Despre pozitivism, reforma statului și ce este ştiinţific

Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) a publicat un raport în care se discută problema mărimii aparatului de stat. Argumentul din raport este că mărimea aparatului de stat Românesc (înțeles atât ca mărime a veniturilor, cât și a cheltuielilor publice raportat la mărimea economiei echivalat cu PIB-ul) este una foarte mică comparativ cu restul țărilor Europene, fie că e vorba de țările europene vestice, fie că e vorba de fostele țări socialiste. Un stat prea mic nu este capabil să își îndeplinească funcțiile sale fundamentale specifice unui stat capitalist (învățământ, sănătate, justiție, apărare și ordine publică, asigurări sociale). Acest raport vine într-un context politic tensionat în care guvernul și președinția și-au propus ca program politic reforma statului, iar o componentă importantă a pachetului de măsuri de reformă constă în reducerea aparatului birocratic, a cheltuielilor publice (în special a salariilor din sectorul public), dar și a unor politici de venituri legate de conceptul de cota unica de taxare scăzută. Măsuri clasice deja neoliberale de retragere a statului din societate. Coordonatorul acestui raport, prof. Zamfir, a deținut funcții în PSD, iar orientarea sa de stânga este o opțiune politică deschisă. Reacția standard, prin urmare, la acest raport din partea unor actori politici a fost aceea să conteste științificitatea acestuia, cu acuza de cunoaștere coruptă de interese politice. Probabil reacția Andreei Vas, în același timp actor politic și cercetător la Academiei, este o foarte bună ilustrare în acest sens:

Raportul dat publicităţii de către Institutul de Cercetare al Calităţii Vieţii, suspect de repede după anunţarea măsurilor guvernamentale, nu reprezintă o lucrare de cercetare propriu-zisă, bazată pe metode ştiinţifice, cu un obiectiv bine conturat, ci un răspuns politic la întrebarea dacă „statul nostru este un consumator excesiv de resurse şi, deci trebuie redimensionat în jos”.

Adică, știința este știință datorită metodei științifice neutre pe care o folosește și încetează să fie știință dacă încearcă să răspundă la întrebări politice. Consider foarte problematică epistemologia pe care se fundamentează acest tip de reacție, care este regula și nu excepția și în cercetarea academică. Este o poziție care surprinde nu doar imaginarul pozitivist al politicienilor, dar este și poziția dominantă din interiorul câmpului academic în științele socioumane.

Ca cercetători ai lumii sociale viețile noastre se întrepătrund în mod complex cu lumea și persoanele pe care noi ar trebui sa le investigăm. Noi locuim chiar în obiectul nostru de studiu. La această condiție putem avea două tipuri de răspunsuri: încarantinare sau implicare. Prima strategie presupune să luăm toate tipurile de precauții pentru a steriliza intervenția cercetătorului în realitatea investigată. Obiectivitatea și caracterul științific al științei sunt produse prin punerea în paranteză a influențelor subiective ca o garanție a acurateței și replicabilității datelor produse și a interpretării acestora. Această este strategia pozitivistă. A doua strategie constă în a transforma tocmai condiția noastră de a fi în lume în condiția de posibilitate a cercetării. Omul de știință angajează obiectul de studiu prin minimizarea distanței până la subiect prin participare și implicare. Ca parte a lumii investigate, cercetătorul se apropie de lumea cercetată prin dialog, și folosește teoria ca instrumentul principal pentru a o face inteligibilă. Aceasta este strategia critică.

Cele două strategii însă nu sunt complementare, ele se află în concurență. Ca cercetător care îmi asum strategia critică argumentez că distincția pozitivistă cercetător-lumea cercetată, distincția subiect-obiect, este un produs activ interacțional și al detașării emoționale care produce și se bazează pe relații de putere neproblematizate. Acest proces de distanțare de obiectul de studiu de fapt ascunde tocmai câmpul de putere în care distanțarea se produce. Metodologia pentru pozitivism devine un domeniu tehnic, un domeniu al virtuozității decuplate de teorie. Însă metodologia nu este un fel de inginerie care produce obiectivitate prin faptul că este oarbă la lumea în care activează. Mai mult, metodologia nu este un domeniu separat de practicile academice, izolată de epistemologie și asumpțiile noastre ontologice.

Prezența pozitivismului ca imaginar dominant în cercetarea socială în România contemporană nu este doar o chestiune de dinamică internă a câmpurilor academice, ci poate fi atribuită și unor forțe mai mari care conspiră pentru vitalitatea sa. Cea mai mare parte din producția sociologică din România este cercetare de piață sau cercetare pentru agenții ale statului. Scopul cercetării de piață și a statisticii statale este să delimiteze populații target pentru anchete care să surprindă comportamentul consumatorului sau a cetățeanului. Prin urmare spațiul național este divizat în subpopulații, ale căror comportamente sunt imaginate ca și cum ar fi observabile și disponibile neproblematic pentru investigare doar prin activarea unor mijloace standard metodologice. Raportul de piață este văzut ca fiind distorsionat doar când unii indivizi scapă observației sau când aceștia ascund informații. Prin urmare principala încercare la care trebuie să răspundă cercetătorul este să acopere toate cazurile relevante și să țină sub control non-răspunsurile pentru a obține o descriere reprezentativă nevoilor și satisfacției consumatorilor.

O realitate cu mai multe straturi de inteligibilitate devine foarte problematică pentru acest tip de cercetare, pentru că entitățile neobservabile direct prin măsurători trebuie apărate teoretic, ceea ce este o problemă foarte delicată în cazul în care prezinți datele unui client nespecialist. De aceea problema este ocolită prin trasarea unui distincții clare între sociologia aplicată și sociologia teoretica, practicianul și teoreticianul. Practicianul prezintă realitatea clienților așa cum este ea „în realitate”, așa cum se prezintă din date, iar interpretarea este evitată (ca și cum acest lucru ar fi posibil) pentru a nu distorsiona datele. Munca teoreticianului este să speculeze asupra datelor.

Acest tip de imaginar reproduce așteptarea că există științe sociale neutre axiologic, în care cercetătorul redă o lume curată clientului. Însă de cele mai multe ori aceste strategii inocente analitice nu fac decât să ofere o imagine puternic ideologizată, înlocuind eforturile analitice cu rudimentele de teorie preluate de la clienți. Un exemplu elocvent este raportul Publicul și Știința, un raport in care cercetătorii mobilizeaza o viziune schematica a modernizării, în care lumea curge de la societăți tradiționale la societăți moderne, iar societatea românească contemporană nu este decât un hibrid în care tradiția este în continuare dominantă în sânul societății noastre care ar trebui să fie modernă. E o viziune simplistă care preia o opoziție politizată tradițional-moedrn complet nereflexiv și o aplică ca și cum aceasta ar ține rolul de teorie. Versiunea de realitate a practicianului este reglată de fapt de viziunea schematică a teoriilor neoliberale ale pieții și statului, scheme utilizate de manageri sau politicieni, comanditarii ai cercetării. Nu cred că e nimic rău în a aplica cercetarea sociologica la studii de piață și politici de guvernare. Problema este când viziunea generată de practica cercetării în acest domeniu colonizează cercetarea academică și devine criteriu implicit care ghidează modul în care cunoaștem realitatea socială, atunci când epistemologiile noastre sunt epistemologii manageriale.

Fugind după visul obiectivității într-o lume sterilizată de prezența contaminatoare a cercetătorului, pozitivismul egalează fidelitatea și replicabilitatea în date cu știința. Acest model de știință confundă generalitatea empirică cu generalitatea conceptuală. Din punct de vedere analitic, atât un singur caz cât și un eșantion reprezentativ sunt singularități relativ la universalitatea teoriei. Inducția empirică nu poate fi baza universalității teoretice. Soluția falsificabilității la Popper la problema inducției transformă singularitățile în chiar elementul care fundamentează propozițiile științifice construite în manieră deductivă. Cazul singular și eșantionul joacă amândouă rolul lebedei negre mobilizate într-un proces recursiv prin care teoriile noastre devin tot mai puțin proaste. În acest sens reprezentativitatea statistică nu însemnă a produce afirmații universale – este doar o procedură de a stabili caracterul tipic al unui caz sau al unei relații. O corelație pe un eșantion când o generalizăm la întreaga populație în continuare rămâne doar o singularitate care își găsește sensul în știință doar prin referință la un set de afirmații universale teoretice. În plus, din dezbaterea Popper-Kuhn a devenit clar că lebedele negre sau, în alte cuvinte, căutarea anomaliilor este un efort colectiv al întregii comunități științifice; datele au sens doar în raport cu o teorie, atunci când încearcă să infirme o afirmație teoretică. Teoria și datele sunt eforturi paralele legate recursiv de-a lungul întregului proces de cercetare.

Pozitivismul decuplează teoria de producția de date si transformă fidelitatea, replicabilitatea și reprezentativitatea în principalele instrumente de universalizare. Într-adevăr, teoria este produsă în câmpuri specifice de putere și este întotdeauna discutabilă, dar dacă o punem în paranteză ceea ce obținem nu este mai științific; din contră, îl deposedează pe cercetător de instrumentele de a înțelege tocmai poziționalitatea analizei sale. Datele au sens doar dacă fac o diferență relativ la un concept, dacă spun o istorie analitică.

Raportul ICCV, spre deosebire de alte rapoarte de cercetare date publicității de până acum, nu maschează întrebările cu implicații politice în spatele unor date prezentate ca fiind neutre, ci își asumă deschis o serie de întrebări teoretice legate de mărimea aparatului de stat la care încearcă să răspundă mobilizând date statistice comparative. Este adevărat, textul raportului nu poate fi încadrat stilistic în ceea ce ar fi un articol științific, pentru că nu urmărește canoanele propriu-zise de recenzie a literaturii, discutarea critică a propriilor metode, etc.; nu a trecut prin logica de consacrare a unor recenzii anonime din partea unor colegi cercetători, etc. Este un text care urmărește canoanele unui raport de cercetare managerial, în care sintetizează în prima pagină rezultatele, folosește date credibile (date publice în acest caz), etc. Însă științificitatea din acest raport nu derivă, așa cum ne-au obișnuit rapoartele manageriale de până acum, din faptul că prezintă datele aparent neutru și detașat, creând prin scriitură efectele de putere ale autorității științifice. Este un text angajat care încearcă să răspundă la anomaliile observate și folosește datele ca argument pentru susținerea teoriei, a unei ipoteze. Ipoteza împotriva căreia argumentează este: aparatul de stat din România este prea mare având în vedere mărimea economiei. Pentru a angaja critic acest text trebuie mobilizate concepte alternative, date alternative, noi moduri de a înțelege anomaliile generate chiar de teoria mobilizata. Însa în nici un caz nu se poate spune că este o „cunoaștere coruptă” pentru că răspunde la întrebări de cercetare care sunt formulate și în câmpul politic ca și întrebări politice. Științificitatea nu își are originea în neutralitate, nu derivă din sterilizarea (stilistică) atentă a implicării în societate a cercetătoului, nu vine din încarantinarea „obiectului de cercetat” pentru a nu il contamina cu “subiectivitatea politica” periculoasă a cercetătorului. Așa cum rapotul pune în discuție neoliberalizarea statului în România, probabil la fel ar trebui pusă în discuție neoliberalizarea epistemologiilor noastre din științele socioumane. Altfel însuși discursul științific poate fi capturat de discursul ideologic.

Pe acelaşi subiect:

După 20 de ani: opţiuni pentru Româniade – de Redactia

Cu privire la raportul ICCV din 10 iunie 2010 – de Ana Bazac

Bilanțul a două decenii de la Revoluţie (actualizat) – de Dan Ungureanu.