Subestimînd grav capacitatea de mobilizare a străzii, PSD-ul și-a distrus imaginea, un harakiri politic nemaiîntîlnit la nici o lună de la preluarea puterii. Pentru ei, nu există decît trei ieșiri din dilemă: 1) umilința publică, drumul lui Dragnea la Canossa, pentru a salva ce mai poate fi salvat în speranța că rezultatele măsurilor sociale îl vor redresa și îl vor reapropia de baza electorală. 2) alegerile anticipate, imprevizibile. Imaginea tinerilor frumoși și bine îmbrăcați defilînd pe bulevardele marilor orașe a suscitat efuziune dar probabil și destulă animozitate, mai ales în rîndurile beneficiarilor direcți ai măririlor de pensii și salarii ce ar putea privi revenirea dreptei la guvernare ca un atac la propriile buzunare. 3) atacul frontal cu șanse mici de reușită în condițiile dualității puterii și ale unui deep-state ostil, soluție puțin probabilă mai ales că Dragnea nu e vreun Erdogan, Orban sau măcar Kaczyński.
Evenimentele din 2016 ne sugerează că asistăm la o nouă codificare a luptelor de clasă, sau mai exact la o nouă deghizare. În orice caz, pentru clasa capitalistă a fost mereu convenabil ca manifestarea antagonismului de adîncime să fie perturbată de fenomene de suprafață. Iar acum o nouă falie traversează atît elitele cît și clasele populare: reacția împotriva neoliberalismului este deturnată, decuplată de semnificația sa anticapitalistă și pusă la remorca unui autoritarism autohtonist, conservator sau naționalist. O parte a capitaliștilor locali ridică steagul antiglobalizării și suveranității. Și astfel oamenii de rînd, salariații care în trecut se regăseau de aceeași parte a baricadei, a conflictelor sociale și politice, se văd astăzi separați. Integrații vs. exclușii, cîștigători sau partizani ai globalizării vs. perdanți sau sceptici, branșați vs. izolați. Nu e doar o codificare culturală. După 2000, valul globalizării a produs la noi o subclasă sau clasă corporatistă de mijloc care, deși formal proletară, este total dependentă de prezența capitalului străin, altfel spus de modelul nostru de „dezvoltare” economică (mai exact de subdezvoltare și dependență neocolonială), de aranjamentele intercapitaliste bazate pe delocalizarea producției și forță de muncă ieftină ce plasează ferm și pentru multă vreme Romania la periferia sistemului capitalist mondial.
Clasicii afirmau că poziția de clasă este dată de rolul în procesul de producție, dar poate că lucrurile sunt mai complicate. Moștenitorii tradiției marxiste vorbeau deja la începutul secolului XX de apariția în rîndurile proletariatului a unei „aristocrații a muncii”, cu reflexe și aspirații burgheze. Într-adevăr, deși ține formal de clasa muncitoare, tineretul angajat la multinaționale este astăzi exponentul cel mai dinamic al ethosului corporatist, sau chiar PR-ul capitalului trans-național. Atunci cînd aproape de jumătate din salariații din Romania au un venit net lunar de sub 1000 de lei, un salariu de intrare de 1500-2000 la corporație îți creează iluzia apartenenței la elită și îți stimulează aspirația desprinderii de condiția mizeră a majorității, care de fapt nu interesează pe nimeni decît înainte de alegeri. Alături de tineretul corporatist, din țară sau expatriat, stă și o parte a intelighenției universitare, profesori, cercetători, doctoranzi, dependenți de granturi și proiecte europene pentru a-și spori veniturile și pentru a-și confirma statutul cultural. Turismul universitar sau business-class contrastează cu condiția sordidă a căpșunarilor.
Am participat la protestele din 2012. Apoi la cele din 2013, cu tot mai puțin entuziasm. De fiecare dată, ceva ce începea ca regăsire a unui spirit civic, coagularea unui nucleu al rezistenței populare și al solidarității sociale, a degenerat rapid atunci cînd în rîndurile sau pe la spatele protestatarilor s-a cristalizat o voce dominantă. Vocea clasei de mijloc, a tinerilor și nu foarte tinerilor corporatiști, a celor a căror identitate se formează în contrast cu masa asistaților și exclușilor de tot felul. În 2014 s-a manifestat direct în forma isteriei social-darwiniste de facebook. În 2015 n-a fost nevoie de multă mobilizare: mărul era copt, a căzut singur din pom.
Și va degenera și acum, și întotdeauna, iar prietenii și amicii mei prezenți la datorie vor fi mereu dezamăgiți. Pentru că de fapt un regim democratic nu reprezintă prea bine interesele clasei de mijloc, mai ales într-o țară săracă, cînd aceasta e atît de subțire numeric și deci mereu minoritară. Aspirațiile sale de confort și putere sunt amenințate dacă guvernul instalat de masa indezirabililor joacă puțin cartea redistribuirii populiste. Adevărul e că pentru middle-class s-ar potrivi mult mai bine un fascism tehnocratic, în care mulțimea să nu mai încurce, să nu mai deraieze ambarcațiunea prin votul inept dat o dată la cîțiva ani. Într-acolo ne îndreptăm. Deocamdată, înainte de a dispărea cu totul, votul democratic e făcut irelevant.