Am lipsit din ţară şi cînd m-am întors am văzut că a avut loc iarăşi un Pride. Care a fost miza acestei manifestări? Faţă de ce s-a protestat?
Salut Vasile, bine ai revenit, mulţumesc pentru invitaţia la dialog. Da, ca în fiecare an în ultimii 13 ani, am avut Pride-ul. În fapt, vorbim despre un protest în stradă al unor cetăţeni. O ieşire în spaţiul public, un coming out comun, o asumare a unei identităţi. Evident, există mereu observaţia, de unde această mândrie, de ce această mândrie? Mişcările LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi persoane transgender) au această caracteristică peste tot, din Taiwan până în Australia, Argentina sau Ungaria, transformarea acestei manifestări într-o chestiune de culoare, un festival stradal. Acum, acest lucru nu e universal. Dacă ne uităm la Republica Moldova, lucrurile sunt mai nuanţate, mai interesante. Dată fiind homofobia încă existentă în societate şi faptul că acest marş al comunităţii LGBT are o contra-manifestaţie, se desfăşoară în condiţii de securitate maximă, activiştii de acolo l-au transformat într-un marş tăcut, intitulat „Fără frică”. Tot în zona ex-sovietică, în Georgia nu avem un Pride propriu-zis, ci avem manifestări publice anuale de 17 mai, ziua internaţională pentru lupta împotriva homofobiei şi transfobiei, zi simbolică pentru activiştii locali. Pe 17 mai 2013, activiştii LGBT din Tbilisi au încercat să organizeze o manifestare, fiind atacaţi şi luaţi pe sus de o mulţime formată din mii de credincioşi, alături de preoţi ortodocşi, poliţia a trebuit să evacueze activiştii pentru drepturile omului. Scenele sunt uluitoare. Revenind la Pride-ul nostru, anul acesta a fost organizat de asociaţia Accept şi s-a cerut respingerea iniţiativei de modificare a articolului 48 din Constituţie şi legalizarea parteneriatului civil. Sunt două deziderate imediate ale comuntatii LGBT de la noi.
În ce constă această schimbare a Constituţiei şi ce înseamnă din punctul de vedere al LGBT această schimbare a Constituţiei?
Actualmente, articolul 48 din Constituţie spune că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”, iar Coaliţia pentru Familie vrea să schimbe articolul în „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie”. Din punctul nostru de vedere schimbarea este discriminatorie, încearcă să excludă o categorie de cetăţeni prin actul fundamental. E inacceptabil şi extrem de problematic, pentru că nu e vorba doar despre drepturile LGBT, ci despre drepturile omului în România. Când vorbim de drepturi ale omului, vin toate la pachet, dacă permitem o breşă pentru o categorie de cetăţeni, atunci drepturile tuturor sunt în pericol sau puse sub semnul întrebării. Mai apoi, orice manual de ştiinţe politice îţi pune în faţă definiţia minimală a oricărei democraţii: alegeri libere şi corecte, mai multe partide politice, domnia legii şi protecţia minorităţilor. Fără aceste 4 aspecte esenţiale, nu avem democraţie.
Mie mi se pare că alegerea termenilor de „familie” şi „căsătorie” a fost o greşeală. Familia şi căsătoria sînt concepte bine definite cu o puternică încărcătură tradiţională şi religioasă. În definitiv comunitatea LGBT vrea un cadru legal, un „parteneriat civil”, care culmea poate ajută nu doar comunitatea LGBT ci şi un număr mare de cupluri heterosexuale care locuiesc împreună fără a se legaliza oficial în faţă statului. Bănuiesc că un cuplu LGBT nu vrea la biserică o căsătorie şi o famile tradiţională?
Evident avem în România o confuzie între căsătoria civilă şi cea religioasă. Confuzie care a fost exploatată de iniţiatorii modificării Constituţiei. Cu toate acestea, aceeaşi Constituţie ne spune că o căsătorie civilă trebuie să aibă loc înainte de cea religioasă. Deci statul primează în faţa Bisericii. Nu, noi nu cerem căsătorie la biserică. Fiecare biserică trebuie să aibă dreptul de a exercita propriile ritualuri, cum crede de cuviinţă. Libertatea religioasă este la fel de importantă ca şi drepturile LGBT. Acum, formularea articolului 48 este, într-adevăr mucalită, tocmai pentru că vorbeşte despre familie şi căsătorie la un loc. Acest lucru te face să îţi pui întrebări cu privire la definiţia familiei. Mamele singure care cresc copii nu sunt o familie? Văduvele şi cu fiii lor sunt o familie? Acum, cred că se ridică şi întrebarea dacă în condiţiile modificării Constituţiei va mai putea fi legalizat parteneriatul civil? Nu ştim şi oricând o potenţială lege ar putea fi atacată la Curtea Constituţională. Hai să îţi spun şi un caz mai special, ca anecdotă. Constituţia Spaniei prevede căsătoria ca fiind între bărbat şi femeie şi totuşi, judecătorii constituţionali au legalizat căsătoriile gay, aducând că argument faptul că în actul fundamental avem standardul minimal pentru drepturi, iar orice stat poate extinde aceste drepturi şi cuplurilor gay. Interesant, zic eu.
Ai dreptate, parteneriatul civil ar fi o recunoaştere din partea statului a unor drepturi pentru cuplurile gay şi pentru aproximativ 400.000 de cupluri heterosexuale care nu sunt căsătorite. Moştenire, aparţinător în spital, credit bancar comun, bunuri comune, condiţiile separaţiei, etc. Ştii cum văd eu parteneriatul civil? În România avem, din păcate, multe familii sărace. Spunea cineva recent, nu mai ţin exact minte cine, că nu toată lumea îşi permite o nuntă, care este costisitoare totuşi. Gândeşte-te câte cupluri în comunităţile de romi trăiesc în sărăcie şi nu sunt căsătorite. Parteneriatul civil ar ajuta, ar fi şi o procedură mai simplificată.
Revenind la familie, aş vrea să precizez şi faptul că familiile gay sunt deja o realitate în România. Ba mai mult, persoanele LGBT cresc copii, apropo de discuţia în jurul adopţiilor. Pot să îţi dau numeroase exemple de bărbaţi gay care au un copil sau doi dintr-o fostă căsătorie, la fel cum există mame transgender care-şi cresc singure copiii. Familiile noastre există, ele sunt formate şi din părinţi cărora le împărtăşim propria orientare sexuală, şi din copii, fraţi, surori, cumnate, unchi etc.
Mai multă lume atenţionează că Coaliţia pentru Familie propune nu doar punctual nişte lucruri, ci o întreagă viziune asupra societăţii, care vrea în esenţă să limiteze drepturile şi libertăţile unor cetăţeni. Cum interpretezi acest lucru? Spune-mi te rog cum vede comunitatea LGBT Coaliţia pentru Familie?
Eu cred că vorbim de o viziune mai largă atunci când vine vorba despre Coaliţia pentru Familie. Într-un fel valul conservator şi fascist care l-a adus la putere pe Trump, de exemplu, şi care e în creştere în numeroase alte ţări, se manifestă la noi prin Coaliţia pentru Familie. Controlul trupului este un lucru extrem de grav. Deja avem semne că se încearcă şi restricţionarea avortului, altă formă de control a corpului, femeilor de această dată. Ştiu că se speculează mult pe legăturile dintre regimul Putin şi Coaliţia pentru Familie. Ele probabil există, vedem ce se întâmplă în Cecenia unde persoane gay sunt ucise de stat, în Rusia a fost interzisă aşa-zisa „propagandă homosexuală”, tot în numele copiilor. Ca o paranteză, copiii sunt folosiţi ca justificare şi instrument politic pentru multe lucruri, sunt un soi de argument ultim de care nu poţi trece. Însă eu văd dincolo de lumea această bipolară, o mentalitate încremenită în epoca Războiului Rece, Vest vs. Rusia. Cred că diferitele interese ale unor grupuri, naţiuni, companii, instituţii, se întrepătrund, uneori se suprapun, alteori nu. De exemplu, eu văd mai degrabă (am şi scris despre asta aici şi aici) grupurile neo-protestante şi conservatoare americane care investesc discurs şi bani înspre Coaliţia pentru Familie. Vorbim de miliardari americani care au pompat bani şi în Tea Party, şi în restricţii împotriva LGBT din diverse state americane, care au mers pe mâna lui Trump, care au conexiuni şi cu Rusia lui Putin, şi cu referendumul de interzicere a căsătoriilor gay în Slovacia în 2015, care au criminalizat homosexualitatea în Malawi sau care au împins pedeapsa cu moartea pentru homosexuali în Uganda. Tacticile sunt aceleaşi, discursul foloseşte aceiaşi piloni, iar viziunea e mai largă.
Dinspre comunitatea LGBT îţi închipui că această Coaliţie pentru Familie nu arată prea bine. Nu ne sunt necunoscuţi, totuşi. Sunt aceleaşi grupuri care au încercat să modifice Constituţia şi în 2007, atunci au strâns 800.000 de semnături, dar au fost respinşi la Curtea Constituţională, aceiaşi care în 2011 la Noul Cod Civil au introdus interzicerea căsătoriilor gay şi a parteneriatelor civile, iar în 2013 în faimoasa şi eşuată încercare de modificare a Constituţiei (comisia condusă de Crin Antonescu, pe vremea USL) au pus presiune pentru modificarea articolului 48. Constant, aceste grupuri au vrut să vulnerabilizeze cetăţenii şi cetăţenele LGBT. Singura diferenţa acum este că Biserica Ortodoxă Română s-a implicat activ. Am mai spus-o, dar cred că trebuie subliniat faptul că din 2001, de când homosexualitatea a fost decriminalizată, minorităţile sexuale nu au avut nicio lege adoptată care să li se adreseze, deşi ne confruntăm cu numeroase probleme ce ţin de acces pe piaţa muncii, la servicii medicale, la educaţie, etc. În aceste condiţii de criză pentru comunitate a apărut în 2015 şi iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, care ne demonizează şi ne patologizeaza zilnic. Ei nu ne neagă doar nişte drepturi, ci propria identitate. Suntem comparaţi cu pedofilii, cu zoofilii, lucru care numai dezbatere şi dialog nu se poate numi.
Alte voci sînt îngrijorate de faptul că această organizaţie precum şi bisericile diferite care se implică în acest demers au o putere de influenţă prea mare asupra instituţiilor statului, asupra partidelor etc? Există un astfel de pericol?
Eu zic că există un astfel de pericol. De altfel, Coaliţia pentru Familie a şi dat publicităţii un document intitulat „50 de măsuri pentru familie”, în care cer înfiinţarea unui post de secretar de stat pentru familie în Ministerul Muncii, cer înfiinţarea unei comisii parlamentare permanente pentru familie, restricţionarea avortului, descurajarea divorţului, interzicerea pornografiei. Vedem că 232 de deputaţi au votat pentru iniţiativa de modificare a Constituţiei, vedem politicieni care ies zilnic cu mesaje de sprijin pentru această Coaliţie pentru Familie, e clar că există complicităţi şi influenţă, lucru care nu ţine de democraţie şi de transparenţă. Se iau decizii deasupra capetelor noastre.
Din direcţia cealaltă există o poziţie care susţine cum că demersul Coaliţiei este democratic. Este sau nu este democratic din punct de vedere tehnic acest demers?
Eu consider că nu este democratic pentru că încalcă articolul 152 din Constituţie, care spune că nu poţi modifica actul fundamental dacă această modificare rezultă în restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Curtea Constituţională a decis altceva. Mai mult, ce e democratic în restricționarea drepturilor unei minortăți? Oricum, chestiunea legalităţii e cam aşa, şi sclavia a fost legală, şi apartheid-ul, ceea ce nu înseamnă că nu vorbim despre regimuri criminale. Mai apoi, dacă ne uităm la Turcia şi la Ungaria, se vede clar că referendumurile sunt folosite constant ca unealtă de erodare a democraţiei. Lui Erdogan i-a ieşit, la limită, lui Orban nu i-a ieşit referendumul împotriva refugiaţilor.
Întotdeauna ca om de stîngă încerc să fiu tot mai atent contextului căruia mă adresez şi în care-mi prezint valorile mele. În contextul existent în România Pride-ul oare nu are menirea fix de a-i antagoniza şi mai mult pe conservatori şi de a întări stereoptipuri/prejudecăţi, împărţind lumea între puţini şi luminaţi şi mulţi şi conservatori, aşa cum s-a întâmplat şi de data asta?
Nu cred că ţine doar de Pride, ci de o viziune mai largă asupra modernităţii. Este ceea ce Jasmin Puar numea „homonationalism”, modernitatea văzută prin prisma raportării la homosexualitate. Şi în 2001 la decriminalizarea homosexualităţii am avut aceeaşi dezbatere şi aceleaşi tabere. Ce spune Puar este că unele corpuri homosexuale încep să fie acceptate ca normă, ca parte a corpului naţiunilor. Acest proces de modernizare este similar cu revoluţia industrială, de exemplu. Te poţi opune, dar nu îl poţi opri. Ei bine, o serie de state, Rusia, Iran, ţările din Sudul global, nu se pot manifesta decât anti-modern în acest siaj, nu poţi propune o modernitate alternativă, ci doar o anti-modernitate, o rezistenţă. Mai mult, nivelul de modernitate al unei naţiuni este definit prin prisma drepturilor LGBT. Cred că lucrul acesta s-a văzut foarte bine şi la semnarea acordului de asociere dintre Uniunea Europeană şi cele 3 ţări ex-sovietice: Ucraina, Moldova şi Georgia. Obligativitatea unei legislaţii anti-discriminare care să includă orientarea sexuală a generat cele mai mari dezbateri în aceste societăți aflate la intersecția marilor imperii.
Există un stereotip cum că mişcările LGBT pun în pericol familia tradiţională. Recunosc că din observaţiile mele ca un om care mă mişc în toate mediile posibile şi imposibile peste tot în ţară asta observ mai degrabă alte cauze care fărîmiţează şi destramă familia. Mai ales cauze economice şi sociale: sărăcie, lipsa locurilor de muncă, migraţia, accesul tot mai precar la educaţie şi sănătate. De unde vine această isterie şi frică?
Din teamă de celălalt, de necunoscut. E clar că nu comunitatea LGBT pune în pericol familia tradiţională. Revin mereu cu exemplul personal, la noi în familie tata a murit în sărăcie lucie, pe drumuri, iar mama a plecat să muncească în Germania. Ne-am trezit 2 copii de 14-15 ani singuri, nevoiţi să ne întreţinem, să spălăm, să călcăm, să gătim, să plătim dări, tot în casă. Mama ne trimitea bani şi noi ne gospodăream. Evident migraţia economică a milioane de români a dus la astfel de cazuri, care au afectat unitatea familiei mult mai mult decât ar face-o un cuplu gay care îşi vede de treabă.
Cum vedeţi voi soluţia rezolvării acestui conflict care pare tot mai deschis?
Eu văd lucrurile altfel. Mă ghidez după ceea ce Sidney Tarrow (citându-l pe Charles Tilly) numeşte „political opportunity structure”, structura de oportunitate politică. Mişcările sociale se nasc când această structură de oportunitate politică se schimbă, când se rearanjează piesele, contextul. Exact acest lucru s-a întâmplat la finalul lui 2015, cu apariţia Coaliţiei pentru Familie. Vorbim de o primă oportunitate în istorie a comunităţii LGBT de a-şi spune povestea, de a-şi creiona o identitate publică, de a propune propriile teme pe agendă. Da, e dureros şi se produce într-un mediu ostil, plin de ură şi demonizare, însă iată câţi aliaţi am câştigat, iată câtă vizibilitate am avut, iată că şi lumea gay iese mai în faţă, îşi asumă mai mult, despre parteneriat civil au vorbit chiar şefi de partide politice, lucru de nepomenit în trecut. Aşadar, avem o portiţă de oportunitate, însă în acelaşi timp bătălia cu forţele conservatoare este una de anduranţă, de uzură, de lungă durată. Din păcate vom vedea şi compromisuri, şi ostaşi căzuţi în bătălie, şi separări ale apelor. Fac parte din viaţă.