Începând de prin luna iulie a acestui an, un mic scandal social-politic a traversat Italia. În lumina standardelor de scandaluri publice cu care ne-a obișnuit deja peninsula, cazul în speță părea, inițial cel puțin, unul infim: trei muncitori aflați în grevă la uzina FIAT din Melfi au fost concediați pe motiv că ar fi blocat producția. După ce, ca urmare a plângerii depuse de greviști, tribunalul le-a dat dreptate și a dispus reangajarea lor de către FIAT, conducerea uzinei a refuzat reintegrarea lor pe posturile precedente, găsind însă o formulă ingenioasă care să împace aparența de legalitate cu consecvența în cinismul corporatist: pe scurt, cei trei au avut dreptul să intre în uzină doar pentru a desfășura activități sindicale în sala de reuniuni destinată unor astfel de activități. Reacția publică și, în final, dimensiunea politică ale acestui eveniment au fost însă neașteptate: de la mișcările de protest și manifestațiile de solidaritate cu cei trei muncitori care au avut loc în toată Italia, trecând prin propunerea primarului din localitate de a boicota produsele FIAT și ajungând până la intervenția președintelui Napolitano, care își exprima speranța că producătorul de automobile va respecta totuși litera legii și îi va reintegra pe cei trei muncitori greviști, ceea ce era clar pentru toată lumea era nu doar nedreptatea flagrantă a cazului, cât natura sa de precedent extrem de periculos: pentru prima dată, o corporație, sfidând legea și deciziile judecătorești, putea concedia cu impunitate propriii salariați aflați în grevă.
La abia câteva luni distanță, anunțarea în România a noului cod al muncii, care prevede, printre altele, tocmai dreptul angajatorului de a rupe, unilateral, contractul angajaților aflați în grevă, pare să fie întâmpinată cu o tăcere aproape asurzitoare. Mai mult decât atât: dacă în Italia, opinia publică (și o parte a conducerii politice) era unită în a sesiza, într-un simplu caz de politică managerială, germenii posibili ai unei noi structurări a relațiilor juridice de producție, și în a citi, astfel, într-un eveniment aparent izolat, semnele unei deplasări considerabile în compromisul de clasă, în România asistăm la situația contrară: confruntată cu ceea ce, după toate aparențele, promite să se constituie într-o nouă „decodificare a muncii și recodificare a exploatării” (Bogdan Ghiu), opinia publică locală și analiștii săi politici nu par să sesizeze decât aspectul lacrimogen al poveștii, concentrându-se aproape în exclusivitate pe propunerea (deloc neglijabilă, desigur, însă departe de a conține întreaga miză a demersului legislativ) de reducere a concediului și indemnizației maternale. Nevăzând pădurea din cauza copacilor, opinia noastră publică pare astfel deplin dresată în codul hermeneutic hollywoodian care constă, după cum observa Zizek, în a interpreta catastrofele cosmice sau planetare ca simple ecouri sau extensii ale unor banale conflicte familiale. Se cuvine, așadar, să dăm zoom out și să vedem că pădurea-i adâncă, familia-i mare și problema e groasă, deci structurală.
Codrul muncii
Actele juridice au stilul lor și, din această perspectivă, recentul proiect de lege „pentru modificarea și completarea” Codului muncii nu stă deloc rău. Efectul de autoritate se construiește aici printr-o economie drastică a gesturilor și cuvintelor, printr-un minimalism al exprimării. Viteza, ritmul și consecvența cu care se abrogă astfel diferite articole și alineate ori se modifică altele sunt cu adevărat spectaculoase. Iar pentru cine e atent și la conținutul efectiv al acestor modificări în doi timpi și trei mișcări, lectura acestui document va produce negreșit fiorii cathartici ai oricărui thriller reușit. Din proiectul noului Cod al muncii, un lucru reiese cu claritate: indiferent câte din modificările propuse vor deveni efectiv lege, intenția care susține proiectul și direcția politică în care se dorește schimbarea cadrului legal e una singură: reducerea sistematică a drepturilor și libertăților angajatului în favoarea angajatorului. Indiferent care va fi explicația oficială a necesității acestui nou Cod al muncii, e clar că nu e vorba de un simplu efort de precizare a unui text rămas până acum ambiguu, și nici de aducere la zi a unui cadru legislativ devenit cumva anacronic și necorespunzător condițiilor de producție actuale. Sau, dacă într-adevăr poate fi vorba de așa ceva, importantă este maniera în care se realizează travaliul de precizare și de aducere la zi a documentului: cel care plătește costurile acestei nesfârșite reforme și tranziții e, exclusiv, angajatul. Să spicuim, așadar, câteva din cele mai relevante modificări.
Creșterea perioadei de probă de la 30 de zile la 45 și de la 90 la 120 pentru activitățile de conducere a fost deja discutată. Însă tot la acest capitol, merită să remarcăm câteva modificări extrem de importante: în primul rând, cade aliniatul care stabilea că, „în cazul muncitorilor necalificați, perioada de probă are caracter excepțional și nu poate depăși 5 zile lucrătoare”. Clar: de acum înainte, acești privilegiați care sunt muncitorii necalificați vor sta de probă o lună jumate, ca și ceilalți salariați de rând. În al doilea rând, tot la această rubrică, se abrogă următorul articol: „Angajarea succesivă a mai mult de trei persoane pe perioade de probă pentru același post este interzisă”. Cu alte cuvinte, de acum înainte, patronii vor putea avea ca angajați, pe toate posturile și practic tot timpul numai persoane aflate în probă. Spectrul concedierii spontane și fără nici un preaviz – de care se poate prevala angajatorul în timpul perioadelor de probă – va bântui astfel fără opreliști în câmpul muncii, pe o perioadă, de astă dată, fatalmente nedeterminată.
Trecem mai departe. Se mai abrogă aliniatul care prevedea ca, „în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată”. Nu mă îndoiesc că susținătorii acestui proiect de lege vor justifica această modificare ca făcând parte dintr-un mare front de luptă împotriva muncii la negru. Oricât aș citi însă acest aliniat, abrogarea lui mi se pare că lucrează în direcția fix opusă: legalizând, practic, munca la negru. Cine a fost prins că nu are un contract scris cu angajatorul, să-i fie de bine: cum s-a descurcat înainte fără contract pe perioadă nedeterminată se poate descurca și după.
Alte libertăți salariale care cad ca muștele: se abrogă art. 72, care prevedea ca „(1) Angajatorul care a dispus concedieri colective nu poate face noi angajări pe locurile de muncă ale salariaților concediați pe o perioadă de 12 luni de la data concedierii acestora; (2) În cazul în care în această perioadă angajatorul reia activitățile…, salariații care au fost concediați au dreptul de a fi reangajați pe aceleași locuri de muncă pe care le-au ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă de probă”. Practic, de acum înainte, orice patron nemulțumit de angajații săi poate să-i concedieze astăzi în bloc și mâine să redeschidă afacerea cu alții. Că doar e afacerea lui, nu-i așa?
Ajungem, astfel, la noile prevederi în legătură cu greva, care sunt, în opinia mea, și cele mai revoltătoare: în doi timpi și trei mișcări, cu 4 articole tăiate, un aliniat eliminat și un altul adăugat, dreptul la grevă dispare în totalitate și greva nu mai figurează în codul muncii decât cu titlul de abatere disciplinară. Se introduce, în primul rând, următorul aliniat, la articolul care prevedea situațiile în care „contractul individual de muncă se suspendă de drept”: „f) participarea la grevă”. Se elimină, în schimb, aliniatul „f) participarea la grevă” din articolul următor, care stabilea condițiile în care „contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa salariatului”. Per ansamblu, în condiții de grevă, salariatul nu mai poate să-și suspende contractul de muncă, însă acesta „se suspendă de drept” în aceleași condiții. Puțin cam ambiguu, nu-i așa? Abrogarea în masă a celor 4 articole referitoare la grevă vine însă să lămurească povestea: acestea prevedeau, în esență, că „salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale” – deci, tragem concluzia, de-acum nu-l mai au; precum și că „participarea la grevă… nu reprezintă o încălcare a obligațiilor salariaților și nu poate avea drept consecință sancționarea disciplinară a salariaților greviști” – deci, de-acum, deducem că reprezintă o încălcare și poate avea drept consecință sancționarea greviștilor.
Nu-i de-ajuns? Nici o problemă, mai este. Se mai abrogă următorul articol: „La expirarea contractului individual de muncă pe durată determinată, pe locul de muncă respectiv va fi angajat un salariat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată”. Cum s-ar spune: contracte de muncă pe perioade determinate, i. e. precariat, pentru toată lumea. Mărturisesc că nu înțeleg de unde atâta generozitate din partea conducerii politice, distribuind în toate părțile neverosimile contracte pe durată determinată, în condițiile în care, așa cum am văzut deja, de-acum înainte oricum toată lumea poate fi angajată numai de probă.
În alte locuri, noul proiect legislativ dă dovada unor veritabile tertipuri de comis voiajor, în care plătești dublu ceva doar ca să primești bonus o ascuțitoare gratis. Noul articol 119 are la aliniatul 3 următorul cuprins: „În perioadele de reducere a activităţii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite ce se vor constitui într-un cont cu care angajatorul să poată să compenseze, în avans, eventualele ore suplimentare ce vor fi prestate pe parcursul anului”. Ce înseamnă asta? Avem o aceeași sumă de bani care, paradoxal, plătește două chestii diferite: zilele libere plătite și orele suplimentare. Cum putem descâlci paradoxul? Numai trăgând concluzia că, de-acum înainte, juridic vorbind, nu mai există conceptul de ore suplimentare – adică ore efectuate peste program și care au un statul financiar privilegiat. Ca să fim sinceri, oricum conceptul de ore suplimentare era unul străin de neam, dat fiind că, așa cum bine știu guvernanții, românii oricum nu muncesc orele normale, darămite cele suplimentare.
În fine, să mai menționăm o măsură usturătoare pentru angajat, referitoare la conflictele de muncă. Acolo unde vechiul text prevedea că „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului”, noul text pune sarcina probei pe umerii „reclamantului”. Dar oare nu e firesc așa, nu este aceasta regula în orice conflict mediat pe cale legală? Așa e, cu condiția să închidem ochii la inegalitatea structurală dintre cele două părți și la faptul că accesul la justiție și la reprezentare legală e unul pentru angajat, și cu totul altul pentru angajator. Vechiul cod al muncii, punând răspunderea probei în sarcina angajatorului, creând astfel o inegalitate formală, juridică, încerca măcar să contrabalanseze inegalitatea materială, efectivă care există oricum. Noul cod, mai burghez, mai democrat, e mai preocupat însă cu corectitudinea formală. Că egalitatea formală, în condiții de flagrante inegalități materiale, nu face decât să le legitimeze și să asigure reproducerea acestora, e un principiu marxist desuet pe care nu prea ne place să ni-l amintim.
Vechea-nouă sclavie salarială?
Într-una din intervențiile lor caracteristice de identity correction, The Yes Men au propus o interpretare scandaloasă a războiului civil american. Ca și celelalte luări de poziție ale grupului, interpretarea nu era scandaloasă pentru că ar fi sfidat logica neoliberală încetățenită, ci tocmai pentru că o ducea până la capăt și afirma explicit ceea ce neoliberalii abia îndrăznesc să gândească în tăcere. Pe scurt, ideea era că războiul civil american a reprezentat un colosal dezastru financiar, în măsura în care singurul lucru bun pe care l-a realizat – abolirea sclaviei – cu un preț uriaș de vieți omenești și imense cheltuieli bănești, ar fi fost oricum atins pe cale pașnică și cu zero cheltuieli prin evoluția naturală a pieței libere. Și asta pentru simplul motiv că, în contextul pieței libere globalizate, sclavia e pur și simplu ineficientă: costurile uriașe pe care le presupune și care cer din partea stăpânului asigurarea reproducerii forței de muncă a sclavului pe toată durata vieții sale sunt considerabil reduse în contextul actual în care delocalizarea producției permite angajatorului să-și țină salariații la distanță, în lumea a treia, unde costurile reproducerii forței de muncă sunt infinit mai mici; ba mai mult, la limită, atunci când pretențiile angajatului devin prea nerușinate, patronul poate dispune oricând terminarea contractului și înlocuirea muncitorului cu altul, din moment ce armata de rezervă a capitalului pare astăzi cu adevărat inepuizabilă.
Confruntați cu proiectul de modificare a Codului muncii, prima tentație la care trebuie să rezistăm e aceea de a-l interpreta ca pe o simplă regresie istorică, ca pe o încercare de a reveni la forme antice sau medievale de sclavie și servitute. La cum stau lucrurile, ideea că noul cod al muncii ne-ar arunca în spate cu câteva secole, în vechi relații de iobăgie, emană un optimism nejustificat: lucrurile nu sunt totuși chiar atât de roze. Departe de a fi o reîntoarcere a anacronicului, proiectul de modificare a codului muncii ne plasează, dimpotrivă, în avangarda mondială în materie de codificare juridică a relațiilor de producție: fără doar și poate, cu mici diferențe de la caz la caz, cam aceasta e direcția în care vor fi nevoite să se deplaseze mai toate statele de la semiperiferia capitalului. Dacă de regresie istorică e vorba, atunci mișcarea nu poate fi decât una dialectică, în care forme, am fi zis, revolute de dominație socială sunt chemate să susțină juridic un mod și niște relații de producție extrem de contemporane, dureros de actuale. Tot în aceeași categorie de interpretări care riscă să ne arunce în fundătură intră și lecturile moralizante, lacrimogene și care combină privilegierea aspectelor cu succes de rating (smulgerea mamei de la sânul copilului care va duce negreșit la moartea biologică a poporului român) cu o interpretare particularizantă, în cheie de lectură a intențiilor și personalității guvernanților: noul cod ar fi, astfel, expresia incompetenței sau a relei voințe ale lui Boc și Băsescu. Or, ceea ce e extrem de relevant în noul cod al muncii este actualitatea sa și necesitatea structurală la care răspunde: acesta fiind cadrul contemporan de reproducere a capitalului și de diviziune planetară a muncii, numai acesta poate să-i fie codul juridic corespunzător. Codul muncii, orice cod al muncii, este un nod de politic, juridic și economic. El este un efort politic (care reflectă, așadar, stadiul actual al compromisului și luptei de clasă – și, în acest sens, noul cod al muncii reflectă extrem de fidel relațiile de clasă existente la ora actuală) de a oferi structura juridică necesară reproducerii cadrului de producție existent. Codul muncii este expresia, așadar, a trei coordonate. Or, atâta timp cât modul de producție rămâne neschimbat; atâta timp cât statul își înțelege menirea ca fiind acea de a articula, în calitate de mediator al intereselor divergente ale capitaliștilor, cadrul formal necesar reproducerii line a relațiilor de producție existente; și, în fine, atâta timp cât reacția maselor salariate continuă să rămână extrem de anemică, acest proiect de lege se impune cu necesitate. E exact ceea ce merităm.
Și ar mai fi un aspect: în ciuda declarațiilor împăciuitoare și de îmbărbătare din partea conducerii politice (vezi recenta explicație în spiritul lui Arbeit macht frei a primului ministru) și a retoricelor invitații la dialog, noul cod al muncii nu prea oferă multe alternative „civilizate” de protest. În măsura în care, pe de o parte, drepturile și libertățile salariaților sunt eliminate una câte una, consecvent și sistematic, iar, pe de altă parte, orice formă de reacție și protest din partea noului lumpenproletariat este scoasă în afara legii ca abatere disciplinară, proiectul ne pune practic în fața singurei căi de luptă care a mai rămas, inclusă tocmai ca exclusă: aceea a violenței pure.