Într-un interviu recent, Mircea Miclea, fost ministru al educaţiei, a schiţat câteva dintre principiile care stau la baza reformelor în învăţământul românesc. Miclea, alături de Daniel Funeriu, au promovat cel mai agresiv gândirea neoliberală în acest domeniu, bazată pe nişte piloni principali cum ar fi competiţia ca metodă de a îmbunătăţi actul educaţional, aplicarea principiilor de piaţă în managerierea şcolilor şi universităţilor, slăbirea sindicatelor, eliminarea din sistem a celor care fac instrucţie şi nu produc rezultate imediate, comasarea şi desfiinţarea unităţilor de învăţământ neperformante, precum şi principiul “finanţarea îl urmăreşte pe elev/student”. Unele din elementele enumerate mai sus poate că sună bine şi par a fi de bun simţ, însă ele stau la baza unor procese mai largi care au ca scop ultim privatizarea educaţiei şi slăbirea conceptului de acces egal la educaţie. Miclea însuşi ne spune: “Temerea mea este că se va face o Lege a educaţiei prin care să fie menajate interesele majorităţii mediocre, nu să fie promovate opţiunile minorităţii competenţe”.
În România educaţia este subfinanţată, iar discuţia trebuie să pornească din acest punct. Cu un buget anual de 5,5 miliarde de euro nu se poate face nici reformă şi nu se poate face nici performanţă. Dacă ne gândim că România are 41 de judeţe plus Bucureştiul, dacă ne gândim că în acest buget intră salarii şi finanţări şi pentru sistemul pre-universitar şi pentru cel universitar, plus burse, investiţii, cercetare, etc, atunci ne dăm seama că efectiv nu există resurse pentru a genera performanţă, iar bugetul educaţiei are rolul de a ţine sistemul la suprafaţă, de a-l ţine în viaţă. Dacă adăugăm şi cifrele care ne arată că în România sunt peste trei milioane de elevi, peste 600.000 de studenţi şi peste 220.000 de profesori, atunci imaginea devine şi mai sumbră, iar realităţile unui buget atât de mic şi mai acute.
Gândirea neoliberală ne-a propus, prin Legea Educaţiei din 2011, un sistem competitiv în educaţie, bazat pe evaluări constante ale profesorilor, studenţilor, universităţilor şi şcolilor, astfel încât părţile neperformante să fie sancţionate, nicidecum ajutate pentru a recupera din decalaje. Pe scurt, ni s-a pregătit o educaţie destinată doar celor care şi-o permit şi care au capacităţile intelectuale să supravieţuiască sistemului. Anual aruncăm pe piaţa de muncă jumătate din absolvenţii de liceu care pică bacalaureatul, iar discuţiile privind introducerea unui examen alternativ sunt întâmpinate cu proteste publice şi cu luări de poziţie radicale din partea formatorilor de opinie de dreapta. Problema nu e sistemică, ci aparţine individului, portretizat ca leneş, delăsător, neinteresat. Profesorii sunt pe de o parte demonizaţi (filmuleţele cu diverse cazuri, izolate de altfel, ale unor profesori agresivi ajung virale), elevii şi/sau studenţii sunt prezentaţi ca fiind proşti sau leneşi (să nu uităm zecile de reportaje privind perlele din examene), părinţii sunt prezentaţi ca vinovaţi pentru că nu se implică suficient în educaţia copiilor lor, iar despre directorii de şcoli ni se spune că ar fi parte a unei categorii de hoţi şi bandiţi. Pe scurt, vina este pasată de la o categorie la alta, fără a se vorbi despre problemele de substanţă.
Lucrurile între timp au evoluat dramatic în sistemul educaţional, şi nicidecum în direcţia potrivită. Comasările de şcoli nu au avut rezultatele scontate, multe din unităţile desfiinţate având rolul de a ţine în viaţă învăţământul tehnic. Criza a afectat, evident, şi salariile din învăţământ, iar soluţiile care ne sunt propuse au legătură şi cu trecerea, pe termen lung, în învăţământul pre-universitar, spre o flexibilizare a muncii în acest domeniu. Ce se doreşte? Dacă nu chiar desfiinţarea instituţiei titularizării, dar cel puţin creşterea ponderii suplinitorilor din sistem, pentru a-i precariza pe profesori şi învăţători, pentru a-i ţine sub ameninţarea concedierii, element care afectează ulterior şi capacitatea de a crea (şi dezvolta) sindicate. În cazul sistemului universitar trecerea la evaluarea universităţilor funcţie de performanţe a avut rolul de a determina aceste instituţii să se axeze mai mult pe apariţia în topuri (inter)naţionale decât de a îmbunătăţi actul educaţiei. Obsesia de a publica în jurnale internaţionale, precum şi felul în care evaluările naţionale au fost făcute sunt doar câteva din elementele care ar trebui să dea de gândit.
Poate părea uşor desuetă menţionarea cazului SUA, însă cred că o privire rapidă şi de ansamblu a evoluţiilor de acolo ne-ar putea oferi nişte răspunsuri privind felul în care trebuie analizată reforma din România. În ultimii 20 de ani în SUA vedem în sistemul pre-universitar o slăbire din ce în ce mai mare a sistemului public de educaţie (care într-adevăr, are o altă istorie în raporturile sale cu puternicul mediu privat de educaţie) şi trecerea, încet-încet, la privatizarea şcolilor publice, transformarea lor în “charter schools”, manageriate de privaţi, devenind entităţi aducătoare de profit. În sistemul universitar vorbim de creşterea continuă a taxelor de şcolarizare la şcolile de stat, reducerea numărului de cursuri oferite studenţilor şi precarizarea personalului didactic. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Marea Britanie, cunoaştem protestele majore la ultimele creşteri ale taxelor de şcolarizare. Educaţia a devenit, uşor dar sigur, un privilegiu destinat celor care şi-o permit şi/sau celor din pătura superioară din punct de vedere intelectual. Ai bani? Te educăm. Eşti deştept? Îţi plătim. Instituţiile de educaţie au devenit instituţii de piaţă, ca şi cum statul nu ar avea o responsabilitate, iar educaţia nu ar fi un drept şi o metodă de a favoriza mobilitatea socială.
În România se încearcă experimente similare, atât prin presiuni exercitate asupra instituţiilor de educaţie, cât şi prin intervenţia directă asupra oamenilor din sistem, fie ei profesori, elevi, studenţi sau părinţi. În opinia mea se impune o reformă majoră în educaţie, care să fie una inclusivă şi care să se axeze pe cei din mijlocul sistemului, pe cei care au dificultăţi în a supravieţui în sistem. Oricât ne-am mândri cu rezultatele elevilor şi studenţilor eminenţi, nu asupra lor trebuie să se lucreze, ci asupra celor care nu ajung să aibă performanţele lor. Dincolo de finanţare trebuie lucrat şi pe elementul de capital uman, trebuie re-dezvoltate şcolile pedagogice, trebuie creat un sistem de antrenare şi educare a viitoarelor cadre didactice, care trebuie plătite mai bine, bineînţeles, însă cărora trebuie să le fie oferite şi garanţii suplimentare că au un viitor în sistem. Iar toate aceste deziderate trebuie atinse in urma unor discuţii în jurul meselor rotunde care să implice toţi factorii de decizie, inclusiv sindicatele.