodată în pericol”. Păi cu ce bani, stimată doamnă Macovei şi stimabililor domni Preda &Voinescu, dacă scădem taxele şi mai mult, cu ce resurse să facem sistemul de pensii sustenabil? Soluţia „originală” a autorilor documentului este următoarea: „Sporirea numărului de contribuitori pentru echilibrarea balanţei cu numărul de pensionari este o condiţie sine qua non a depăşirii crizei actuale”. Mulţumim, dar asta o ştiam cu toţii, nu trebuia sa vă consumaţi timpul cu reformularea unui obiectiv ce devine tot mai improbabil, mai bine ne spuneaţi cum anume putem creşte numărul contribuabililor, cum creăm locuri de muncă, prin ce politici, cu ce instrumente etc. Remarc şi cu această ocazie asemănarea izbitoare cu programul PSD, care reiterează în programul „România Corectă- România Socială” nevoia neîntârziată a unor politici de ocupare!!! Iată cum, când e vorba să substituim soluţiilor autentice propriile aspiraţii generoase, devenim brusc cu toţii, de la dreapta la stânga, „uniţi în cuget şi simţiri”.
Aceeaşi armonie domneşte şi când vine vorba de politica externă, un soi de copy paste din programul de guvernare al PSD. Între „sporirea contribuţiei României şa consolidarea relaţiei transatlantice şi a parteneriatului dintre SUA şi UE” (PSD) şi „Creşterea profilului României în cadrul Alianţei Nord-Atlantice” sau „dezvoltarea relaţiei speciale cu SUA” (cele 35 de teze pentru PDL) e o diferenţă de accent, dar nu de substanţă.
Platforma abundă în idei răsuflate sau neclare, în aspiraţii binevoitoare, pentru atingerea cărora lipsesc soluţiile necesare sau chiar în platitudini înduioşătoare, de genul „modernizarea statului se face cu educaţie solidă şi sistem de sănătate accesibil tuturor”. Toate acestea presărate, pe ici colea, cu o doză elegantă de populism, cum ar fi anunţarea intenţiei de creştere a bazei de calcul a salariilor personalului medical şi a celui din educaţie cu minimum 50% până în 2012…
Cireaşa de pe tort o reprezintă finalul documentului, care este o sintetizare a derivei ideologice şi conceptuale a întregii platforme. Citez: „Asumarea unei identităţi de dreapta deschise, care să includă orientarea liberală sau neoliberală, orientarea conservatoare (în sensul tradiţiei politice româneşti de la finele secolului al XIX-lea şi în sensul anglo-american contemporan), dar şi orientarea creştin-democrată sau democratică de centru”. Dacă citeam asta de la bun început, mă lămuream instantaneu de unde vin toate oscilaţiile, ezitările şi afirmaţiile ce se contrazic reciproc din platforma celor trei. Între formele cele mai extreme ale neoliberalismului şi conservatorism e o distanţă uriaşă, nici nu are sens să insist. Mi-e greu să văd cum se poate coagula identitatea ideologică a unui partid pe premise doctrinare atât de eterogene. Pot câte similitudini putem identifica între liberalism şi creştin democraţie, tot pe atâtea pute, găsi între curentul liberal şi cel social democrat (ca dovadă alianţele dintre social-democraţi şi liberali – aşa numitele „coaliţii purpurii” de genul celei din Olanda sau Belgia sau chiar fuziunile lor, în cazul Partidului Liberal Democrat din Marea Britanie). Şi atunic mă întreb – dacă în elanul lor, cei 3 încearcă să concilieze liberalismul cu conservatorismul, de ce nu ar încerca să aducă de bon ton şi ceva elemente mai de centru stânga în horă? Nu ar fi cu nimic mai absurd. „Diversitatea va îmbogăţi, nu va diminua identitatea PDL”, speră iniţiatorii platformei. La noi în România, unde ideologiile sunt doar etichete, e foarte posibil să aibă dreptate. Dar atunci unde mai e schimbarea sau elementul de noutate pe care îl anunţă cei trei?