Despre homosexualitate se discuta rar în societatea românească, în momente cheie, de tensiune maximă, cu multă patimă şi uneori în lipsa unui context mai larg. Zilele acestea am fost martorii unui astfel de moment, în care societatea românească pare să se fi împărţit în două, între un grup “conservativ” şi unul “liberal”, grupuri care-şi aruncă reciproc acuze.
În primul rând, o discuţie în jurul acestui subiect ar putea părea uşor desuetă într-un context politic, în condiţiile în care priorităţile în societatea românească par a fi altele, cum ar fi sărăcia, scăderea TVA, lupta anti-corupţie sau reforma electorală. Problemele de gen şi de sexualitate par a fi uneori tratate ca probleme de rang doi. Cu toate acestea, drepturile gay ţin de politic la fel de mult ca oricare alte drepturi. Mai mult, numeroase mişcări de stânga din întreaga lume şi-au asumat deschis în agenda lor promovarea drepturilor minorităţilor sexuale, fie că vorbim de partidele de stânga din America de Sud, de socialiştii din Ungaria sau din Franţa sau chiar de Syriza. Aşadar, orientarea sexuală nu ţine de o preferinţă personală, ci este şi un act politic.
Să discutăm, deci, puţin despre homosexualitate. Punctul de plecare ar trebui să fie decriminalizarea homosexualităţii, care în România s-a făcut în 2001. România era, la vremea respectivă, una din ultimele ţări din Europa care pedepsea în Codul Penal relaţiile sexuale consensuale între doi adulţi (celelalte două ţări fiind Macedonia şi Bosnia). Pentru o simplă comparatie, Ungaria a decriminalizat homosexualitatea în 1961, Cehoslovacia în 1962, iar în Polonia nu a fost criminalizată niciodată (cu observaţia că acolo atitudinile faţă de homosexualitate sunt foarte discriminatorii, în condiţiile unei Biserici catolice foarte puternice). Putem să adăugăm aici şi argumentul religios, care este unul evident, cu o Biserică Ortodoxă delegitimată de colaborarea sa cu regimul de dinainte de 1989 şi care şi-a găsit o re-legitimare (şi) în discursul anti-homosexualitate. În plus, avem o societate afectată de invazia brutală a statului în sfera privată prin Decretul 770/1966 care interzicea avortul. Familia heterosexuală mononucleară reprezenta şi încă reprezintă, pentru români, un element fundamental, iar homosexualitatea este privită ca un atentat la orânduirea “normală”.
Mai apoi, homosexualul este privit ca un element străin, importat, în condiţiile în care mişcarea gay din România a fost construită prin ONG-uri sponsorizate de fundaţii străine, iar felul în care drepturile gay au fost promovate a fost (şi) adoptând şabloane discursive şi strategii perfectate în afara României. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că şi în sectorul activismului gay, ca în multe alte părţi ale sectorului non-guvernamental, există o criză de capital uman şi de fonduri. Pe scurt, nu avem suficienţi oameni care să-şi asume public o anumită identitate sexuală si să dorească să se implice în activism gay. În plus, dacă ar fi să luăm şi argumentele lui Don Kalb[i], homosexualul este privit de loserii tranziţiei ca un cosmopolit, o invazie a Vestului, o expresie nu doar a decadenţei, ci şi o reamintire a tuturor necazurilor suferite de muncitorii care şi-au pierdut slujbele, au fost nevoiţi să emigreze, şi-au văzut familiile dezmembrate, şi-au văzut bărbaţii înnecându-se în alcoolism. Efeminarea homosexualilor vine în contextul emasculării bărbatului din România, în perioada tranziţiei. Homosexualul e construit nu doar ca efeminat, ci mai mult, ca privilegiat, ca aparţinând clasei mijlocii, având la dispoziţia sa mai mult timp şi mai mulţi bani decât restul populaţiei.
Adevărul este că mişcarea gay din România s-a construit greu, iar dificultăţile persoanelor homosexuale sunt aproape identice cu cele ale restului populaţiei: sărăcie, exploatare, lipsa reprezentării. Mai mult, dacă adăugăm problema educaţiei sexuale şi a lipsei accesului la servicii medicale (mai ales când vine vorba de HIV) sau discriminarea omniprezentă (pe stradă, la locul de muncă, în familie), ni se creionează o imagine şi mai sumbră. În România încă vorbim despre normalitatea sau anormalitatea unei orientări sexuale diferite, în condiţiile în care orientarea sexuală a fost declasificată încă din 1973 din registrul bolilor mentale.
Relaţia statului român cu homosexualitatea a fost una ambivalentă. Pe de o parte elitele politice sunt conştiente că au datoria de a apăra minorităţile (un sondaj în rândul parlamentarilor români a arătat că majoritatea lor sunt de părere că persoanele de o orientare sexuală diferită trebuie protejate împotriva discriminării), însă pe de altă parte nu au curajul să acţioneze de frica majorităţii electoratului care i-ar sancţiona. Activiştii gay, în schimb, au reuşit să-şi încadreze cerinţele şi agenda în contextul mai larg al “europenizării”. În 2001, Articolul 200 din Codul Penal (care criminaliza relaţiile homosexuale) a fost abrogat datorită dorinţei României de a începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Activiştii gay au ştiut să folosească reţelele transnaţionale (prin Uniunea Europeană, prin ONG-uri internaţionale-umbrelă pe drepturile omului) pentru a pune presiune pe statul român, o strategie care a avut success, România având, în acest moment, o legislaţie destul de bună pe anti-discriminare. Aplicarea ei e problematică, evident. De menţionat ar fi faptul că în materie de legislaţie şi condiţie a persoanelor transgender situaţia nu e chiar atât de bună, aceste persoane trebuind să parcurgă un drum mult mai anevoios pentru a fi recunoscute. Cum spuneam, statul român a continuat, după 2001, să se modernizeze în direcţia promovării unei legislaţii anti-discriminare, iar activiştii gay au reuşit să comunice cu elemente ale statului, având training-uri cu judecători, cu poliţişti, cu procurori pentru o mai bună implementare a amintitei legislaţii anti-discriminare. Comunicarea dintre stat şi comunitatea gay există, aşadar (De adăugat ar fi şi comunicarea informală, care uneori e mijlocită de ambasadele străine).
Interesant este că şi astăzi, în plin scandal “Mihaela Rădulescu”, dreapta îşi construieşte discursul pro-homosexualitate tot în cheia europenizării. “Vrem o ţară ca afară” este tradus “în ţările civilizate gay-ii sunt respectaţi, vream să fim europeni”. Într-un fel, generaţia Roşia Montană, urbană de dreapta, devine aliata drepturilor gay. Pentru prima dată avem o vizibilitate mai mare nu doar a persoanelor gay, ci mai ales a aliaţilor lor heterosexuali.
Stânga din România nu pare să fi reuşit cu succes să adopte o poziţie mai tranşantă privind minoritatea gay. Tradiţionalismul campaniei lui Victor Ponta este cât se poate de elocvent. Vorbim de intersecţia unor interese electorale, politice, sociale care sunt greu de surmontat şi de grupuri sociale pentru care homosexualitatea este un subiect de neatins. Cu toate acestea, există progrese, pe căi informale PSD-ul ţine urechile deschise şi către problemele acestei minorităţi (recent Ponta a cooptat în echipa sa chiar activişti gay, iar discuţiile există). Pentru stânga “autentică” homosexualitatea nu este un punct sus pe agendă, însă evident sprijinul pentru drepturi gay este ridicat. Întrebarea ar fi care drepturi? Dreptul la un trăi decent sau dreptul la parteneriate civile? Care ar fi priorităţile pentru comunitatea gay? O locuinţă sau dreptul de a adopta? Adevărul este că această comunitate este extrem de restrânsă, iar principalele sale probleme nu sunt cunoscute, statistici nu avem, putem doar specula (N.B. Când spun că această comunitate e restrânsă mă refer la persoanele gay care-şi recunosc public orientarea).
Dincolo de lozinci, vedem o transformare extraordinară în societatea românească. Pe măsură ce comunicarea şi accesul la informaţie devin din ce în ce mai uşoare, societatea se schimbă în bine, devine mai tolerantă, înţelege altfel realităţile comunităţii gay. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Comunitate, care devine mai vizibilă, atât la nivel individual, cât şi la nivel de mişcare socială mai largă. Reacţiile la ultimul “scandal public” (pentru a face o trimitere la o prevedere din Articolul 200) sunt îmbucurătoare, însă cât de relative sunt ele? Sondajele ne arată, totuşi, că atitudinile faţă de persoanele gay se schimbă, din ce în ce mai mulţi români devin confortabili cu a avea un prieten de o altă orientare sexuală, deşi încă suntem departe de o situaţie ideală. Întrebarea este cine v-a iniţia o schimbare la o scară mai mare: grupuri de progresişti care pun presiune pe stat sau un stat proactiv care îşi asumă politici publice prin care să protejeze această minoritate, până nu demult considerată ilegală?
[i] Kalb, Don (2014). “History repeats itself” – Subversive Insights of a Polish Populist. In Christian Giordano, Francois Ruegg & Andrea Boscoboinik (Eds.), Does East Go West? Anthropological Pathways Through Postsocialism (pp. 109-131) (22 p.). Lit Verlag.