Text primit la redactie de la Raoul Weiss
M-ar amuza foarte tare – dacă n-ar fi şi tragic în felul lui – spectacolul comentatorilor români „de business” (că „economie” sună prea marxist pentru ei) şi energia depusă de dânşii în ultimele 24 de ore pentru condamnarea fără apel a proiectului de taxă UE pe tranzacţiile financiare. Obşinuiţi să consfinţească aproape orice iese din „gândirea de dreapta” occidentală, ei, prin frenezia anatemelor lor împotriva taxei, ne arată că, de fapt, nu sunt, cum ar putea sugera gurile rele, nişte pioni politici (pionul politic e un produs de lux, cu mult peste „posibilităţile economiei” mioritice), ci nişte zombie killers îndoctrinaţi: comportamentul lor pavlovian nu e declanşat de ordini, ci de stimuli. În şcolile de partid numite „facultăţi de economie”, micii activişti-zeloţi au învăţat să reacţioneze prin lătrat şi urlat la orice sinonim al cuvântului „impozit” – fiind el direct sau indirect, plătit de populaţie sau de firme, de săraci sau de bogaţi, de productivi sau de înstăriţi, nu contează: impozitul e de rău.
Aşa şi taxa pe tranzacţiile financiare propusă de vestitul bolşevic Sarkozy şi de spartakista Merkel. Urmărind presa internaţională şi cea românească, m-a uimit contrastul dintre rezervele prudente exprimate chiar de primii interesaţi din London City (în general, au criticat doar aplicabilitatea proiectului, subliniind că taxa nu poate funcţiona decât aplicată global sau măcar în toată Uniunea) şi furia talibănească a diverşilor „Mr nimeni pe lume” convocaţi drep „analişti” de majoritatea canalelor de ştiri din România. În cazul în care oricine s-ar mai înşela în privinţa competenţelor respective, iată 00 motive pentru care taxa, în pofida afirmaţiilor lor, n-ar dăuna, şi 00 motive – desigur absente din toate „analizele” româneşti pe care le-am auzit – pentru care taxa e, totuşi o idee proastă, sau cel puţin nu e de ajuns.
1. „taxa ar putea afecta negativ companiile si creşterea economiilor”
FALS. Ar fi cazul dacă băncile ar mai finanţa economia productivă, ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp, şi chiar din cauze structurale: cel puţin din 2008, succesiunea bail-out-urilor şi persistenţa şomajului de masă arată clar că băncile sunt deconectate de economia reală. „Criza financiară” interpretată în mod voluntar greşit ca o criză de lichiditate de politbirourile dela Washingtonşi Londra e de fapt o criză de insolvenţă. Drept urmare, sistemul bancar, prin intermediul băncilor centrale sub control, nu face altceva decât „să-şi plătească datoria de pe Visa cu cardul Mastercard”, ca şi consumatorul anglosaxon. Aşadar, principalul factor care „afectează negativ companiile şi creşterea economiilor” este tocmai existenţa acestor bănci de credit de facto falimentare şi cârdăşia întregii elite politice cu ele.
2. „băncile ar putea transfera asupra clienţilor costurile suplimentare legate de noua taxă”
FALS. Argument tipic terorist: „dacă vă răsculaţi împotriva capo-urilor care vă duc la muncă forţată, vine SSul şi vă îngroapă de vii.” Dar care clienţi? Cei care de ani de zile nu mai obţin nici-un credit pentru nimic? Sau oare s-au gândit la un „transfer” retroactiv pe contractele deja încheiate? În acest caz, nu avem de ce să ne facem griji: putem fi siguri că Jeffrey Franks, mare apărător al neretroactivităţii legilor (cf. http://korkorezhau.blogspot.com/2010/11/absurdistan-note-4-bwana-dans-les-kapat.html), va sări la bataie în interesul consumatorului bancar. Dar „şi deschiderea unui depozit e tot o tranzacţie financiară” argumentează un alt filantrop, Radu Gheţea. Vreau să-l liniştesc: omul de rând nu va suferi prea crâncen, fiindcă ori nu mai are de mult ce depozita în cazinoul bancar (fiind şomer sau mic deţinător tâlhărit la drumul mare de haiduci high frequency), ori s-a prins de şmecherie şi îşi ţine mica agoniseală în aur fizic (1862$la London Gold Fix în clipa în care scriu – oare de ce?).
3. Taxa „va determina mutarea multor tranzacţii în centre financiare mai puţin reglementate”
FALS. „Centrele financiare” spre care s-a mutat tranzacţionarea clasei de mijloc în ultimii ani sunt cantinele de ajutor social, sau, pentru cei norocoşi, mici seifuri domestice pline de aur şi argint. Cine, deci, tranzacţionează? Băncile. Din care bani? Din bani publici. Ca să se ducă cu tot cu scumpele de tranzacţii în China sau Brazilia, ar trebui să aibă garanţia prealabilă că statele respective vor prelua habitus-ul de piromanie financiară al Rezervei Federale şi altor BCE, şi refinanţa automat orice gaură apare în conturile cazinoului. Persupunând chiar că chinezii şi brazilenii înnebunesc grav şi sectoarele speculativ-parazitare din mediul bancar occidental s-ar muta la ei, nu ne rămâne decât să-l parafrazăm pe periculosul troţkist Roger Lowenstein: poate nu-i aşa de important să păstrăm monopolul ciumei…
Taxa, deci, ar fi o idee bună într-o lume unde băncile n-ar fi în faliment de facto, şi unde ultima sursă de tranzacţionare n-ar fi jefuirea bugetelor şi activelor publice.
Prăbuşirea burselor (manipulate masiv de investitori bancari prin high frequency trading) după eşecul şantajului oligarhic „ori ne creaţi EU bonds, ori aruncăm încă o dată „economia” în aer” faţă de rezistenţa germană, însă, arată foarte clar că, fără EU bonds, adică fără mutualizarea jafului şi monetarizarea datoriei în detrimentul salariilor şi al pensilor, NU VORMAI FITRANZACŢII, şi Sarkozy-Merkel nu vor avea ce să impoziteze.
„Problema” taxei, ca şi restul „listei de propuneri” Sarkozy-Merkel, este, deci, o diversiune produsă de politicieni în impas. De asemenea, „guvernanţa economică UE” există de mult, guvernele oficial diferite ale unor state oficial suverane fiind de mult manipulate de aceaşi oligarhie financiară. În spatele norului de fum creat de „taxa pe tranzacţii” şi de „guvernanţa economică” se ascunde adevărata alternativă: EU bonds sau haircut, spoliere sau restructurare. Asta e miza profundă a dezbaterii în curs de desfăşurare în UE (mai ales între Germania şi Franţa): ori modelul atlantic de spoliere financiară până la involuţie tehnică şi civilizaţională, cu Breivik la putere pe termen mediu, ori modelul centro-european de apărare a plusvalorii productive, deci a clasei de mijloc.
Vorbim desigur despre o luptă a titanilor în care opinia României, sau a elitelor progresiste din România, contează cât se poate de puţin. Dar, pentru cultura politică a susnumitelor elite, îmi pare foarte interesant faptul că principalii promotori ai proiectul EU-bonds sunt partidele pseudo-socialiste din adunarea PES, cu SPD german şi PS francez în frunte…