Acesta este primul text dintr-un grupaj mai amplu despre dilemele, la stânga și nu numai, cu privire la relația cu UE, în siajul Brexit dar și al crizelor de tot felul ce marchează perioada actuală. Este o încercare de a contura posibile scenarii, perspective și resurse teoretice și practice cu care să abordăm situația de față, locală și europeană (redacția)
De vreo doi ani, o anumită parte a stângii (genul Chris Bickerton, Owen Jones, Tariq Ali, să zicem) a început să militeze pentru ieșirea din UE ca un prim pas pentru a da șanse stângii democratice ca proiect politic, forțând reconectarea stângii politice și culturale cu salariații. Dar Lexit-ul a început să se audă tot mai mult atât la stânga intelectuală din Europa, cât și la cei care o urmăresc din campusurile americane. Ca atare el a încetat să mai fie legat doar de problematica ieșirii Marii Britaniei și a devenit o etichetă mai generală aplicându-se, să zicem, cuiva care susține cu argumente de stânga ieșirea României sau Suediei. Deși actualmente în România nu există susținere politică serioasă pentru o astfel de agendă, în evantaiul stângii intelectuale au început să circule argumentele Lexitului.
După părerea mea, Lexitul nu are sens nici în centru, nici în periferie. Ideea că se poate ieși din marasmul neoliberal ieșind din UE cere genul de triplu salt mortal care arată bine în înregistrările de pe youtube, dar nu în realitate și, mai ales, nu în curtea blocului. Lexitul are ceva sens ca dezbatere teoretică radicală despre democrație și legitimitate, însă odată ce ieșim în realitatea empirică el devine o tragică și manifestă eroare a stângii. În cele de mai jos nu o să mă leg de argumentele în favoarea existenței noastre în UE care țin de politică, cultură sau securitate. Mi se par prea evidente pentru consuma spațiu într-un text scurt. Mă voi lega doar de cele economice, zona în care lexiterii patinează pe ghețuri subțiri.[1]
Lexit: meniul scurt
Care sunt, în fond, argumentele Lexit și cât stau ele în picioare? Un argument central este că s-a transferat mult din democrație înspre tehnocrația UE (mai ales în zona euro), o tehnocrație dominată de interese corporatiste. Dacă te uiți la toate astea din colțul omului care citește atent teoria democrației (aceea modestă, liberală, ca să nu vorbim de teorii mai radicale) e clar că există o dramă a depolitizării deciziilor economice elementare despre cum ne batem cu recesiunile sau taxăm oligarhia și corporațiile, sau despre cum să eliminăm precaritatea socială.
Un alt argument este că în criza grecească s-a revelat relația de dominație dintre națiunile creditoare și cele debitoare, sistemele politice din Germania, Finlanda sau Slovacia fiind chiar mai aspre cu democrația greacă decât tehnocrații Troicii. Primele semnale ale Lexitului au apărut dupa criza grecească, unde tratamentul administrat societății elene a creat, pe bună dreptate, dezgust. Lama tehnocratică taie din democrațiile tuturor, iar lama democrațiilor creditoare taie și mai mult din democrația națiunilor debitoare atunci când acestea din urmă nu se mai pot refinanța singure. Lama tehnocratică era cunoscută de mult, iar lumea s-a obișnuit oarecum cu ea. A doua lamă a apărut, înfiorător, în timpul crizei din sudul Europei și din Irlanda. Cele doua lame s-au unit atunci și ne-au dat un foarfece care ajustează vocea pe care o mai poate avea democrația națională.
Există mult adevăr în ambele poziții și nu am spațiu să critic aici încă o dată ceea ce am criticat pe larg în raport cu UE în cele două cărți publicate. Știu, integrarea a dat drumul la robinetul cu yesmeni locali în raport cu dreapta europeană mai ales. În loc să vadă că în UE e spațiu de manevră pentru o integrare mai socială – spațiu adesea ignorat și în rândurile stângii, a propos – au folosit integrarea în scopul unor agende inspirate de fundamentalismul pieței sau de prioritățile alianțelor sociale din care fac parte.
Dar una e critica și altele sunt consecințele pe care le putem deduce din ea. Căci una e cererea de a reforma instituțiile UE, care e necesară, urgentă chiar, și alta e povestea cu acest non sequitur numit Lexit. Reforma UE se poate face doar din interior, oricât am fi de dezamăgiți de patologiile și de disfuncționalitățile Uniunii.
Trei contre pentru Lexit
Cred că e o tragică eroare să sărim de la critică la ideea că soluția este ieșirea din UE și că ieșirea asta ar fi până la urmă musai favorabilă stângii prin responsabilizarea elitelor naționale. Se vorbește și de ipoteza că cei pauperizați vor vedea, odata scoși din UE, că au fost duși cu zăhărelul de dreapta, de tehnocrați etc. Și că vor înțelege că soluția adevarată e, să zicem, un front popular. Aștept de la cei care propun teoria asta să specifice mecanismele prin care se ajunge la acest rezultat, căci până acum m-au lasat în ceață. Între timp, arunc la bătaie trei contraargumente la Lexit, enunțate din perspectiva condițiilor țării și zonei în care trăim.
Primo, ipoteza Lexit poate primi un test simplu. Există țări pe care testul poate fi făcut fără inconvenientele analitice ale unui sector bancar gigant (Elvetia) sau ale unor rezerve de petrol la fel (Norvegia). Țările acestea sunt aici, lângă noi. În Ucraina, Serbia sau Macedonia nu se poate da vina pe UE pentru sistemele sociale sinistre, suicid ambiental, defrișări masive, redistribuție oligarhică “în sus,” privatizare de bunuri comune dincolo de ce cunoaștem noi pe aici, mă rog, toată încurcătura de agresiuni care ne mănâncă zilele, dar pe o scara mai mare. Toată stânga democratică din aceste țări încape în trei piețe urbane mai măricele din motive multiple, niciunul din ele fiind legate de UE. Țările cu o stângă cât de cât mai răsărită sunt cele din vechea UE sau, la noi in regiune, în Slovenia. De Anglia nu mai vorbim. Este realitatea politică a neoliberalismului britanic mai benignă sau mai deschisă stângii? Este mai mică puterea politică a City-ului și a dreptei? Se simt sindicatele mai bine? Starea partidului laburist la următoarele alegeri e atât de dezastruoasă, încât nu reușesc să îi întreacă pe conservatori nici când vine vorba de încrederea dată de public cu privire la gestiunea sistemului medical.
Secundo, costurile ieșirii din UE sunt devastatoare pentru cei mai vulnerabili, iar capitalismul globalizat se va înfrunta cu mâinile goale, fără scutul comunitar. E adevărat ca UE a apărut prea adesea ca un proiect neoliberal și aservit intereselor corporatiste, mai ales a celor bancare. Negocierile cu SUA pe TTIP, de pilda, au scos la iveală scandalul cu judecarea semi-privată a conflictelor comerciale. Dar măcar există o consultare publică serioasă făcută de Comisie, mai sare un valon sau un franțuz să arunce nisip în mecanismele negocierilor, se fac contestări intense în Parlamentul European, sar la cuțite sindicatele cu ceva voce în Bruxelles, se ia la bani mărunți gândirea unică din draftul inițial. Politica dusă la nivel comunitar de actori de stânga poate fi suficient de tare încât să blocheze adoptarea tratatelor de liber schimb de acest gen, ceea ce s-a și întâmplat cu TTIP. Sau se mai scot niște vize în Canada pentru români. V-ați gandit, prin contrast, cum ar arăta o negociere bilaterală cu, să zicem, Trump, negociere ceruta de un guvern de stânga dintr-o țară ieșită din UE, dar care, neputând trăi din piața internă, trebuie să exporte ca să aibă valută forte pentru a plăti lucruri necesare unei societăți moderne: medicamente, echipament medical, țiței, gaze. Cu ce se intră în camera de negociere, odată ce nu ai în spate cea mai mare piață comună din lume și experții specializați pe astfel de negocieri? Cum se trece de valea morții de după ieșire, vale în care de câștigat au în zona noastră sau în Anglia conservatorismul și extrema dreapta care de două decenii urlă împotriva “socialismului” de la Bruxelles?
Terzo, în UE te îngrădesc pe mai multe paliere, mai ales pe macroeconomic, dar măcar îți dau și dreptul, și banii pentru a face ceva pentru cei strâmtorați de “ajustări.” E adevărat ca în criza grecească ni s-a arătat câtă valoare mai are suveranitatea populară atâta timp cât rămâi fără bani și în care țările creditoare vin și îți spun că dacă nu ești de acord cu tehnocrații fac și ei un referendum acasă, în Germania și Olanda, să vedem ce zice democrația lor despre împrumutul dat grecilor. (Da, știu că împrumutul nu e dat grecilor dar astfel e pusă problema acolo). Mai aproape de noi, în 2011 Comisia Europeană a pus mâna pe barosul cu care a dat în codul muncii și dialogul social din România, slăbind mișcarea sindicală. Chestii urâte, dar dacă nu eram în UE și eram în criza datoriilor, nu credeți că FMI mătrășea oricum aceste instituții de bază ale pieței muncii cu la fel de multă forță? Și că o făcea cu țara ieșită din UE care nu mai avea intrări de 2-3 la sută din PIB sub forma de stimul eurokeynesian (că astea sunt fondurile structurale în timp de criză în Europa de Est). Imaginați-vă cu ce tăieri ne pomeneam dacă aceste procente din PIB erau la deficit (nu e greu de imaginat; vedeți ce s-a mai ales din Ucraina după un astfel de program de ajustare structural). Se sparie gândul.
Da, banii de stimul aceia au mers la asfaltatori dubioși (care e vina UE aici?) și infrastructuri absurde care cresc congestia și dependența de mașină (a cerut asta Bruxellesul?). Dar au mers și în spitale și școli, cheltuieli care altfel cădeau pe bolnavi și elevi. Iar dacă nu au mers la destule spitale și școli asta se datorează în primul rând administrației slabe cu care suntem înzestrați, prin contrast cu unii vecini. Mult hulitele fonduri au scos mii de sate din noroi și fântâni infecte pentru prima dată în istorie, au pus echipament medical în spitalele de provincie care au adus înapoi doctorii aflați pe picior de plecare afară. A mai prins ceva, prea puțin, și CFR-ul, însă alegerea autostrăzilor pentru clasa mijlocie și industrie, în defavoarea mult mai raționalei opțiuni pentru transport feroviar, este a guvernului local, nu a UE, de unde vin și critici pe temă. Iar acum, că există Fondul European de Investiții Strategice (“Planul Juncker”) și astfel toată Europa are la dispoziție un fel de bancă de stat cu o jumatate de trilion de euro în credite disponibile pentru proiecte de dezvoltare, de la trenuri la cercetare, știti cine a luat cele mai multe fonduri? Polonia, Germania, Franța și Italia, adică țările care au banci de stat capabile, ceea ce nu este cazul la noi (cazul polonez ne demonstrează că nu a fost o cerință a UE să nu avem o astfel de bancă). Stânga vrea bănci publice de dezvoltare. UE are una și e cea mai mare din lume și pentru noi sau greci, dar nu pentru polonezi si spanioli banii stau acolo deși cu ei și cu fondurile structurale s-ar putea porni un New Deal aici acasă.
E sigur că FMI ar fi cerut grecilor tăieri mai mici de deficit decât au cerut statele membre UE (a propos, să nu mai aruncăm totul pe tehnocrația bruxelleză, marile decizii se iau de statele membre cu bani care cred că cei din Comisie sunt prea soft). Așa cum recunoaște echipa lui Juncker, austeritatea din anii 2010-2014 a fost prea brutală, dezastruoasă politic și, în cele din urmă, tăietoare de cracă de sub picior, datoria țărilor “salvate” crescând, adică exact opusul priorităților creditorilor. Însă FMI își vrea banii înapoi după cîțiva ani și la dobândă dublă. Ultimele împrumuturi date Greciei sunt pe 32 de ani la cea mai joasă dobândă posibilă unui stat suveran în stare de cvasifaliment (0.9 la sută). Dacă ești în afara UE și ești în incapacitate de plăți ai de ales între faliment, FMI și, cu ceva contacte speciale, băncile chineze (care cer spre 5 la sută dobândă, pe termene mult mai mici decât UE). Criza grecească a arătat că alternativele extra-europene (China, Rusia) de a te finanța sunt doar o ipoteză, ca sa fiu politicos. În fine, zona euro nu înseamnă neapărat austeritate fără sfârșit. Portugalia are un guvern de stânga anti-austeritate (care îi include pe comuniști) și care își indeplinește agenda în cadrele regulilor zonei euro. Sună contabil, știu, dar atâta timp cât ești îndatorat nu poți discuta doar teoretic.
Să ne uităm puțin despre importanța politică a pierderii suveranității în contextul unui aranjament comunitar unic de tip UE ca preț pentru solidaritatea reprezentată de fondurile UE. Dreapta are o perspectivă romantică și bățoasă pe subiect: națiune, patriotism, etc. (Există evident dreapta europenistă din Est, pentru care fondurile “se dau”, așa, ca de la sultan). Pentru stânga această pierdere are o semnificație mai pragmatică: este o pierdere a ocaziei de a responsabiliza în mod direct elitele. Argumentul este precis la nivel de teorie a democrației dar să ne uitam un pic la partea sa economică.
Este bine știut că fondurile europene au venit după ce România a cedat diverse forme de suveranitate, a dereglementat, liberalizat și așa mai departe. Doar că pe alte paliere Romania și țările baltice au fost forțate de UE să reglementeze multe zone (mai ales pe finanțe) unde era neoliberalism pogorât din fanteziile libertariene. Și ce înseamnă concret pierderea aceasta în periferie, și este neapărat o pierdere negativă? Chiar suntem siguri că s-ar fi cedat semnificativ mai puțin dacă eram în afara UE? Serbia a liberalizat la fel ca noi și, chiar dacă au suveranitate pe hârtie, nu înseamnă că o au și de facto. Mai mult decât atât, sunt foarte multe paliere ale suveranității dragi nouă, celor din stânga generică (mediu, relații de gen, minorități, securitatea muncii, standarde de planificare urbana) care, cedate politicii comunitare, au dat rezultate mai apropiate de idealurile noastre decât ar fi fost cazul dacă ele cădeau sub autoritatea exclusivă a elitelor locale, ale căror standarde pe aceste teme le știm foarte bine.
Iar dacă ne uităm mai atent la ce înseamnă fondurile acestea (pornite târziu, și la inițiativa stângii mediteraneene, a propos), vedem că ele chiar sunt un mecanism de redistribuție internă care dă celor mai săraci din uniune un fel de compensație pentru cedarea de suveranitate. Asta e chiar adevărat, deși e pervers că Polonia și Ungaria primesc fonduri masiv, iar Grecia nu, pentru simplul motiv că sunt mai “sărace” la PIB per capita. Punerea la comun a suveranităților naționale și a unor resurse fiscale (după gustul meu, aceasta din urmă e chiar prea modestă) e premisa oricărei uniuni între state și societăți. O Uniune Europeană fără această punere în comun e visul dreptei de a avea în UE un garant al liberului schimb și circulației capitalurilor, și nimic mai mult.
Da, evident, fondurile s-au sifonat masiv, mai ales la început și mai ales în Romania și Bulgaria. Nu e orientalism, e adevărul gol-goluț. Însă grosul a rămas aici. Să zicem, prin absurd, că dacă toți banii europeni ar fi mers pe săpat și astupat o groapă imensă în Bărăgan, pe ei s-ar fi angajat oricum oameni care altfel erau în șomaj și s-ar fi plătit firme care plătesc TVA și asigurări sociale. Subvențiile din agricultură cad cel mai mult în punga agrobusinessului, dar asigură și un fel de plasă de siguranță sărăcimii rurale, plasă care nu ar fi existat altfel. Ceea ce în recesiune se cheamă prins pe Ăl de Sus de un picior. Prin contrast, când a dat criza la sârbi și la ucraineni, nu a venit nimic pe lângă trusa cu scule de tăiat cheltuieli publice. Vreți un contrafactual așa, epidermic? Mergeți în Skopje, capitala țării din care îmi vin amicii cei mai dragi și observați câtă lume sub 50 de ani mai vedeți pe stradă. Suflarea morții pe care o simți în multe din orașele mici ale României e generalizată chiar în capitala țării. Și asta într-o țară cu dezvoltare umană mult mai serioasă ca noi acum 20 de ani.
Brexit-Lexit blues
Până acum, rezultatele Brexit sunt cumplite pentru stânga (laburistă și la stânga ei). Însă există o anume frumusețe în Brexit: UE s-a revelat a fi până la urmă o uniune voluntară, nu o închisoare a popoarelor și nici un destin inerent european. Poveștile de genul UE-URSS sunt de un ridicol total. Statele pot pleca, recuperându-și astfel suveranitatea. UE nici nu trebuie să pedepsească Anglia pentru Brexit. Brexit e destul ca pedeapsă. Un exit e evident o împușcătură în picior. Marea Britanie va fi evident mai săracă, mai inegală și turmentată în relațiile interetnice, acum că s-a deschis larg cușca dulăilor identitari. Dar va fi clar suverană. Cui prodest?
A ieșit Anglia și nu s-a surpat, zic unii. Așa e. Să presupunem mai departe că Brexit nu vine cu o criză socială și economică serioasă dincolo de Canalul Mânecii. Și asta înseamnă că e înțelept să vorbim de virtuțile unui Romexit? La noi, unde două treimi din exporturi sunt parte a lanțului industrial franco-german, în care o parte importantă din PIB sunt fonduri europene, în care nici o primărie nu poate livra spitale și școli mai primenite fără aceste fonduri, în care capacitatea companiilor de stat și private românești de a ieși în afară să facă rost de valută este de râsul curcilor? Cu ce înlocuim aceste resurse și ce infrastructură birocratică avem ca să facem față?
Dacă englezii ies, nu înseamnă că alde noi sau polonezii merită să îi urmăm. Capitalismul e o chestie variată, iar capitalismele cu c mic conteaza analitic mai mult ca barosanul cu C mare? Chiar dacă se duce dracului toata industria engleză din cauza barierelor cu UE, Londra poate folosi City-ul ca un fel de mercenar financiar și paradis fiscal global, două mașinării care îți pot face o groază de bani în capitalismul mondializat. A zis-o pe față ministrul lor de finanțe. La noi care ar fi maneta de urgență? Ultima dată când am fost la fundul sacului (în 1997) am dat drumul la exportul liber de bușteni. Dar chiar dacă radem Carpatii de păduri și vindem tot ce are statul în proprietate, tot nu avem cum trăi, strâmtorat chiar, mai mult de câteva luni. Și ce facem cu drepturile celor trei milioane de români emigrați în UE, majoritatea proletariat de manual?
Să zicem ca într-un context dificil post-Roxit naționalizăm Renault și, așa, ca-ntr-un roman SF, găsim niște manageri super competenți și progresiști dar care o să vină a doua zi la service, întrebându-se cum naiba mai face Mioveniul mașina când piesele din care e făcută provin din enșpe țări, cursul de schimb sare ca popcornul în ulei și piețele UE sunt înconjurate de taxe vamale? Sau ce facem să umplem deficitul lăsat în urmă de suspendarea fondurilor europene? Că dacă nu avem cu ce, ajungem să ne punem pe tăieri sau mărit taxele într-o economie în hemoragie masivă și în care începe marele festin național la tomberon, ca în toate țările care intră simultan în incapacitate de plată și colaps al producției.
Da, băncile occidentale au luat mai tot sistemul bancar în România și apoi ne-au amenințat că își evacuează lichiditatea în băncile-mamă când a dat în noi criza pornită din America în 2008. Credeți că băncile americane ar fi făcut altfel în Mexic? Sau cele sud-africane în țările vecine? Băncile occidentale au făcut la fel în Ucraina, țară fără șanse reale să intre în UE și înainte de orice discuții de aderare. Schweighoferii globali au tăiat pădurile țărilor în curs de dezvoltare, din Subcarpatia ucraineană până în Indonezia. Schweighoferii chinezi fac la fel în Africa și în America Latină, nu e nevoie de UE pentru a li se facilita patosul devorator. Prea ușor îi absolvim de responsabilitate pe decidenții locali și prea ușor blamăm tehnocrația din Bruxelles fără să întrebam de fiecare dată dacă aceasta nu cumva are un rol (mai) important pe subiectul la care ne referim.
Spațiul comunitar nu este omogen. Este unul foarte contestat, iar Comisia nu este întotdeauna hăitașul marelui capital. Adesea dimpotrivă. S-au bătut cu Irlanda să taxeze Apple așa cum e normal, merg pe ideea taxării la sursă, care ar readuce resurse fiscale enorme asunse de multinaționale și oligarhie, au împins taxa Tobin (răpusă de o coaliție neoliberală care a inclus și România), critică sistemele fiscal regresive, au creat un fond de jumătate de trilion de euro pentru investiții publice. Nu totul e neoliberalism și ar fi tragic să aruncăm pruncul cu celebra apă din copaie, trecând cu vederea faptul ca marile decizii legate de distribuția inegală a resurselor sunt responsabilitatea primară a elitelor naționale. Chiar este România lanterna roșie la sărăcie și inegalitate din cauza UE? Dacă UE ar fi avut un rol așa de important din acest punct de vedere, de ce Slovenia, Cehia și Slovacia sunt printre țările europene cu sărăcia și inegalitatea cele mai reduse?
În loc de concluzie
Nu suntem în România în situația de avea o coaliție de stânga democratică, însă merită să explorăm până la capăt ipotezele unui Lexit. Chiar crede cineva serios că traumele economice care vin vor duce la victoria unui mare front popular pentru cei din afara UE și la coșmar fără sfârșit în interiorul UE, pentru simplu fapt că în interior democrația are vocea mai groasă? Și dacă da, pe ce se bazează argumentul? Orice alfabetizat în istorie știe că reacția la dizlocările produse de liberalism economic se pot ancora la fel de bine în comunitarism ultraconservator, neopatrimonialism, neofeudalism sau chiar fascism. Și că acestea pot avea o viață foarte lungă, mai ales dacă au sponsori externi. Sau în religie și servicii secrete. Poate merită încă o vizita la Polanyi. Editura Tact a dat Marii Transformari o traducere excelentă și Gareth Dale tocmai i-a scos o superbă biografie marelui ungur cu diplomă în drept la Cluj.
Lupta împotriva puterii capitalismului neoliberal care a dat peste cap cuceriri sociale câștigate în decenii de zbateri e lupta generației noastre. Discuția despre detaliile acestei lupte ține de o dezbatere mai largă care nu are loc aici. Dar lupta nu se duce mai bine în afara UE și mai ales în țările periferice cu economii dependente din afara UE. Iar dacă cineva crede că lupta se poate duce în afara UE, să auzim precizări, să punem pe masă praxisul necesar, demontat, la vedere, pentru toți muritorii de rând.
[1] Pe această cale îmi asum deshis în această analiză înclinațiile mele politice ce vin din social-democrația radicală, keynesism și europenism.