Despre legalizarea prostituţiei şi miza invizibilă a opozanţilor acesteia
În luna septembrie a acestui an a fost depus un proiect de lege referitor la legalizarea prostituţiei. Dezbaterea declanşată de iniţiativă domnului Prigoană a fost firavă şi inconsistentă, caracterizată prin câteva luări de poziţie ale BOR şi ale câtorva organizaţi feministe. Mai recent, un scandal pe marginea traficului de persoane aduce subiectul din nou în discuţie, înfierbântând spiritele, însă dezbaterea este quasi-inexistentă şi de data aceasta.
Interesant e că aproape toate argumentele care au fost aduse până în prezent în dezbatere în favoarea legalizării prostituţiei s-au încadrat într-o logică utilitaristă, referindu-se la creşterea încasărilor statului, la controlul mai eficient al fenomenului, la sporirea gradului de igienă şi diminuarea riscurilor pentru sănătate, etc. Acest gen de argument, deşi trebuie luat în calcul în elaborarea de politici publice, are un mare handicap: logica utilitaristă poate fi aplicată cu acelaşi succes oricărei activităţi, indiferent de conţinutul acesteia: de exemplu, daca ne confruntăm cu o penurie pe piaţa forţei de muncă, de ce nu am legifera munca minorilor? Sau, daca pedofilia oricum există, de ce nu am legaliza-o şi nu am încasa mai multe taxe? Este periculos sa justifici un fenomen prin recursul la raţionamente de ordin utilitarist, pentru că astfel te încadrezi pe o pistă în care utilitatea finală poate legitima absolut orice. De aceea, cred eu, argumentele în favoarea legalizării trebuie sa fie de ordin intrinsec, să se refere la însuşi conţinutul actului ce urmează a fi legiferat.
Prostituţia – o muncă ca oricare alta
Argumentul principal, din punctul meu de vedere, în favoarea legalizării prostituţiei este unul foarte simplu: acela că prostituţia este un tip de muncă ca oricare alta. Prin urmare, ea trebuie tratată ca orice altă muncă şi trebuie legalizată, întrucât orice activitate practicată în afara legii sporeşte riscul abuzurilor şi silniciilor.
Munca înseamnă, prin definiţie, a-ţi vinde capacităţile fizice sau intelectuale în schimbul unei sume de bani. Cu toate acestea, vânzarea gândirii şi creativităţii cuiva pentru sporirea profitului unei multinaţionale este percepută drept firească şi normală, în schimb, situaţia în care o persoană îşi vinde întregul corp este considerată revoltătoare şi imorală. De ce ne putem vinde braţele, dar nu şi întregul corp? Care sunt sursele acestui refuz?
Militanţii împotriva legalizării susţin că prostituţia nu poate fi considerată o muncă ca oricare pentru că este un act forţat (de o altă persoană sau de un set de circumstanţe sociale disperate), care are consecinţe negative pentru sănătatea fizică şi psihică a prostituatei.
Aş vrea să elimin din strat două aspecte: primul se referă la situaţia în care o persoană este forţată de altcineva să se prostitueze, adică e traficată. Faptul că există trafic de persoane nu înseamnă automat că prostituţia trebuie interzisă: fumatul este legal şi totuşi avem trafic de ţigări, munca în sine este legală şi totuşi există muncitori traficaţi. Traficul nu se confundă cu prostituţia, aşa cum un contract de muncă nu se confundă cu sclavia, chiar dacă sclavul munceşte. Dacă cele două –prostituţia şi traficul – se suprapun adeseori, ele rămân totuşi fenomene distincte. Existenţa traficului de persoane nu e un argument pentru a nu legaliza prostituţia, aşa cum traficul de alcool nu poate servi drept argument pentru interzicerea consumului băuturilor alcoolice. De aceea, aş dori să scot din discuţie chestiunea traficului: el face subiectul unei cu totul şi cu totul alte dezbateri.
Într-al doilea rând, elimin argumentul riscurilor pentru sănătate – numai o orbire dogmatică ne poate face să credem că a munci într-o mină sau într-o fabrică de substanţe toxice este mai puţin nociv pentru sănătate decât a lucra într-un bordel. Nu trebuie să neglijăm însă un aspect care poate explica parţial o asemenea concluzie eronată – acela că minerul sau muncitorul din fabrică se află la adăpostul unui set de standarde de protecţie impuse de un cadru normativ, în timp ce prostituata îşi desfăşoară activitatea în afara unui context legal, prin urmare e mai expusă abuzurilor, la fel ca orice altă formă de muncă ilegală. Dar diferenţa în ceea ce priveşte riscurile pentru sănătate, în acest caz, nu are legătură cu natura activităţii, ci cu extensibilitatea sferei de acţiune a legii.
Aşa că, în cele ce urmează mă voi referi strict la argumentele care insistă pe caracterul de victimă al prostituatei, considerând prostituţia 1) un act forţat de nişte circumstanţe economice disperate şi 2) care distruge respectul de sine al persoanei.
Metamorfoza muncii: de la blestem biblic la virtute
Argumentul circumstanţelor constrângătoare şi cel al caracterului degradant se înrădăcinează într-o viziune asupra muncii tipică societăţii capitaliste moderne. Capitalismul cultivă şi ne inoculează o etică a muncii care transformă munca într-o virtute, într-o chestiune de onoare. În capitalism, ne place să ne amăgim că nimeni nu munceşte pentru că altfel moare de foame, ci pentru că a munci este un act de demnitate umană. Munca are prin excelenţă doar valenţe pozitive, merge mână în mână cu respectabilitatea, onoarea, hărnicia, dezvoltarea personalităţii. Aproape că muncim din pură plăcere.
De fapt, munca în sine nu este nici bună, nici rea – ea este răspunsul uman la o constrângere ontologică determinată de necesităţile supravieţuirii, dublate, mai nou, de dorinţa de satisfacere a unor nevoi de consum crescânde. Până în epoca modernităţii, nu a existat nici o paradigmă etică răspândită la nivelul întregii societăţi care să ridice în slăvi munca – în epoca primitiva, munca răspundea necesitaţilor vitale de hrană şi adăpost; în creştinism, munca însemna răscumpărarea păcatului originar; în antichitate sau evul mediu, munca era efectuată de sclavi, apoi de iobagi, reprezentând o consecinţă irefutabilă a unui statut social imuabil. Pe scurt, munceai sau mureai – de foame sau de mâna stăpânului.
O dată cu zorii modernităţii, datorită industrializării şi tehnologizării, a început să se producă alienarea muncitorului faţă de produsul şi scopul muncii sale. Astfel, a apărut necesitatea unui nou liant care sa re-înoade firul rupt dintre efort, rezultat şi finalitate: acest rol a revenit eticii muncii. Etica muncii nu restabileşte conexiunea dintre muncă şi produsul creat, pentru că nu ar avea cum: în loc să justifice munca prin rezultatul său, deci prin ceva exterior actului, ea legitimează munca prin semnificaţia actului însuşi. Munca îşi suficientă sieşi – munci este, per se, o obligaţie morală şi o virtute, la fel ca bunătatea sau caritatea. Fără exigenţele moralei, dezgolită de straturile de justificări etice, munca ar rămâne aidoma unui rege gol: un proces penibil, repetitiv, care presupune oboseală, efort, încordare a muşchilor sau din contra, înţepenire în faţa unui birou, supunere şi limitare drastică a libertăţii. Cu alte cuvinte, un rău necesar. Or, în lipsa unui statut social imuabil, ca cel al ţăranului şerb, care să transforme munca în destin, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva există şi alte metode prin care ne putem satisface nevoile legate de supravieţuire… Sau, oare nu cumva putem limita nevoile proprii astfel încât să trebuiască să muncim mai puţin? Întreg edificiul economiei capitaliste, dar şi al societăţii umane în ansamblul ei, aşa cum o cunoaştem de la contractul social încoace, începe să se zdruncine atunci când aceste întrebări sunt rostite. Munca este necesară pentru a evita haosul şi dezagregarea corpului social. Mai mult, munca trebuie să fie singura modalitate onorabilă de câştigare a existenţei pentru a limita furturile, jafurile, pentru a restrânge abuzurile fizice şi atentatele la proprietatea care este sacră şi pentru că, iată, onorabilitatea actului muncii generează motivaţia, care poate să se transforme, finalmente, în productivitate, deci în profit.
Confortabila pudibonderie a eticii muncii
Această etică, care metamorfozează substanţa muncii, transformând-o dintr-o constrângere naturală într-o virtute socială, furnizează terenul pe care înfloresc argumentele de genul „prostituţia degradează” şi este „forţată”. Pentru că prostituţia e considerată degradantă, ea nu poate fi considerată drept muncă, pentru că munca în sine nu are cum să fie degradantă, ci doar onorabilă. A trata prostituţia ca pe o muncă însemna a redefini însuşi conceptul de muncă şi fundamentele morale ale acesteia. Între muncă şi înjosire pare să se instaleze o relaţie de excludere reciprocă.
Acum vreo 2 ani, am vizitat o fabrică de reciclare a deşeurilor în Austria, lângă Linz. Mormane de 10 metri de gunoaie, în care se amestecau toate deşeurile posibile, de la cutii goale de iaurt până la scutece Pampers, se înălţau într-o hală uriaşă, împrăştiind în jur un miros fetid. În hala alăturată, muncitorii – 99% dintre ei imigranţi de culoare – sortau pe bandă rulantă gunoaiele în funcţie de materialul din care erau fabricate: plastic la plastic, hârtie la hârtie, samd. În aer pluteau particule de mizerie vizibile cu ochiul liber, pe care muncitorii, lipsiţi de măşti de protecţie, le inhalau timp de minim 8 ore pe zi, laolaltă cu duhoarea irespirabilă a aerului. Mi s-a spus că nu sunt cele mai rele condiţii de muncă – că aici, cel puţin, se reciclau doar deşeurile de origine non–animală, dar existau alte fabrici unde se incinerau cadavre, resturi alimentare alterate, etc.
Aceasta este faţa nevăzuta a capitalismului de consum, la fel ca alte sute de imagini ale unor munci pe care noi, fabricanţii şi apologeţii eticii muncii, dotaţi cu „job-uri” călduţe şi salubre, nu ajungem să le vedem niciodată, hrănindu-ne liniştea conştiinţei cu iluzia că orice muncă este onorabilă. Care sunt însă diferenţele între circumstanţele care îl împing pe muncitorul de culoare să accepte un loc de muncă în fabrică şi cele care o determină pe o tânără să se prostitueze şi de ce primele sunt mai puţin dramatice decât celelalte? Nu e vorba de o situaţie limită în ambele cazuri? Şi cum rămâne cu respectul de sine al muncitorului a cărui singură privelişte timp de 8 ore pe zi este banda pe care se perindă gunoaie şi a cărui piele este îmbibată, la sfârşitul zilei, cu duhoarea din fabrică?
Tragedia prostituatei şi atacul la respectul de sine al acesteia, argumentează opozanţii legalizării, vin din faptul că ea ştie că ceea ce face nu este dezirabil social. Prostituata a interiorizat normele sociale şi aceste norme o stigmatizează. Munca ei este degradantă pentru că ceilalţi o văd ca fiind degradantă. Munca muncitorului din fabrica este, în schimb, declarată onorabilă în interiorul setului de reguli morale ale societăţii noastre.
Oare?
Oare pe lângă aceea că este decretată ca fiind onorabilă, este această muncă şi percepută efectiv ca atare? O ipocrizie la fel de mare ca cea care ne face să sucim fals indignaţi nasul când se vorbeşte de prostituţie, ne determină sa susţinem – pretins în ton cu principiile corectitudinii morale şi politice – respectabilitatea muncilor penibile. În fapt, atunci când dispare ochiul atot-văzător al cenzurii sociale şi ne regăsim singuri, în intimitatea noastră secretă, ne debarasăm imediat de preceptele corectitudinii, scuturându-ne zdravăn din tot trupul la gândul că am putea, într-o bună zi, să sortăm deşeurile pe banda rulantă. Deşi ne place să susţinem contrariul, adevărul e că niciodată în societatea noastră un gunoier sau un măturător nu va fi tratat cu acelaşi respect ca un angajat în sacou al unei micro-întreprinderi, indiferent de salariile lor. Trebuie să fii orb – sau să nu fi stat de vorbă pe îndelete niciodată –cu migraţii români din vestul Europei, de exemplu, cărora le revin majoritatea muncilor murdare sau penibile ale societăţilor occidentale, pentru a susţine că nici o muncă nu îl umileşte pe om şi nu erodează imaginea de sine a muncitorului. Numai în teoriile noastre auto-confortante, în care ne decorăm propriile viziuni despre lume cu perdeluţe roz prin care privim realitatea de dincolo şi surâdem împăcaţi, pentru că cenuşiul dur nu străbate prin vălul trandafiriu, numai acolo imaginea de sine şi respectul de sine al gunoierului nu sunt lezate.
Insuportabila povară a vinovăţiei noastre
În fapt, motivul pentru care admitem cu atâta uşurinţă caracterul degradant al muncii unei prostituate este iluzia caracterului non-necesar şi utilitatea marginală a serviciilor acesteia. Ne place să credem că ne putem debarasa de serviciile prostituatelor. Spre deosebire de prostituată, însă, de serviciile gunoierului nu ne-am putea lipsi; migrantul de culoare din fabrica din Austria care sortează deşeurile pe bandă face o muncă de care nu ne-am putea dispensa şi la care contribuim cu toţii de fiecare dată când aruncăm cutia goală de bere la pubelă… A recunoaşte caracterul umilitor al muncii gunoierului înseamnă a recunoaşte propria contribuţie la această umilinţă, a convieţui în permanenţă cu un sentiment de vinovăţie care nu poate fi eliminat, concret, decât în două feluri: sau nu mai producem gunoaie, sau facem noi înşine munca gunoierului. Şi cum ambele sunt imposibile, recurgem la morală, decretăm munca gunoierului onorabilă şi cu asta ne-am încheiat conturile cu propria conştiinţă. Cel puţin provizoriu şi la nivelul conştientului.
Pentru că în pofida acestui tertip, sentimentul culpabilităţii nu poate fi total anihilat – şi atunci, ne canalizăm compasiunea către acea tipologie de victime care însă nu pun în chestiune întreg stilul nostru de viaţă, cum ar fi prostituatele. Putem să deplângem soarta prostituatelor şi să consumăm liniştiţi în continuare, să încărcăm planeta cu tone de gunoaie, spre exemplu, pentru că alţii se ocupă de “onorabila” reciclare. Victimizarea prostituatei joacă, la nivel colectiv, un rol similar, deşi în sens invers, celui asumat de “ţapul ispăşitor”. De altfel, în paradigma dominată de preceptele moralei bisericeşti impregnate de intoleranţă, figura prostituatei continuă să joace şi azi rolul ţapului ispăşitor: declarând prostituţia un păcat, automat femeile care o practică sunt nişte stricate, deci justifică agresiunile sexuale ale bărbaţilor – incriminând prostituata, dezincriminăm clientul, deci restul societăţii. Îmbibate cu tezele post-moderne despre toleranţă şi relativism moral, teoriile care vin dinspre zona feministă sau liberală, dar care se opun legalizării prostituţiei funcţionează după o schemă asemănătoare: ele nu incriminează prostituata, în schimb, o transformă în victimă. Aşa cum ţapul ispăşitor prelua asupra sa o vină colectivă, prostituata-victimă devine azi subiectul unei exonerări colective. Ea are un rol terapeutic – prostituata victimă absoarbe sentimentele de culpabilitate ale unei societăţi apăsate de povara vinovăţiei proprii.
Prin urmare, argumentele care se opun prostituţiei dinspre zona laico-liberalo-feministă au ca miză nedeclarată şi probabil inconştientă menţinerea unui sistem de valori şi a unei viziuni despre lume de care depinde, în ultimă instanţă, confortul nostru individual şi colectiv. Refuzând să recunoaştem prostituţia ca fiind o muncă ca oricare alta refuzăm de fapt dezvrăjirea lumii, scoaterea ochelarilor de protecţie care ne feresc de imagini prea tari şi lumini prea puternice. Sub pretextul afişat al preocupării pentru soarta victimei, care fundamentează refuzul legalizării, se ascunde preocuparea pentru salvgardarea artefactului ideologic care, o dată destructurat, ar pune în chestiune întreg ansamblul societăţii moderne şi stilul nostru de viaţă. Puţin ne pasă, în realitate, că prostituata ar beneficia de un contract de muncă, de o asigurare medicală şi drept la pensie dacă prostituţia ar fi legalizată – cu ce ne-ar ajuta pe noi, pe restul, toate astea, din moment ce rolul confortabil de Don Quijote în care ne complăcem ar fi aruncat în aer, laolaltă cu călduţele noastre convingeri morale?